Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare

 

5) Doctrina comunistã a lui Lucreţiu Pãtrãşcanu (1901-1954)

Cãrturar comunist pãtruns de gândirea marxist-leninistã el avea şi o formaţie de specialitate în ştiinţele sociale, aşa cum se puteau ele învãţa în universitãţile germane unde îşi luase doctoratul. Dupã cum am mai avut prilejul de a semnala, lucrãrile lui, deşi elaborate în perioada dintre cele douã rãzboaie, nu au vãzut lumina tiparului în volume decât dupã 1944[21]. Le analizãm totuşi aci, ele urmând a fi socotite ca o încheiere a efortului teoretic al gânditorilor sociologi, de la începutul veacului pânã în preajma instaurãrii puterii populare.

Pãtrãşcanu, luând poziţie faţã de teoriile lui Gherea, Zeletin şi Madgearu, îşi precizeazã astfel tema: „dacã dezvoltarea poporului nostru a cunoscut, timp de veacuri, chiar din momentul înfiinţãrii celor dintâi formaţiuni politice şi pânã astãzi, o serie de împrejurãri necunoscute altor popoare, care îi imprimã o sumã de elemente specifice, totuşi, în linii mari, el a urmat o cale care nu constituie nici un fel de excepţie. Nici în secolele trecute, nici în secolul al XIX-lea".

Schema folositã de Pãtrãşcanu admite ca punct de plecare existenţa unui „feudalism" românesc, cu o structurã economicã caracteristicã acestui regim. Acest feudalism „apare la români curând dupã înfiinţarea celor douã principate, iar începutul lichidãrii lui îl gãsim la mijlocul veacului al XVIII-lea" adicã în 1749, în vremea lui Mavrocordat. Ceea ce a urmat apoi nu a mai fost un regim „feudal" ci unul de „iobãgie", care îşi va gãsi consacrarea prin Regulamentele Organice.

Deosebirea dintre „feudalism" şi „iobãgie" e socotitã a fi esenţialã, feudalismul fiind caracterizat prin existenţa unei mici producţii ţãrãneşti, neieşitã încã din cadrul economiei naturale şi în care se îmbinã producţia agricolã cu industria casnicã, obligatã la o „rentã în naturã" faţã de stãpânul moşiei. Dimpotrivã, „iobãgia" e caracterizatã prin faptul cã principala îndatorire a ţãranului este acum prestarea unei „rente în muncã", antrenând şi tendinţa moşierului de a restrânge cantitatea de pãmânt lãsatã în folosinţa ţãranului, precum şi de o înãsprire a clãcii prin „nart". Deosebirea dintre feudalism şi iobãgie e importantã şi pentru cã rolul jucat de capitalul comercial şi de camãtã se schimbã de la un regim la altul. În regim feudal, el este o forţã economicã revoluţionarã, progresistã, ajutând la crearea unor noi forme de producţie în special, prin elementele urbane cãrora le dã naştere.

Momentul istoric important în aceastã dezvoltare nu ar fi însã cel de la 1829 şi nici cel de la 1848, ci cel din 1821, adicã al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.

Pãtrãşcanu nu neagã „importanţa şi rolul jucat de capitalismul apusean asupra aşezãrilor şi evoluţiei poporului român", care au fost „fãrã îndoialã, însemnate." Totuşi, ceea ce trebuie pus în luminã sunt „forţele interne, economice şi sociale, care, ele, înainte de toate, au determinat cursul pe care l-a luat poporul român în ultima sutã de ani."

Pe baza acestor teze principale, Pãtrãşcanu intrã în analiza de amãnunt a problemelor, studiind mai întâi „economia de schimb în Principatele Române pânã la 1829". Sintetizând informaţia existentã privind comerţul din timpul vechilor domnii autohtone, de la origini „pânã la 1829, deci pânã în momentul în care Principatele intrã în orbita de înrâurire a capitalismului apusean", se poate constata o „creştere a muncii robite a ţãrãnimii române", determinatã de schimbãrile intervenite aci, ca urmare a lãrgirii din ce în ce mai mari a cadrului economiei de schimb, care aduce cu sine transformarea vechilor obligaţii feudale... în obligaţii cu caracter iobãgist, curând adãugându-li-se şi obligaţii de rentã în bani.

Faptul însã al împletirii rentei în produse şi muncã cu cele în bani, este dovada existenţei unor sume de bani din ce în ce mai mari în mâinile ţãranilor, care deci participau direct la schimbul general de mãrfuri.

Pe de altã parte, primele înjghebãri de manufacturi încep încã din vremea fanarioţilor, când apare şi doctrina mercantilistã, mãcar cã în aceste prime manufacturi forţa de muncã folositã era „iobagã" (totuşi, şi cu salariaţi liberi). Din acest punct de vedere „evoluţia Principatelor se încadreazã în evoluţia generalã a economiei din celelalte ţãri europene".

Încã din aceastã epocã fanariotã, deci înainte de 1821, pãtrunde la noi capitalul comercial şi cãmãtãresc, negustorii îmbogãţiţi în comerţ încep sã cumpere pãmânt, intrând în rândurile micii boierimi, formând astfel o burghezie româneascã. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu ia deci naştere „într-o societate înapoiatã, în care forţele de producţie sunt încã în faşã, unde elementele precapitaliste sunt hotãrâtoare (atotputernicia capitalului comercial şi cãmãtãresc la oraş, regimul iobag la sate), când, deci, forţele revoluţionare sunt încã nedeplin dezvoltate".

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu nu a izbucnit întâmplãtor în Oltenia, ci datoritã faptului cã în aceastã provincie era mai puternicã mica boierime şi negustorimea. Mişcarea pandurilor nu a avut deci un caracter prin excelenţã ţãrãnesc, ea fiind determinatã de faptul cã în Oltenia traficul de mãrfuri între Ardeal şi ţinuturile balcanice erau mai dezvoltate, existând acolo şi o puternicã meşteşugãrime. Revoluţia lui Tudor a avut un caracter social, nu însã de caracter ţãrãnesc, ea „neformulând în nici-un fel ideea emancipãrii ţãrãnimii muntene" în ciuda faptului cã pandurii de care se folosea erau ţãrani. Pânã la urmã, Tudor capituleazã însã în faţa protipendadei, adicã a marilor boieri şi marilor negustori, dat fiind cã elementele sociale pe care se sprijinea „nu reprezentau o clasã, ci doar embrionul unei clase, a burgheziei de mai târziu".

„Pentru reformatorii din 1821, iobãgia şi toate problemele legate de ea, nu existã". Dominã dimpotrivã ideea emancipãrii politice, cea a redeşteptãrii naţionale, având deci un caracter antiturcesc, „revoluţia olteanã... fiind primul pas hotãrâtor de emancipare faţã de suzeranitatea Porţii". Curentul anti-grecesc nu ar fi decât o mişcare diversionistã a marii boierimi reacţionare.

Cât priveşte revoluţia de la 1848, Pãtrãşcanu o explicã prin dezvoltarea noastrã comercialã şi industrialã, care a dat prilejul unei serii de „rãscoale şi conjuraţii" premergãtoare, apãrute cu un deceniu înainte de 1848. Regulamentele Organice, mai mult au organizat o realitate decât au creat-o, dând câştig de cauzã marii boierimi, incitând deci pe cei mici, precum şi pe ţãrani la mişcãri revoluţionare. „Adevãratul 1848" nu este cel pe care l-au vãzut junimiştii ci o continuare a revoluţiei din 1821, având, de data aceasta, un grad de maturitate mai mare, „forţele sociale", abia în germene la 1821, apãrând mai mult sau mai puţin încheiate în 1848.

Astfel, în 1848 „negustorii bucureşteni jucarã un rol important", conducãtorii revoluţiei fiind „elemente ieşite din poporul de jos", „boiernaşi" şi prea puţini „boieri", ajutaţi însã prin mişcãri de stradã de cãtre masa „desculţilor", a „vagabonzilor", termeni sub care reacţionarii denumeau mica meşteşugãrime, precum tabacii şi micii negustori ai capitalei.

Dupã o analizã a tacticei revoluţionare folosite în 1848, frãmântatã de trei curente deosebite, Pãtrãşcanu trage concluzia cã în fond „revoluţia paşoptistã a avut un caracter burghez. Ea nu urmãrea - ca sã întrebuinţãm cuvintele lui Marx - decât sã înlocuiascã o minoritate cu alta" astfel ca „noua clasã sã împartã puterea cu cea veche".

Din punctul de vedere al claselor participante la revoluţie, Pãtrãşcanu distinge o „boierime care îşi avea venitul principal în pãmânt şi nu în slujbele şi pensiunile legate de funcţiile la curte sau în administraţie", apoi a unor „radicali", fãcând parte din clasa negustorilor şi meşteşugarilor, la care se adaogã mica boierime, din rândul cãrora se recrutau „afaceriştii" timpului. „Acestea fiind elementele principale care formau pãtura burghezã. Ea îşi avea însã realitatea şi tãria în acele elemente care reprezentau în primul rând capitalul comercial şi de camãtã". Dar aceastã „burghezie" nu intrã în conflict fundamental, de naturã economicã, cu marea proprietate feudalã, „dat fiind cã atât capitalul comercial cât şi cel cãmãtãresc nu impun forme de producţie proprii, ci exploateazã pe cele existente". Burghezia de la 1848 nu a putut fi deci revoluţionarã, ci doar progresistã, viciul ei fiind incapacitatea de a rezolva problema ruralã.

În epoca post-revoluţionarã se intensificã însã schimbul de mãrfuri şi circulaţia banilor, astfel cã se creeazã o piaţã internã şi se elibereazã mâna de lucru robitã prin boieresc; ceea ce duce la crearea unui regim, care va dura pânã la izbucnirea rãzboiului şi care „poartã pecetea unui amestec hibrid de resturi feudale şi instituţii burghezo-capitaliste", regim care greşit a fost numit al „formelor fãrã fond", pentru cã este tocmai nãscut din împletirea unor forme şi fonduri deosebite.

Actul Unirii este, deasemenea, interpretat sociologic, arãtându-se de ce partidul Unirii a luat fiinţã şi a avut tãrie mai ales în Moldova, aci comerţul fiind stânjenit puternic de barierele vamale ruseşti şi austriece, dornic deci sã se uneascã cu Muntenia, mai deschisã unui comerţ liber.

Cât despre „chestiunea ţãrãneascã", care din ce în ce se impune ca un curent de gândire important, Pãtrãşcanu gãseşte cã „explicaţia acestui fenomen este simplã: intrate în domeniul de viaţã al capitalismului european, Principatele Române sunt, în primul rând, furnizoare de materii prime agrare", statele occidentale având interesul de a crea în ţarã o piaţã internã în care sã-şi poatã desface mãrfurile industriale. Se punea deci problema gãsirii unei soluţii prin care sã se asigure o cât mai mare producţie agricolã şi o ridicare a nivelului de trai al ţãrãnimii.

În realitate chiar şi „roşii", foşti revoluţionari paşoptişti, au luptat cu înverşunare împotriva eliberãrii ţãrãnimii din iobãgie unindu-se chiar cu latifundiarii, cele douã partide, liberal şi conservator, unindu-se pentru ca sã împiedice reforma agrarã. „Monstruoasa coaliţie" e greşit botezatã „monstruoasã", dat fiind cã şi liberalii se temeau ca nu cumva Cuza şi Kogãlniceanu sã nu procedeze la o reformã prea radicalã a problemei ţãrãneşti, ceea ce constituie şi adevãrata cauzã a rãsturnãrii lui Cuza. „În comunitatea de interese economice a marii proprietãţi feudale şi a burgheziei liberale, ultima reprezentând capitalul comercial şi cãmãtãresc, trebuie cãutatã explicaţia coaliţiei monstruoase". Ceea ce lipsea atunci în ţarã era o burghezie industrialã singura care ar fi putut avea interes sã lichideze marea proprietate feudalã.

Mihail Kogãlniceanu reprezenta în sânul liberalismului o tendinţã antifeudalã „pentru cã el este unul din tipicii purtãtori de cuvânt al începutului de industrializare a ţãrii", Cuza el însuşi ca fost deputat de Galaţi, reprezenta aceleaşi interese industriale.

Dupã 1864, caracterul „industrial" al capitalismului se întãreşte. Pãtrãşcanu afirmã cã „în centrul şi rãsãritul continentului, acelaşi proces are loc mai târziu" decât în Occident - „şi se întinde pânã la mijlocul secolului al XlX-lea, pãstrând anumite caracteristici proprii", fãrã însã sã facã apel la teoriile „celei de a doua iobãgii" şi nici la „cele douã cãi obiectiv posibile de pãtrundere a capitalismului în agriculturã". El admite, totuşi, cã numai când producţia capitalistã începe sã pãtrundã în industrie putem vorbi la noi de o erã nouã.

Abia numai dupã 1900 bãncile încep a finanţa aici masiv industria. „În mãsura în care întâlnim capital autohton în industria din România, el se naşte pe cãi similare formãrii lui în Apus", totuşi cu o deosebire care e de subliniat. Pãtrãşcanu crede cã la noi exploatarea colonialã a fost înlocuitã cu jefuirea sistematicã a ţãrãnimii române. Formele pe care le-a luat acumularea primitivã, au rãmas aceleaşi ca în secolul trecut, schimbându-şi doar numele. Deasemenea, interesant e faptul cã şi Pãtrãşcanu apeleazã la lucrãrile lui Hilferding, fãcând deosebire între „capitalul exportat" şi „capitalul transferat", la noi capitalul strãin fiind transferat şi nu exportat, în sensul cã valorile create nu se transportã în strãinãtate, ci rãmân în ţarã integrându-se economiei româneşti (tezã foarte contestabilã n.n.). Capitalul de export (adicã cel trimiţând profiturile în ţara de origine a capitalului) ar fi avut rost la noi doar în industria petrolului, a zahãrului şi cea forestierã. Ín tot cazul, cu capital „transferat", „exportat" sau „autohton" ia în sfârşit naştere marea industrie româneascã, capitalul pãtrunzând şi în domeniul producţiei agrare.

Analiza fãcutã acestei probleme, nu afirmã o concepţie contrarã celei a lui Gherea, acuzat numai cã „exagereazã" caracterul rãmãşiţelor feudale, fãrã sã ţinã seama de creşterea exploatãrilor în regie, de apariţia „chiaburimii" rurale, a „arendaşilor", forme de pãtrundere a capitalismului, care vor da naştere rãscoalelor din 1888 şi 1907.

Problemele agrare au fost supuse de Pãtrãşcanu unei analize şi în volumul Problemele de bazã ale României (în capitolul „Aspecte vechi şi noi ale problemei agrare"), analizã a situaţiilor dintre cele douã rãzboaie, în care este folositã şi documentarea strânsã de echipele monografice ale profesorului Dimitrie Gusti.

6) Marin Chiriţescu-Arva (1889-1935)[22], inel de legãturã cu agrarienii interbelici

Spre deosebire de premergãtorii sãi, agronomul Chiriţescu-Arva a avut prilejul sã cunoascã agricultura de tip „modern", atât în ţãrile capitaliste precum America şi Germania, cât şi în Uniunea Republicilor Sovietice, fãcând acolo minuţioase studii şi cercetãri. Adânc influenţat de ceea ce vãzuse, era încredinţat cã toate soluţiile propuse de politicienii şi agronomii vechi nu mergeau pe linia progresului, acuzându-i cã „în locul unei acţiuni curajoase pentru a învinge individualismul excesiv, anacronic şi antieconomic, al populaţiei rurale" ei continuã a stãrui pe soluţia sentimental-romanticã a „împroprietãririi ţãranilor", în iluzia posibilitãţii creãrii unui „stat ţãrãnesc", neindustrial.

Având şi o experienţã profesionalã cu privire la obştile înfiinţate prin legea din 1904 (obşti de arendare şi de cumpãrare) şi la cooperativele de procurare de unelte şi seminţe, Chiriţescu-Arva socoteşte cã aceste „obşti" urmeazã a fi transformate în cooperative agricole de producţie. Desigur, în epoca istoricã pe care o trãia, Chiriţescu-Arva nu putea vedea destul de limpede viitorul. El socotea cã în cadrul unui „capitalism de stat" aceste obşti vor putea sã depãşeascã stadiul „burghez" al liberei concurenţe haotice, pentru a ajunge la o organizare raţional ştiinţificã a agriculturii, spre marele folos atât al producţiei cât şi al producãtorilor. Este totuşi surprinzãtoare clara lui viziune în acest domeniu, mergând pânã la întrevederea unor detalii care ne sunt astãzi familiare, dar care la acea vreme pãreau utopice. Forma pe care o preconizeazã el este cea a „cooperativei cu rentã", pe care el o numeşte „cu arendã" în care fiecare proprietar putând folosi un lot individual, dã terenul sãu ca aport la fondul colectiv, urmând ca la venituri sã ia parte proporţional cu suprafaţa de teren adusã, dar şi cu munca depusã. El vede organizarea acestei munci sub îndrumarea unor tehnicieni agronomi, efectuatã pe „brigãzi şi echipe", cu o contabilitate strictã şi mai ales ajutatã prin crearea unor staţiuni de maşini şi unelte de cãtre stat, prin procurarea de seminţe şi îngrãşãminte, tot pe calea unei politici de stat.

Acest gânditor şi fãuritor de noi formule de organizare socialã, merge pânã la a lua în considerare o politicã generalã a tuturor popoarelor balcanice, ca împreunã sã procedeze la o raţionalã zonare agricolã, la o specializare pe culturi, în raport şi cu conjuncturile economice ale pieţei mondiale, cu schimb de experienţã şi întrajutorare între toate ţãrile de la sud de Dunãre, aflate în oarecare mãsurã în faţã aceloraşi probleme şi pentru care nu vedea altã soluţie decât tot trecerea la organizarea cooperativelor agricole de producţie.

Teoretic, Chiriţescu-Arva constatã o similitudine între dezvoltarea industriei şi a agriculturii.[23] Aşa dupã cum de la ceea ce el numeşte a fi „capitalul mic", s-a trecut la „capitalul mare", prin introducerea maşinismului în producţia industrialã, tot astfel în agriculturã tractorul este factorul care va determina trecerea la o „industrializare" a agriculturii în cadrul unui „capitalism mare", conceput de el ca un capitalism de stat.

Chiriţescu-Arva are şi faţã de sociologia ruralã o opinie clar exprimatã; analizând capitalul economiei rurale, el socoteşte cã „potrivit cu condiţiunile de ordin natural şi împrejurãrile de ordin politic, economic şi social, prin care am trecut în ultimele decenii, cred cã va fi de cel mai mare interes sã se înceapã, pe baze de metode comune, studiul nu numai al structurii repartizãrii proprietãţii solului cât mai ales analiza metodicã a diferitelor tipuri de gospodãrii şi a rentabilitãţii lor. Pe aceastã cale se va putea merge mai departe în studii de sociologie agrarã, cu scopul de a recunoaşte şi identifica caracterele predominante ale mediului rural şi al cultivatorilor de pãmânt din diferitele regiuni naturale."


[21] Un veac de frãmântãri sociale, 1821-1907, (Bucureşti, 1945). Problemele de bazã ale României; (Bucureşti, 1944); Ion al Babei, deputat clãcaş în Divanul ad-hoc al Moldovei, (Bucureşti, 1945); Sub trei dictaturi, (Bucureşti, 1944); Curente şi tendinţe în filozofia româneascã (Bucureşti, 1946).

[22] Marin Stancu şi Eugen Mewes, Marin Chiriţescu-Arva, omul, opera, epoca, Bucureşti, 1999.

[23] Raport asupra colaborãrii statelor balcanice în domeniul ştiinţelor agricole la al III-lea Congres balcanic din Bucureşti (Bucureşti, 1932).

 

 

Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU