“Analele Universităţii din Bucureşti”,
Editura Universităţii, Bucureşti, 2003
(în curs de apariţie)

 

Despre trupul transparent al profetului

 Şi desĂvârŞirea omului

în CĂlĂuza rĂtĂciŢilor, de Moise Maimonide

Madeea Axinciuc

Pagina anterioară :: eBooks ::   Pagina de start :: Pagina următoare

 

Om desăvârşit este în viziunea lui Maimonide profetul. Această noţiune face trimitere în primă instanţă la profeţii Bibliei ebraice[1], dar, în cazul particular al lui Maimonide, termenul nu îi desemnează doar pe aceştia. Maimonide explică mecanismul producerii profeţiei şi „extrage” implicit atributele profetului. Odată aceste lucruri înţelese, ori de câte ori recunoaştem simptomele, diagnosticul va fi acelaşi. Este adevărat, simptomele au autoritate în măsura în care „se repetă”, personajele biblice rămânând totuşi modelul şi temeiul oricărui argument sau criteriu de departajare[2].

Este clar, prin urmare, că demersul lui Maimonide nu este unul orientat înspre trecut, referindu-se în exclusivitate la o categorie anume de oameni, ci, aş spune, dincolo de o fixare într-o ordine istorică, miza demersului maimonidian este una metafizică (de vreme ce morala cade, dupa cum se va vedea, într-un regim secund). Profet este orice fiinţă care poate sta ca intermediar între îngeri (sau, în cazul singular al lui Moise[3], Dumnezeu) şi oameni. Aşadar, trăsătura definitorie a profetului este capacitatea de a recepta şi de a transmite cât mai bine/fidel mesajul. De aceea, vorbind despre profeţie, Maimonide nu face altceva decât să traseze drumul mesajului divin (impuls, influx, revărsare, emanaţie) care, dacă există dispoziţia necesară, parcurge toate treptele pentru a ajunge, prin intermediul profetului, la ceilalţi oameni. Aceste trepte care acoperă intervalul dintre inteligenţele separate (îngerii) şi fiinţele înţelegătoare din lumea sublunară a celor patru elemente (oamenii) sunt facultăţile profetului: intelectul şi imaginaţia (raţiunea funcţionează ca o interfaţă, ca o structură intermediară – între intelect şi imaginaţie)[4].

„Să ştii că adevărata profeţie este o emanaţie (shefa) ce se revarsă (shofea) dinspre Dumnezeu (Eloah), prin intermediul intelectului activ (ha-sechel ha-poel), mai întâi asupra raţiunii (ha-coah ha-dabri) şi apoi asupra imaginaţiei (ha-coah ha-medame).”[5]

Intelectul comunică cu limita superioară, imaginaţia, cu limita inferioară (orice valorizare este exclusă). Profetul este fiinţa „transparentă” prin excelenţă. Oamenii se vor aşeza pe trepte diferite în funcţie de „transparenţa”/desăvârşirea propriilor facultăţi. Astfel, ori de câte ori emanaţia se opreşte la nivelul facultăţii intelectului fără a se răspândi şi asupra facultăţii imaginaţiei, „fie pentru că emanaţia însăşi nu este suficientă, fie pentru că facultatea imaginativă este defectuoasă în alcătuirea ei şi prin aceasta, incapabilă să primească emanaţia intelectului”[6], nu se poate vorbi despre profeţie, ci doar despre speculaţie, iar cei care fac parte din această categorie sunt „savanţii” (ha-hachamim ba’alei ha-yiun)[7] şi nicidecum profeţii.

Care sunt, prin urmare, atributele definitorii ale profetului?

·    perfecta alcătuire şi funcţionare a facultăţilor sufletului (cu referire explicită la intelect şi imaginaţie)[8];

·    perfecta conlucrare/armonizare a acestor facultăţi (în momentul producerii profeţiei)[9].

Paradoxal, desăvârşirea spirituală nu se realizează la nivelul intelectului singur, ci presupune perfecţiunea facultăţii imaginaţiei, facultate a trupului. Om desăvârşit este numai cel care poate aduce mesajul divin în lumea oamenilor materializându-l prin intermediul facultăţii imaginaţiei pentru a putea fi astfel transmis mai departe.

Profeţia nu este un fenomen irepetabil, care să caracterizeze o epocă anume sau nişte indivizi anume. Putem deduce că, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prezentate mai sus, avem de-a face cu o profeţie.

Este uşor de înţeles acum de ce Maimonide îl numeşte pe Aristotel „profet” sau de ce, mai aproape de timpul nostru, Leo Strauss se poate întreba dacă nu cumva Maimonide însuşi se considera un profet.

Imaginea omului desăvârşit se realizează în tratat prin suprapunerea a cel puţin trei secvenţe tematice aparent independente (fiecărei secvenţe îi corespund în text fragmente aparţinând mai multor capitole; voi indica mai jos capitolele semnificative pentru studiul de faţă):

1.  problematizarea condiţiei umane/căderii în păcat pornind de la personajele-simbol Adam şi Eva (I, 2);

2.  analiza mecanismului profeţiei şi a categoriei profeţilor (II, 35-37);

3. încercările de a contura un model de (con)vieţuire/comportament uman având drept scop apropierea de Dumnezeu (III, 51-52; III, 54).

Maimonide afirmă că treapta ultimă a desăvârşirii în trup este treapta profeţiei.

„Şi aceasta [profeţia] este cea mai înaltă treaptă a omului (ha-ioter eliona she-be-madregot ha-adam) şi limita perfecţiunii (takhlit ha-shlemut) la care specia sa poate ajunge, iar această stare reprezintă limita perfecţiunii facultăţii imaginative (takhlit shlemut ha-coah ha-medame). Este un lucru care nu se întâlneşte la orice om în orice fel şi nu este ceva la care se poate ajunge prin perfecţionarea în ştiinţele speculative sau prin îmbunătăţirea moravurile, fie ele cele mai bune şi cele mai frumoase, fără să se adauge la acestea perfecţiunea facultăţii imaginaţiei în forma ei primitivă.”[10]

Cum se leagă de această temă a profeţiei celelalte două teme anunţate mai sus şi în ce fel se compun toate trei pentru a ţese imaginea omului desăvârşit?

La o privire mai atentă, cele trei secvenţe tematice se presupun reciproc într-o logică pe cât de strânsă în chingile ei, pe atât de evidentă la o relectură ce şi-a conturat deja miza:

·     Definiţia profeţiei este, în fapt, definiţia stării de desăvârşire în plan uman.

    Nedesăvârşirea este urmarea păcatului. Perfecţiunea de dinaintea căderii în păcat este întruchipată de Adam.

·    Desăvârşirea în trup survine (şi) ca urmare a efortului omului de a se apropia de Dumnezeu[11].

În acest punct se impun o serie de distincţii. De asemenea, voi încerca să formulez câteva din întrebările pe care tratatul le naşte ca semn al unei lecturi fertile.

1.    Adam este omul perfect, dar nu desăvârşit. Desăvârşirea constituie punctul culminant al unu proces prin care Adam nu a fost nevoit să treacă înaintea căderii în păcat.

Este Adam, prin perfecţiunea lui, un profet? Nu. Deşi facultăţile sale sunt perfect alcătuite şi funcţionează perfect, deşi transparenţa este maximă, nimeni nu are nevoie de „traducerea” mesajului (ar fi interesant de studiat din acest punct de vedere care mai este rolul facultăţii imaginaţiei înainte de cădere[12])

2.    Nu există reţete pentru desăvârşire. Maimonide face totuşi câteva observaţii menite a-l călăuzi pe cel care nu ştie cum să ţină drumul drept[13]. Pe de altă parte, precizările cu privire la „alegerea” profetului ne lasă să înţelegem că efortul omului este zadarnic atunci când nu este dublat de iniţiativa divină. Mai mult, buna alcătuire a trupului (şi în special, a creierului) cu care ne naştem este o condiţie necesară pentru realizarea profeţiei (de ea depinde buna funcţionare a facultăţii imaginaţiei)[14].

Reiese că profetul este omul desăvârşit prin excelenţă, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca omul desăvârşit să nu fie întotdeuna profet. Este oare o diferenţă de grad între om desăvârşit şi profet? Poate fi cineva îndemnat să devină profet, aşa cum este îndemnat să devină desăvârşit?

Toate nuanţările de până acum au condus la evidenţierea a patru categorii deosebite (dacă este vorba de o diferenţă de regim, de treaptă sau de grad nu ne va preocupa acum):

·     omul perfect de dinaintea căderii

·     omul desăvârşit

·     profetul

·     Moise

Care este diferenţa dintre starea de perfecţiune a lui Adam şi starea de desăvârşire a lui Moise? Cele câteva indicii pe care le avem în tratat nu sunt suficiente pentru a da un răspuns.

Între profet şi celălalt stă doar trupul transparent al profetului. De la înălţimea de necuvântat a desăvârşirii lui el poate vorbi numai prin coborârea tainică în cuvânt.

Madeea Axinciuc




[1] În ebraică, Tanakh - acronim format de la cuvintele denumind cele trei mari secţiuni ale Bibliei ebraice: Tora (Pentateuhul), Neviim (Profeţii) şi Ketuvim (Scrierile).
[2] Maimonide este medic. La fel ca şi în cazul bolilor se întâmplă şi aici. Odată descrisă, prin fixarea unui set de simptome pornind de la un număr de indivizi purtători, boala primeşte un nume care va fi folosit ori de câte ori apar aceleaşi simptome având aceeaşi configuraţie.
[3] În tradiţia iudaică Moise este cel mai mare profet („De este între voi vreun proroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am grăit şi cu robul Meu Moise, - el este credincios în toată casa Mea: Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului“, Num. 12, 6-8; „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel proroc asemenea lui Moise, pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă“, Deut. 34, 10). Maimonide insistă asupra acestui aspect: „La orice alt profet în afară de Moise, stăpânul nostru, revelaţia venea prin intermediul unui înger (malakh)” (II, 34). Numai Moise a vorbit direct cu Dumnezeu, „gură către gură” (Numerii 12, 8), „fără a se folosi de facultatea imaginaţiei” (II, 45).
[4] Intelectul şi imaginaţia se numără între cele cinci facultăţi ale sufletului (cf. Shemona Peraqim, I). Imaginaţia este totuşi descrisă uneori, la limită, ca fiind o facultate a trupului: „Ştii că perfecţiunea acestor facultăţi corporale (ha-cohot ha-gufiot), printre care se numără şi facultatea imaginaţiei (ha-coah ha-medame), …” (II, 36); „Or, această facultate imaginativă (ha-coah ha-medame) este fără îndoială (be-lo safek) o facultate corporală (coah gufani)” (ibid.). Vezi şi Madeea Axinciuc, „Moise Maimonide: despre imaginaţie în Călăuza rătăciţilor”, în Origini, nr. 1, 2002, Zalău.
[5] II, 36
[6] II, 37
[7] Ibid.
[8] Cf. III, 54
[9] Cf. II, 37
[10] II, 36
[11] Vezi şi Madeea Sâsână, „Moise Maimonide. Călăuza rătăciţilor ca itinerar al minţii în Dumnezeu”, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Bucureşti, 2002, pp. 68-71.
[12] Mergând pe această linie, s-ar putea oferi o explicaţie inedită celor două versete pe care le citează şi Maimonide: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Gen. 3, 7) şi „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Gen. 3, 10). Până la cădere facultatea imaginaţiei se pare că nu avea rolul de a traduce în imagini, astfel se explică de ce Adam şi Eva nu vedeau (sau, în orice caz, vedeau alfel/altceva). Imaginaţiei îi corespunde, potrivit viziunii lui Maimonide (v. I, 2), distincţia bine/rău, în vreme ce intelectului îi corespunde distincţia adevăr/fals, minciună:“răul şi binele sunt de găsit în opiniile probabile, nu în lucrurile inteligibile” (I, 2).
[13] “[…] Este clar, prin urmare, că, după ce dobândeşti cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie să ai drept scop să I te dedici Lui şi să-ţi ocupi mereu gândirea şi inteligenţa cu iubirea pe care I-o datorezi. Nu se ajunge la acest lucru, de cele mai multe ori, decât prin însingurare şi izolare; de aceea, orice om superior caută adesea să se retragă din lume şi nu se adună cu nimeni, numai la mare nevoie […]” (III, 51).Menachem Kellner, pornind de la III, 51-57, consideră că desăvârşirea la nivelul intelectului trebuie urmată de imitatio Dei: “[...] intellectual perfection is not the highest state open to human beings. This highest state consists of practical action of a certain kind in the world after one has achieved intellectual perfection. It is through this practice that one imitates God to the extent that God can be imitated bz human beings” (Maimonides on Human Perfection, Scholars Press, Brown University, Atlanta, Georgia, 1990, p.62); „[...] after achieving intellectual perfection, Jews ought to imitate God through the fulfillment of the commandments of the Torah” (ibid., p.63).
[14] „Ştii că perfecţiunea acestor facultăţi corporale, printre care se numără şi facultatea imaginaţiei, depinde de cea mai bună alcatuire posibilă  a unui anume organ purtând o anume facultate, de cea mai armonioasă proporţie a sa şi de cea mai mare puritate a materie sale; acesta este un lucru a cărui pierdere nu poate fi reparată şi a cărui defectuozitate nu poate fi înlocuită prin regim” (II, 36).
Pagina anterioară :: eBooks ::   Pagina de start :: Pagina următoare

© Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti
Comments to: Madeea AXINCIUC
Last update: Ianuarie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU