<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
Capitolul IX. CURENTELE ANTIGHERISTE

 

1) Disidenţa „tinerimii generoase"

Opoziţiile faţã de concepţia lui Gherea au fost multiple, atât teoretice, cât şi practice. Cea mai gravã a fost cea a unui grup relativ mare de socialişti, dintre care unii aveau un lung trecut de prezenţã în rândurile partidului, precum I. Nãdejde, V. G. Morţun, C. Mille, C. Radovici şi alţii. Aceştia au judecat astfel: de vreme ce România va trebui sã treacã prin faza obligatorie a dezvoltãrii capitalismului, pânã ce va veni vremea formãrii unui proletariat puternic, ca bazã pentru un partid socialist, este mai logic ca socialiştii sã lupte pentru o cât mai urgentã şi mai deplinã dezvoltare capitalistã; ceea ce s-ar putea face mai curând în sânul partidului liberal decât în cel socialist.

Primele semne ale acestei crize apar încã din 1885 când un grup de socialişti propun trecerea lor la partidul „radical", organizat de cãtre G. Panu. Astfel, Constantin Bacalbaşa publicã în ziarul „Lupta" un articol prin care cautã sã explice de ce tezele socialiste pot fi acceptate de cãtre radicali.

Tot în 1885, Gherea se aflã confruntat şi cu pãrerile unor „liberali sinceri şi oneşti" care, prin pana lui Vintilã Rosetti, gãsesc cã între socialişti şi ei sunt atât de multe puncte de asemãnare, încât cele douã partide s-ar putea uni. În 1899, acest curent va lua forma gravã a unei plecãri în masã a unor fruntaşi socialişti, care se înscriu în bloc în partidul liberal. E aşa-numita „tinerime generoasã", adicã a acelora care, în tinereţea lor, s-ar fi arãtat a fi „idealişti" şi „generoşi", dar care, maturizându-se, au ajuns la concluzia cã, prin partidul liberal, vor putea lucra efectiv la realizarea unei Românii capitaliste reale, stadiu obligator prealabil al societãţii viitoare socialiste. Aceastã „tinerime generoasã" a trecut deci la liberali (câţiva şi la conservatori) într-un moment de crizã a partidului social-democrat, adicã exact în faza în care partidul începuse organizarea ţãrãnimii, prin „cluburile socialiste la sate", socialiştii Banchereanu şi Ficşinescu fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare. În cadrul partidului liberal, ar fi fost de aşteptat ca tinerii generoşi sã-i imprime o mişcare mai accentuat democraticã; în realitate ei au determinat în curent fãţiş antisocialist mai intransigent chiar decât cel conservator. Din punctul de vedere pe care îl urmãrim acum, este în tot cazul cert cã de pe urma acestor „tineri generoşi" nu a ieşit la ivealã nici o lucrare ştiinţificã demnã de a fi luatã în seamã. Eşecul lor, atât politic cât şi ştiinţific, a fost deci total, acţiunea lor dovedind cã sunt departe de a fi „generoasã", având dimpotrivã un caracter pur „politicianist".

Gherea a avut de rãspuns acestei tinerimi generoase, aducând şi alte argumente decât cele în legãturã cu problema „socialismului, floare exoticã". Mai întâi, el a arãtat cã a fi „socialist" înseamnã a avea o anume concepţie ştiinţificã despre istoria socialã a omenirii, precum şi un ideal etic, care nu se pot schimba dupã conjuncturile întâmplãtoare ale vieţii sociale. Dar existã şi imperative concrete care justificã existenţa unui partid socialist chiar în condiţia lipsei unei clase proletare puternice, cum era cazul ţãrilor înapoiate. Cãci în tot decursul dezvoltãrii capitalismului, o clasã proletarã existã şi se dezvoltã, având interesele ei proprii, care trebuiesc apãrate, prin organizare şi luptã, astfel ca acest proletariat, la vremea potrivitã, sã poatã face faţã misiunii sale.

Pe de altã parte, legile de dezvoltare a societãţii nu sunt „fatale", ducând mecanic la înfãptuirea viitoare a socialismului, ci ele cuprind şi factori conştienţi, precum este tocmai cel al unui partid socialist. Partidul socialist ar avea deci douã misiuni de înfãptuit, una teoreticã, de rãspândire a teoriilor socialismului ştiinţific şi alta practicã, de a face ca împrejurãrile materiale, bazele relaţiilor economico-sociale existente între clasele sociale specifice ţãrilor în curs de dezvoltare capitalistã, sã fie cât mai potrivite pentru o viitoare transformare socialistã a lor, ceea ce înseamnã cã trebuiesc schimbate încã de pe acum condiţiile în care trãieşte proletariatul în formaţie.

Teoria şi practica socialistã a lui Gherea (ca şi a partidului social-democrat antebelic) au deci un caracter clar reformist, dar nu e locul sã facem aici, critica gândirii gheriste din acest punct de vedere.

2) Constantin Stere şi opoziţia „poporanistã"

Cu mult mai importantã, atât doctrinar cât şi politic, s-a dovedit a fi curentul care se va intitula „poporanist" dând în cele din urmã naştere partidului „ţãrãnist".

Oricât s-ar fi ferit poporaniştii de a afirma sau de a recunoaşte mãcar aparţinerea lor la tradiţia narodnicã ruseascã, fapt este cã legãturile noastre directe cu revoluţionarii ruşi, în special cu cei basarabeni refugiaţi la noi, au imprimat în gândirea multor socialişti o pecete de caracter narodnic. Dupã cum se ştie, narodnicii credeau cã ţãrile rãmase în urmã precum Rusia, predominant-agrare şi având la baza structurilor lor sociale formaţiunea satului devãlmaş în forma ruseascã a „mirului", vor putea „ocoli capitalismul" şi, pe baza devãlmãşiei mirurilor ţãrãneşti, sã treacã direct la construirea unei societãţi socialiste.

La noi în ţarã, satele devãlmaşe nu existau în condiţii de masã, deci narodnicii noştri nu puteau invoca existenţa „mirului" ca formã de trecere directã de la „comunismul primitiv" la cel „ştiinţific". Ei au crezut însã cã, chiar şi fãrã existenţa „mirului", satele sunt o formaţiune socialã sui generis, care nu se încadreazã în regimul capitalist, astfel cã plecând de la formaţiunea socialã a satelor se va putea ocoli capitalismul.

Printre teoreticienii acestui curent „poporanist" cel mai de seamã este fãrã îndoialã basarabeanul Constantin Stere.

a) Constantin Stere şi teza ocolirii capitalismului

Constantin Stere (1865-1936) face parte din grupul refugiaţilor veniţi din Rusia (dupã o deportare în Siberia) cam prin anul 1892, repede dovedindu-se a avea deosebite calitãţi de om de ştiinţã, publicist, romancier, om politic, profesor universitar şi fondator în 1906 al revistei „Viaţa româneascã" (împreunã cu Garabet Ibrãileanu şi P. Bujor, ambii foşti socialişti).

Profund influenţat de mişcarea narodnicã rusã, C. Stere, mai întâi sub pseudonimul de Şãrcãleanu, începe o campanie de propagare a „poporanismului", conceput iniţial ca o acţiune culturalã dusã în mase, de cãtre o tinerime „generoasã", pledând apoi în favoarea unei conlucrãri între socialişti şi liberali şi pentru trecerea socialiştilor în rândurile partidului liberal, sfârşind în cele din urmã prin elaborarea unei doctrine poporaniste opusã în mod radical nu numai celei „socialiste" şi celei „liberale", ba chiar şi a celei „narodnice".

Stere are despre viitorul nostru social o viziune „poporanistã", alta decât cea originarã a narodnicilor ruşi. El nu vede posibilitatea şi nici necesitatea unei treceri viitoare spre o societate „socialistã", prin „ocolirea capitalismului", ci dimpotrivã crede cã aceastã ocolire urmeazã a se face în favoarea unei societãţi viitoare „ţãrãniste", teorie care va fi ulterior şi baza concepţiei partidului ţãrãnist.[1]

Ne intereseazã acum în primul rând polemica pe care a avut-o Stere cu social-democraţia româneascã, într-o serie de 6 articole publicate în „Viaţa Româneascã" din 1907, intitulate „Social-democraţie sau poporanism", în care cautã (de altfel, bazat pe o documentare eruditã), sã dovedeascã neaplicabilitatea doctrinei social-democrate în România, în mare parte chiar „în virtutea principiilor fundamentale ale social-democratismului", temã care ar constitui „tocmai obiectul restrâns al studiului" sãu.

Stere expune mai întâi stadiul controverselor care aveau loc în acea vreme în sânul mişcãrii socialiste apusene cu privire la soarta viitoare a agriculturii, revizioniştii (Bernstein, David, etc.), susţinând împotriva lui Kautski cã legile stabilite de Marx despre dezvoltarea capitalismului nu s-ar aplica în agriculturã. Stere afirmã cã apusenii vor gãsi cu siguranţã o soluţie la aceastã problemã, „dar cu o mai mare siguranţã putem spune, de pe acuma, cã oricare ar fi aceastã soluţie ea nu poate fi potrivitã pentru Români" (sublinierea lui Stere).

Argumentele lui pornesc de la o bazã statisticã, spre a arãta cã muncitorimea industrialã este aproape disparentã la noi (mai puţin de 1%), faţã de muncitorii agricoli, care constituie masa copleşitoare a populaţiei ţãrii. În ţãrile din apus, unde existã o clasã muncitoreascã industrialã, acolo existã şi justificarea unui partid muncitoresc, pe când la noi se pune întrebarea dacã o infimã minoritate poate forma baza unui partid politic, nu numai „muncitoreascã", ba încã şi „socialist", conceput ca instrument de prefacere socialã socialistã.

În ţãrile din apus, afirmã Stere, capitalismul ridicã o serie de probleme specifice, care necesitã într'adevãr trecerea la socialism. Acolo existã şi proletariatul în stare sã forţeze lichidarea orânduirii capitaliste. „Dar în ţãrile agricole, programul social-democraţiei este o imposibilitate şi un non sens", dat fiind cã realitatea noastrã socialã nu creeazã antagonismele capitalismului modern şi nu evolueazã în sensul creãrii condiţiilor obiective pentru realizarea socialismului".

În Apus, „în ţãrile industriale, chestiunea agrarã e subordonatã rezolvãrii problemei industriale. În ţãrile agricole, dimpotrivã ţãrãnimea fiind majoritatea imensã, nu numai cã este singurul element social pentru crearea unui partid, dar ţãrãnimea, cu tendinţele ei sociale, trebuie fatal sã coloreze acţiunea oricãrui partid democratic. Nu numai cã chestiunea agrarã nu poate sã fie aici subordonatã altei probleme, dar aceasta este singura problemã proprie ce se impune în aceste împrejurãri pentru a fi rezolvatã de cãtre societate şi rezolvatã conform cu tendinţele sociale ale ţãrãnimii, conform cu interesele ei şi în sensul evoluţiunii proprii a producţiunii agricole".

Cu privire la acest „sens" al evoluţiei producţiunii agricole Stere crede în virtuţile superioare ale micii exploatãri agricole faţã de cea mare. Argumentele lui sunt urmãtoarele: „agricultura micã nu numai cã nu are a se teme de concurenţa marei agriculturi, ci, dimpotrivã, în condiţiuni egale, gospodãriile mici şi mijlocii se dovedesc mai rezistente decât cele mari".

Stere face deosebire între avantajele tehnice izvorâte din întrebuinţarea mijloacelor de producţiune mai perfecţionate şi avantajele de ordin pur economic. Dupã el, Kautski exagereazã însemnãtatea avantajelor tehnice ale gospodãriei mari. Tehnica este într-adevãr covârşitoare în industrie, nu însã în agriculturã. „Forţa mecanicã, de pildã, aici are mai puţinã însemnãtate decât puterea animalelor de muncã; din cauza aceasta dispare posibilitatea de a ieftini unitatea de forţã, lãrgindu-se producţiunea, ca în industrie".

În favoarea agriculturii lucreazã însã şi cooperaţia „care creeazã posibilitatea întrebuinţãrii maşinilor... şi în gospodãriile celor mici, plus cumpãrarea şi vânzarea în comun". Dealtfel, în gospodãriile mici, o parte însemnatã din produse se consumã chiar de cãtre ele, încât ele suferã mai puţin de capriciile pieţei decât cele mari. Tehnica poate fi deci folositã şi de gospodãriile mici, ca şi de cele mari „dacã nu şi mai mult, în unele privinţe". Avantagiile economice sunt, deci, de partea micii întreprinderi agricole, cãci acestea nu aleargã dupã rentã, nici dupã dobânda capitalului şi prin urmare produc mai ieftin.

Munca producãtorului pentru sine este mult mai intensivã, datã fiind posibilitatea de a folosi mai potrivit fiecare loc de pãmânt. Dovada o gãseşte Stere în exemplul cooperativelor din Danemarca. „Rolul esenţial al cooperativelor sãteşti constã într-aceea cã, ele, pãstrând mica proprietatea ţãrãneascã, dau acestora posibilitatea de a se folosi de toate avantajele marii producţiuni".

Stere gãseşte cã în mod greşit marxismul considerã pe ţãran ca pe un mic burghez, din punctul de vedere al proprietãţii private asupra mijloacelor de producţiune şi ca proletar, din punctul de vedere al exploatãrii sale de cãtre clasele superioare. În realitate, ţãranul nu este nici proletar, nici burghez, ci o categorie socialã distinctã, pe spinarea cãreia s-au ridicat toate celelalte clase sociale, neexceptând în mare parte nici proletariatul industrial.

Ţãranul nu e proletar, cãci e proprietar, deşi e exploatat. Nu e însã nici burghez, pentru cã el nu exploateazã pe alţii. Ca atare, nu e nevoie de revoluţionarea producţiunii însãşi, pentru cã ţãranul poate deţine produsul integral al muncii sale (spre deosebire de proletariatul industrial).Care este, deci, caracterul social al ţãranului? „Într-o gospodãrie ţãrãneascã nu s-a nãscut încã diferenţierea elementelor de producţiune, încât ea reprezintã ca o formaţiune socialã deosebitã. Aici e cheia chestiunii întregi".

Ţãrãnimea este o bazã socialã nediferenţiatã şi istoricã de lungã duratã. Stere face apel la istoria Eladei, la cea a nãvãlirilor barbare, a evului mediu, la capitalismul timpuriu, de-a lungul cãrora se schimbã decorul social, se înmulţesc bogãţiile şi cunoştinţele, se transformã sistemele de culturã, se împletesc mii de înrâuriri istorice. Dar, cu toate acestea, „se schimbã oare atât de mult fondul? Nu rãmâne el tot agricol?"

Înseamnã însã aceasta cã ţãrile agricole sunt condamnate la stagnaţiune? Nu, deoarece cooperativele agricole asigurã gospodãriilor ţãrãneşti toate avantajele marii agriculturi. ţãrãnimea nu numai cã nu se prezintã ca o piedicã a progresului social, ci îi asigurã dimpotrivã o dezvoltare lipsitã de multe neajunsuri şi suferinţi inutile", neavând de rezolvat gravele probleme ale capitalismului.

Astfel, socialismul luptã pentru dispariţia luptei de clasã. Dar aceasta aici nu existã într-o societate ţãrãneascã, nediferenţiatã. Luptã pentru înlãturarea separaţiei dintre muncitor şi mijloacele de producţie, dar aceasta este gata realizatã în orice gospodãrie ţãrãneascã. Luptã pentru organizarea producţiei pe baza asociaţiei, ceea ce în agriculturã se realizeazã prin cooperative. Cât despre „socializarea producţiei" dupã tipicul închipuit de social-democraţie, în agriculturã e mai puţin posibilã decât oriunde, cel puţin cât putem strãbate viitorul".

Progresul ţãrãnimii se poate obţine prin întãrirea ei economicã, ridicarea culturii sale generale, îndepãrtarea piedicilor din calea dezvoltãrii sale. „într-un cuvânt, calea progresului social nu poate fi deschisã pentru noi decât prin realizarea unei adevãrate democraţii rurale româneşti".

Stere ia poziţie şi împotriva industrializãrii, ridicând obiecţia cã industria trebuie sã ţinã seama de piaţã externã, pe câtã vreme noi nu putem concura pe piaţa mondialã, cãci nu avem colonii, nici superioritate economicã, astfel cã „numai interesul, ignoranţa sau o idee fixã de maniac, poate explica visul industrializãrii României".

În fond, viziunea lui Stere este cea a unei ţãri agrare, menitã sã rãmânã agrarã, evitând mersul spre capitalism, pãstrându-se deci ca o enclavã insularã în mijlocul unei lumi capitaliste, în ciuda tendinţelor ei de a deveni ecumenicã, adicã cuprinzãtoare a lumii întregi, viziune pe care o regãsim, dupã primul rãzboi mondial şi la baza concepţiei partidului ţãrãnist.

b) Garabet Ibrãileanu (1871-1936)

Critic şi istoric literar, Ibrãileanu este important mai ales prin faptul cã lui i se datoreşte existenţa prestigioasei reviste „Viaţa Româneascã", prin care concepţia „poporanistã" s-a afirmat în cercuri largi de cititori. Teoretic el nu adaugã însã nimic nou peste ceea ce spusese C. Stere şi nici peste argumentaţia prin care „tinerimea generoasã" a cãutat sã arate cã pãrãsirea partidului socialist nu fusese o „trãdare", ci rezultatul credinţei cã viitorul ţãrii nu putea fi asigurat pe calea indicatã de partidul social-democrat, ci în speţã prin cel al „poporanismului".[2]

c) Eugen Lovinescu (1888-1943)

Deasemenea critic şi istoric literar, el are însã şi o lucrare „conceputã mai mult sociologic decât istoric" în care, reluând problema legilor care au prezidat la dezvoltarea României moderne, expune un mod personal de a le concepe, altul decât cel al lui Gherea şi al urmaşilor acestuia.

Dupã pãrerea sa, în fiecare epocã existã un „spirit al timpului" care, odatã creat în anume societate, se rãspândeşte asupra tuturor celorlalte prin efectul unei legi sociologice, cea a „imitaţiei" (folosit fiind în sprijin şi Gabriel Tarde), imitaţie care nu este însã o simplã plagiere, ci este o „imitaţie creatoare". Existã astfel un „sincronism" al fenomenelor culturale din anume epocã, o modelare a tuturor culturilor dupã modelul curent al epocii.

Ca atare, mersul istoric al culturii româneşti nu se explicã prin efectul unei pãtrunderi economice a capitalismului în viaţa noastrã economicã, ci prin sincronismul culturii occidentale şi a culturii româneşti. E deci vorba de un fenomen spiritual, nicidecum economic cum credea Gherea. Dar nici aşa cum credea Maiorescu, care socotea cã „imitaţia" bonjuristã fusese inoportunã, deci şi evitabilã, dat fiind cã imitaţia e rezultatul unei legi sociologice ineluctabile: cultura româneascã seamãnã cu cea occidentalã pentru cã îi este „sincronicã".

Lovinescu a strâns, în trei volume din seria „criticilor" sale, un material valoros din istoria culturii noastre, pentru a susţine acest punct de vedere sociologic, care de fapt e însã de nesusţinut.[3]

3) Contraargumentarea lui Gherea împotriva poporanismului

Contra argumentele lui Gherea împotriva concepţiei poporaniste sunt arãtate în lucrarea sa Cuvinte uitate; un mic rãspuns la o recenzie a lui G. Ibrãileanu care reproduce, amplificându-le, idei de mult expuse, dar între timp uitate.

Gherea pleacã de la constatarea cã e târziu sã se mai punã pentru România problema „ocolirii capitalismului", de vreme ce capitalismul a şi pãtruns în România, ţarã care, deşi „înapoiat capitalistã", este totuşi „capitalistã". „Ocolirea capitalismului" doritã de Stere şi de Ibrãileanu „sub influenţa unei teorii ce cade în desuetudine chiar în ţara unde a luat naştere", adicã în Rusia, se iveşte deci prea târziu. „Trebuia încã de acum 30 de ani sã se fi trezit" poporaniştii. „Şi încã şi atunci ar fi fost în zadar, dar încã acuma, când stãm cu picioarele şi cu mâinile în capitalism".

Faţã de acuzaţia pe care o adusese Stere, printre altele, precum cã socialiştii doresc proletarizarea ţãrãnimii, Gherea aratã cã Stere, venit târziu în ţarã, nu are de unde sã ştie cã socialiştii români nu au luptat pentru proletarizarea ţãrãnimii, ci dimpotrivã; Ibrãileanu, care timp de 16 ani a fost alãturi de mişcarea socialistã ar fi trebuit însã sã ştie cã în literatura socialistã, de multã vreme, s-a precizat poziţia socialiştilor din acest punct de vedere. Tot astfel, Stere nu ţine seama nici de argumentul cã, oricât de puţini ar fi proletarii români, ei au nevoie de un partid care sã le apere interesele, conducând luptele lor împotriva clasei burgheze, clasã care exista şi lucra în alianţã cu clasa marilor latifundiari.

4) Disidenţele teoretice

Unii dintre anti-gherişti s-au mãrginit sã atace gherismul, implicit şi marxismul, luând în seamã mai ales opera sa de criticã literarã; vom alege pe Henri Sanielevici pentru a ilustra acest curent. Alţii au mers pânã la formularea unei concepţii politice „poporaniste", C. Stere fiind nu numai reprezentantul acestui curent, ci şi unul din gânditorii de seamã din sânul sociologilor români.

Henri Sanielevici (1875-1951) a pãrãsit partidul socialist, nu însã pentru a se înscrie în partidul liberal, ci pentru a construi propriul sãu sistem sociologic.

Personaj complex şi contrazicãtor, Sanielevici recunoaşte cã a avut faţã de Gherea o „dragoste idolatrã", prefãcutã apoi în „urã şi dispreţ". Fãrã ezitare, invocã în sprijinul sãu o frazã din Marx, potrivit cãreia acesta, vorbind de poziţia sa faţã de Hegel, spune undeva cã „adevãratul discipol nu-i cel ce-l copiazã pe maestru, ci cel care-l combate şi-l distruge. Mi-am îndeplinit aceastã menire cu prisosinţã" (afirmã modest Sanielevici), adãugând cã „existã oarecare probabilitate ca de adevãratul sãu discipol, viitorimea mã va recunoaşte pe mine".[4]

Sanielevici se aratã preocupat atât de criticã, de istorie literarã, cât şi de biologie. Critic literar, Sanielevici se opune explicãrii literaturii pe calea materialismului istoric. Procedând la studii comparative, el încearcã a construi o teorie, potrivit cãreia genurile literare se pot explica prin rãdãcinile lor de clasã, în cadrul însã a unei mişcãri istorice, care face ca ciclurile şcolilor literare sã se urmeze potrivit unei dialectici proprii, de ascensiune mai întâi, de ducere pânã la limitã a trãsãturilor proprii, şi apoi, de decadenţã şi înlocuire prin trãsãturi opuse. Nu e locul însã, ca în capitolul de faţã sã analizãm aceastã teorie de „sociologie a literaturii" elaboratã de Sanielevici.

Reţinem însã teoria lui sociologicã generalã privind dezvoltarea societãţilor umane. El se mirã de faptul cã Gherea nu ar fi acordat suficientã atenţie factorului psihologic-biologic; „cu ce seninãtate, în adevãr curioasã, înlãturã Gherea factorul de rasã"! Ceea ce se explicã, totuşi, prin faptul cã „Gherea a vrut cu orice preţ sã aplice concepţia materialistã a istoriei. Dar metoda aceasta este indicatã numai atunci când vrem sã lãmurim diferite faze de evoluţie ale aceluiaşi popor; când e vorba însã de caracterul general al unei întregi culturi, în opoziţie cu caracterul distinctiv al altor culturi, atunci nu concepţia materialistã ne va da cheia problemei, ci mediul geografic şi psiho-fiziologia de rasã"[5].

Existã, fãrã îndoialã, legi sociale. Analiza, de pildã, „din punct de vedere sociologic, a identitãţii evoluţiunii sociale, politice, literare, la noi şi în Franţa, este extrem de instructivã: ea aratã încã odatã preciziunea legilor independente de voinţa omului, care stãpânesc organismul social.

În toatã Europa, aceleaşi clase, trãind în aceleaşi împrejurãri, stau în aceleaşi raporturi şi duc aceleaşi lupte, pricinuind aceeaşi desfãşurare, mai înceatã ici, mai repede dincolo".

Dar aceste legi nu sunt exclusiv de naturã materialã, aşa cum a crezut Gherea, acuzat de a fi „falsificat şi alterat" un text din Marx, „probabil din pricina unei greşite înţelegeri a concepţiei materialiste a istoriei". Cãci, potrivit pãrerii lui, „biologia explicã nu numai psihologia de rasã, dar dã şi cheia sociologiei", cãci „concepţia materialistã, astãzi în mod unanim admisã şi aplicatã în lucrãrile de istorie - fie în mod tacit - este, desigur, o minunatã metodã de cercetare când vrem sã comparãm între ele fazele succesive ale aceleiaşi societãţi; când este vorba însã sã asemãnãm între dânsele diferite civilizaţiuni şi felul lor de dezvoltare, atunci psihologia de rasã joacã rolul hotãrâtor".

„Sunt mulţi ani de când am ajuns la aceastã formulã, menitã sã precizeze înrâurirea factorului rasã în sociologie". „Lupta de clasã şi psihologia de rasã, iatã cei doi factori ai evoluţiei sociale. Al doilea este mai general şi mai important decât întâiul", întreaga istorie a omenirii fiind un rezultat al acestui „încrucişãri posibile între aceşti doi factori; tendinţa de clasã şi psihologia de rasã".

Evoluţia gândirii lui Sanielevici e ciudatã: dintâi socialist, apoi anti-socialist, apoi „poporanist", apoi „anti-poporanist" cu atacuri înverşunate împotriva literaturii sãmãnãtoriste, pe care o acuzã de imoralitate".[6]

Dar Sanielevici este un disident izolat, cetit câteva vreme prin interesul de moment pe care îl provocau polemicile lui paradoxale, apoi uitat şi în tot cazul negrupând în jurul sãu discipoli sau urmaşi.

 


[1] Zigu Ornea, Poporanismul, (Bucureşti, 1972)

[2] Deosebirile dintre „poporanism" şi „sãmãnãtorism" nu intereseazã aici, fiind mai mult o problemã de istorie culturalã decât de sociologie. Vezi Zigu. Ornea, Poporanismul, (Bucureşti, 1972, 531 p.) şi Sãmãnãtorismul, (Idem, 1971, p. 423), Cf. şi Al. Piru, Garabet Ibrãileanu, Viaţa şi Opera, (Edit. pentru Literaturã, Bucureşti, 1967, p. 429).

[3] Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, cu studiu introductiv şi note de Z. Ornea (Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1972, 517 p.).

[4] Henri Sanielevici, în Noi studii critice, capitolul „Dobrogeanu Gherea" (Bucureşti, 1920)

[5] Henri Sanielevici, „Asupra clasicismului şi a romantismului", în volumul Cercetãri critice şi filozofice, Bucureşti, 1916.

[6] „Romantism liric şi romantism epic", în Cercetãri critice şi filosofice, Bucureşti, 1916.

<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU