KABBALA DE DINAINTEA kABBALEI

Madeea Axinciuc

Pagina anterioară :: eBooks ::   Pagina de start :: Pagina următoare

 

(Rescriere biblică, Targum, Pesher, Midrash)

 

Studiul de faţă îşi propune să găsească un fir care să unească cele patru tipuri de literatură post-biblică denumite şi genuri literare (rescriere biblică, Targum, pesher, Midrash) pentru o resemnificare a lor în contextul mai larg al tradiţiei iudaice. Acest fir îl vom numi, cu îndrăzneală poate, Kabbala, termen care se va preciza, în accepţiunea cu care este folosit aici, pe parcurs, îmbogăţindu-se ca semnificaţie şi nuanţă asemeni unui bulgăre de zăpadă.

Kabbala (de la rădăcina k.b.l., „a primi”, „a transmite”) indică la o primă semnificare înspre transmiterea (i.e. înspre a trimite, respectiv, a primi un mesaj) înţeleasă (ori nuanţată ulterior) ca tradiţie. Termenul folosit îndeobşte pentru tradiţie în spaţiul iudaic este masora (de la rădăcina m.s.r., „a trimite”). Kabbala, spre deosebire de masora (cu referire explicită la tradiţie în ansamblul ei ca având deja o formă oarecum fixată, secularizată, canonică ce permite/asigură transmiterea conţinuturilor întocmai, nediferenţiat, exoteric), se situează prin oralitate în interval, mai precis, în relaţie, adică, între emiţător şi receptor, presupunând un cadru mult restrâns, ezoteric şi conţinuturi niciodată fixate, ci în constituire, de fiecare dată altfel, de la receptor la receptor, de la situaţie la situaţie. Kabbala desemnează deopotrivă procesul şi produsul unei asemenea transmiteri. Produsul este desigur textul „încuiat” prin aceea că scris (deci trecut din oralitate în ascundere) şi care în această formă se adresează tuturor.

În iudaismul clasic avem o Kabbala liturgică, sacrificială, ca serviciu al sângelui, ca traseu hematic (de la preot la preot) în jurul altarului şi o Kabbala a mesajului divin (la care am făcut deja referire), ca transmitere neîncetată a Legii, a Învăţăturii, ca lanţ neîntrerupt al revelaţiei divine. Serviciul sângelui este înlocuit prin serviciul buzelor. Revelaţia se face „gură către gură”[1], întâlnirea este unică, irepetabilă şi totuşi mesajul se transmite mai departe nealterat. O dată ieşit din oralitatea situaţiei originare de comunicare, mesajul devenit text (deci îmbrăcat în materialitate) se cere interpretat. Dacă textul este mesajul însuşi (“la început a fost întruparea”) dincolo de orice semnificaţie, simpla transmitere sonoră, deci întrupare mai departe, este îndeajuns pentru a prelungi situaţia originară, deci pentru a menţine transmiterea pe cale orală. Interpretarea care îi smulge textului o semnificaţie sau alta stă sub semnul oralităţii dacă prelungeşte/conţine/reia mesajul în întregime, ca tot prezent/reflectat în parte[2].

Pe muntele Sinai Moise primeşte deopotrivă Tora scrisă şi Tora orală, ambele înzestrate cu aceeaşi auctoritas.

Tora orală cuprinde, pe de-o parte, acest lanţ invizibil al transmiterii orale, „gură către gură”, a mesajului divin, pe de altă parte, întregul corpus de texte care, venind dinspre oralitate ca fixare a mesajului în scris, se constituie ca prelungiri/reflectări ale Torei scrise cu aceeaşi pretenţie de autoritate. Prefer să utilizez în acest caz pentru „prelungire” sau „reflectare” termenul semnificativ de „înmugurire” ce trimite explicit la acelaşi trunchi şi aceeaşi sevă.

Tratatul mishnaic Avot prezintă verigile acestui lanţ al transmiterii revelaţiei sinaitice, de la Moise şi profeţi trecând prin cele cinci „perechi” (ebr. zugot), generaţii de învăţători, până în Evul Mediu timpuriu[3].

Ţinând de Tora orală, textele la care am ales să ne oprim în continuare se vor înfăţişa şi ele ca verigi ale unui lanţ „kabbalistic”, aşezându-se astfel în continuarea revelaţiei originare. Şi întrucât ele se definesc întotdeauna prin raportare la Tora scrisă, ne vom îndrepta atenţia de fiecare dată asupra relaţiei dintre Tora scrisă şi Tora orală pentru a evidenţia, pe cât posibil, statutul textelor analizate.

Complementară Torei scrise, Tora orală se prezintă ca interpretare şi hermeneutică deopotrivă. Ambele, atât Tora scrisă, cât şi Tora orală, sunt înzestrate, după cum spuneam, cu supremă autoritate, pentru că revelate. Ele se oglindesc şi se resemnifică reciproc.

Mergând pe acest fir, ce statut au în cadrul Legii orale genurile la care ne vom referi în continuare? Prin ce anume ţin ele de Tora orală constituindu-se totodată ca înmuguriri ale Torei scrise?

1.      Rescrierea biblică

Gen literar aparte, rescrierea biblică se prezintă ca un text cu caracter narativ, secvenţial, ce înglobează mult material extra-biblic, material pe care însă îl topeşte sau inserează integrându-l armonios în tradiţia biblică[4]. Din această categorie fac parte apocrife biblice şi texte pseudo-epigrafice precum: Cartea Jubileelor, apocriful la Cartea Facerii, Liber Antiquitatum Biblicarum (de Pseudo-Philo), Antichităţi iudaice (de Flavius Josephus) etc.

Metoda particulară de exegeză constă în reelaborarea, recrearea textului biblic care este aşezat de către scrib în noua sa formă sub semnul unei autorităţi (Îngerul Tronului, Îngerul Prezenţei sau chiar Dumnezeu) pentru a sugera continuitatea firească a revelaţiei. Efortul deuteronomic, de „repetare”, de rememorare a Scripturii ne îndreptăţeşte să asemuim până la identificare raportul dintre rescrierea biblică şi cărţile biblice corespunzătoare cu cel dintre Tora orală şi Tora scrisă. Rescrierea biblică dublează revelaţia ca exegeză fiindu-i totodată cosubstanţială. Prin urmare, interpretul, exegetul, în calitate de intermediar, de instrument al revelaţiei, este un inspirat. Philip S. Alexander[5] îl compară chiar cu Învăţătorul Dreptăţii, conducătorul spiritual al comunităţii de la Khirbet Qumran.

Scribul apelează deopotrivă la tradiţie şi la elemente extra-biblice curente în Palestina intertestamentară. Rescrierea biblică nu are însă menirea de a umple pur şi simplu “lacunele” sau de a aduce un plus de informaţie, de claritate (lucruri de altfel evidente încă de la prima lectură), ea nu se constituie doar ca naraţiune explicativă ce extinde textul biblic, aşa cum nu este o simplă actualizare, o aducere în prezentul de atunci a textului biblic. Deşi în continuitate, rescrierea biblică este prezenţă pură, revelaţie.

„Recitind” dinspre noi acest gen literar reiese că o analiză pertinentă nu poate exclude nici abordarea atomistică, nici abordarea holistică. Particularul şi generalul se îngână reciproc. Un verset poate deveni un capitol. Textul se constituie în viitor ca urmare a efortului de exegeză. Totuşi el există deja, ca Ur-Text, în forma textului originar neactualizat întru totul.

Care sunt criteriile după care unele cărţi sunt considerate rescriere biblică, iar altele nu? La prima vedere, nu sunt rescrieri biblice textele care exced măsura biblică acceptabilă (prin cantitatea exagerată de material extra-biblic incorporat sau prin devierea mesajului biblic). Mergând puţin mai departe, aş spune că nu sunt rescriere biblică textele cărora le este proprie doar transmiterea pe orizontală, fără suportul verticalităţii întemeietoare, i.e. în absenţa revelaţiei.

 

2.      Targum

Targum / pl. Targumim (de la rădăcina t.r.g.m., „a traduce”, „a tălmăci”) înseamnă „traducere/tălmăcire [a Bibliei]” (din ebraică în alte limbi, mai cu seamă în aramaică[6]) şi se constituie ca gen literar aparte prin inserţiile, interpolările explicite sau implicite care dezvoltă textul biblic, ceea ce a făcut ca acest tip de traducere să se numească şi „traducere parafrastică”, spre deosebire de simpla traducere literală[7].

Parafraza explicativă, ca semn dictinctiv, apropie Targumim de rescrierea biblică. Personajul principal numit meturgeman (de la aceeaşi rădăcină) este în acelaşi timp interpres şi expositor[8]; în timpul citirii Torei în sinagogă el traduce în aramaică verset cu verset textul ebraic de neînţeles altfel pentru auditoriu, “construind” o versiune biblică sui generis.

Există asemănări evidente între Targum şi midrash. Targum este non-midrashic doar ca formă literară, însă este midrashic ca metodă de exegeză[9]. Avem şi aici o structură de bază, un strat fondator (echivalentul lemei midrashice) şi adăugiri explicative, parafraze (echivalentul comentariului midrashic), chiar dacă trecerea dintr-un regim în altul este neanunţată şi uneori greu de observat pentru un necunoscător.

Targum, mai ales cel sinagogal, ţine desigur de Legea orală aflată, după cum am văzut, în dialog cu Legea scrisă. El se recită având o funcţie liturgică şi fiind, prin urmare, investit cu sacralitate[10]. Asemeni altor texte inspirate, Targum se va aşeza în continuarea revelaţiei sinaitice originare ca verigă a lanţului kabbalistic menţionat anterior.

 

3.      Pesher

Pesher / pl. pesharim (de la rădăcina p.sh.r., „a interpreta”, „a explic(it)a”, „a rezolva”) desemnează tipul de interpretare prezent în comentariile qumranice la textele profeţilor. Avem de-a face cu o exegeză de desăvârşire, de împlinire a textului biblic ce dă seamă de puternica orientare eschatologică a comunităţii de la Khirbet Qumran: sfârşitul este acum. Textele profetice sunt reinterpretate în această cheie ca făcând referire la prezentul apocaliptic. Prin pesher (considerat al doilea moment al revelaţiei) revelaţia originară, raz („mister”), de nepătruns până atunci, devine inteligibilă, se dezvăluie desăvârşindu-se. În această ordine, singurul care poate face trecerea de la raz (textul biblic) la pesher (interpretare), singurul inspirat, este Învăţătorul Dreptăţii.

Iluminarea divină prin care survine sensul adevărat, ultim, desăvârşitor dă seamă de buna aşezare a comentariului de tip pesher în prelungirea revelaţiei originare.

Tora orală desăvârşeşte, împlineşte astfel Tora scrisă, căci prin ea omul ajunge la sens, iar fără ea revelaţia rămâne pentru totdeauna ascunsă.

În această lumină, aşa-numitele “alterări” atât la nivelul textului biblic (al lemei), cât şi la nivelul semnificaţiei (al comentariului) devin “împliniri”, câtă vreme cel ce operează schimbările deţine cheia revelaţiei.

 

4.      Midrash

Midrash / pl. Midrashim (de la rădăcina d.r.sh., „a cerceta”, „a căuta”, „a investiga”) are în spaţiul iudaic nenumărate semnificaţii dintre care cea privilegiată în studiul de faţă este aceea de exegeză rabinică, de comentariu rabinic. Midrash desemnează, pe de-o parte, procesul, dinamica hermeneutică, activitatea exegetică de şcoală, iar, pe de altă parte, produsul acestei activităţi şi anume, textul midrashic propriu-zis (alcătuit din lema biblică şi comentariul corespunzător)[11]. Se poate vorbi astfel de două „variante”: una pedagogică având în centru Bet ha-Midrash şi reflectând prin structura lemă-comentariu discuţiile din academiile rabinice, iar alta liturgică, cu referire la Bet ha-Kneset, reflectând dinamica sinagogală. Casta spirituală ce are ca principală sarcină transmiterea sapienţei biblice este reprezentată de darshanim (de la aceeaşi rădăcină). Aceştia contribuie direct la dezvoltarea Torei orale ca purtători mai departe şi transmiţători ai mesajului divin.

Ceea ce diferenţiază cu precădere acest gen literar de celelalte trei amintite (rescriere biblică, Targum, pesher) este comentariul polivalent având ca principală presupziţie convingerea că textul biblic, text-martor investit cu autoritate supremă, are infinite semnificaţii fiind inepuizabil din punct de vedere semantic. Deşi multiple, aceste semnificaţii nu sunt contradictorii, ci, dimpotrivă, hermeneutica midrashică îşi propune tocmai unificarea trediţiei biblice, unificare existentă deja la nivelul textului revelat, dar neactualizată încă. Iniţierea midrashică este iniţiere în armonia misterioasă (şi in-diferentă) a Legii scrise. Tora orală se prezintă, aşadar, ca efort de înţelegere şi actualizare a (mesajului) Torei scrise.

Sacralitatea discursului midrashic poate fi cu uşurinţă dedusă din chiar presupoziţia amintită: comentariul actualizează, scoate din ascundere una sau mai multe din semnificaţiile latente (nici una privilegiată) ale textului biblic polivalent. Midrash-ul se fixează şi el în paradigma sinaitică. Şcolile rabinice transmit neîntrerupt mesajul divin. Regulile de interpretare (middot), constrângătoare şi eliberatoare în acelaşi timp, au grijă ca acest mesaj să răzbată întocmai.

În concluzie, cele patru genuri literare analizate ţin de Tora orală aflându-se în prelungirea revelaţiei sinaitice. Acest lanţ al transmiterii revelaţiei l-am numit, pornind de la semnificaţiile prime ale termenului Kabbala, lanţ kabbalistic. Kabbala de dinaintea Kabbalei (aceasta din urmă făcând referire la curentul care poartă explicit acest nume, curent reflectat într-un gen literar propriu, chiar dacă polimorf) subîntinde întreaga tradiţia orală specific iudaică de la revelaţia sinaitică până la apariţia Kabbalei propriu-zise.

Dincolo de instanţierile celor patru genuri literare alese, studiul de faţă face trimitere la fenomenul mai amplu (fenomenul-cadru) al oralităţii în tradiţia iudaică. A reieşit că oralitatea presupune transmiterea mesajului/revelaţiei prin cuvânt şi/sau text. Acesta din urmă, nedublat de dimensiunea orală liturgică devine mitologie sau, în cel mai rău caz, simplă literatură.

 Madeea Axinciuc



[1] Ebr. pe el-pe (Num. 12, 8).
[2] Exemplară în acest sens este imaginea structurii de fractal.
[3] Aceste cinci generaţii care au transmis mai departe revelaţia sunt de asemenea amintite în lucrarea intitulată semnificativ Sefer ha-Cabala (“Cartea Cabalei/Transmiterii/Tradiţiei”) de Ibn Daud (a doua jumătate a secolului al XII-lea).
[4] “Within the corpus of post-biblical Jewish literature are a number of texts devoted to retelling in their own words the story of the Bible. These texts are often treated as constituting a literary genre, for which the titles rewritten Bible (Vermes, 1973, pp. 67-126) and texte continué (Perrot and Bogaert, 1976, pp. 22-8) have been proposed” (Philip S. Alexander, Retelling the Old Testament, în It is written: Scripture citing Scripture, edited by D.A. Carson and H.G. Williamson, Cambridge University Press, Cambridge, p. 99).
[5] Ibid., p. 101.
[6] Celebre sunt, de exemplu, Targum Onkelos, Targum Ierushalmi şi Targum Pseudo-Jonathan deseori publicate împreună cu originalul ebraic.
[7] “The Rabbinic texts envisage three distinct settings for the Targum: 1. private devotion, 2. school, and 3. synagogue” (Philip S. Alexander, The Targumim and the Rabbinic Rules for the Delivery of the Targum, în Supplements to Vetus Testamentum, v. 36, Brill, Leiden, 1985, p. 21).
[8] Cf. ibid. “This combination of fida interpretatio and expositio in one and the same document makes the Targumim typologically unique” (ibid., p. 15).
[9] Cf. ibid., p. 16.
[10] “The Targum belongs to torah shebb`al peh [Oral Torah] (Pesiqta Rabbati V, ed. Friedmann p. 14a-b; Tanhuma Buber II 87-8 = Wayyera’ 6), and the manner of its recitation in sznagogue expresses liturgically the Rabbinic view of the relationship between Oral and Written Torah” (ibid., p. 23).
[11] Cf. Philip S. Alexander, Midrash, în A Dictionary of Biblical Interpretation, Coggins & Houlden, London, 1986, pp.452-459.
Pagina anterioară :: eBooks ::   Pagina de start :: Pagina următoare

© Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti
Comments to: Madeea AXINCIUC
Last update: Ianuarie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU