<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
Capitolul X. GÂNDITORI DINTRE CELE DOUÃ RÃZBOAIE MONDIALE

1) Ştefan Zeletin şi neo-liberalismul (1882-1934)[1]

Zeletin este cel mai semnificativ sociolog burghez al epocii dintre cele douã rãzboaie mondiale, cel care, cu precãdere şi-a impresionat contemporanii; adversar înverşunat al socialismului, el continuã astãzi în mod paradoxal sã fie considerat ca având meritul de a fi „puse bazele sociologiei statului românesc"[2] .

Strãduinţa principalã a lui Zeletin este de a ne dovedi cã viitorul ţãrii este „neoliberal", menirea de a înfãptui societatea viitoare revenind nu partidului socialist, ci „oligarhiei române"[3]. Din acest punct de vedere, Zeletin urmeazã a fi considerat drept un continuator al „tinerimii generoase", desigur, în forme noi dar pledând aceeaşi tezã a socialismului înfãptuit prin partidul liberal. Spre deosebire de tinerimea generoasã, Zeletin este însã un sociolog cu o foarte serioasã pregãtire, dovedind în lucrãrile lui o bogatã informaţie livrescã[4], viţiatã printr-o confuzie de gândire, ea însãşi rezultatã dintr-o poziţie politicã greşitã.

Începându-şi lucrãrile în epoca de crizã generalã a capitalismului de la sfârşitul celui dintâi rãzboi mondial, Zeletin are meritul de a fi încercat sã descifreze problemele de bazã ale României, cu dorinţa lãudabilã de a se ridica la un înalt nivel de teorie sociologicã, folosind în acest scop şi metoda materialismului istoric, pe care îl interpreteazã însã în aşa fel încât sã-l punã în slujba oligarhiei române.[5] Cu toate acestea, „neoliberalul" Zeletin nu se înscrie în partidul liberal, ci în cel averescan, „al Poporului", aducând drept argument cã în vechiul partid liberal nu existã o atmosferã prielnicã intelectualilor. De fapt, liberalii, stãpâni ai ţãrii, nu mai aveau nevoie la acea vreme de teoreticieni cu veleitãţi politice.[6]

Pentru a-şi construi „neoliberalismul", Zeletin face apel la o teorie sociologicã proprie, de fazare a istoriei omenirii în câteva tipuri ideale, a cãror succesiune e menitã a se repeta aidoma indiferent de timp şi loc. Acestea ar fi: douã de bazã, una agrarã dominatã de existenţa unei clase de proprietari de pãmânt şi o alta, plutocraticã, în care dominã o clasã de proprietari de bani (de capital). Între ele, douã clase, una intermediarã, de trecere de la agrar la plutocratic şi alta de revenire, de la plutocratic la agrar, toate împreunã formând un ciclu repetat la nesfârşit.[7]

Suntem deci, departe de fazarea propusã de marxism, pe succesive „formaţiuni social-economice" (de tipul „comunã primitivã, sclavaj, feudalism, capitalism, socialism) şi mai ales departe de analizarea mecanismelor de evoluţie a proceselor şi relaţiilor de producţie. Ceea ce nu-l împiedicã pe Zeletin sã susţinã cã foloseşte metoda de analizã marxistã, fapt care a fãcut ca adversarii lui sã-l acuze de vina de a fi „socialist".

În apãrare, Zeletin se justificã astfel: „Am fost şi sunt în filozofie un incorigibil romantic". Deşi a „intrat în panteonul idealismului romantic pe portiţa materialismului marxist, clãdit el însuşi pe miezul sufletesc romantic al evoluţiei continue", el îşi renegã aceastã „portiţã de intrare", afirmând cã „la Hegel, filozof intelectualist, dialectica era logicã, pe când la materialistul Marx ea e absurdã, poate cea mai mare absurditate din istoria gândirii", pentru cã „marxismul, sub raport filozofic, se clãdeşte pe cea mai mare grosolãnie pe care o cunoaşte istoria filozofiei"[8]. Având o astfel de pãrere despre Marx, înţelegem de ce socoteşte şi pe Gherea drept „un tip de agramat, pe care numai aplauzele unei galerii indocte l-au impus ca gânditor, spre oprobiul culturii noastre în faţa timpurilor ce vin".[9]

Ceea ce nu-l împiedicã, în ciuda atitudinii sale de permanent pamflet, sã revendice mândria de a fi singurul sociolog „obiectiv", cel dintâi care judecã realitãţile noastre sociale fãrã a proceda la „ironii", la „luãri în zeflemea" sau calificãri etice, precum cele de „monstruos" şi „hibrid", cum procedase Gherea. Acesta, influenţat în acest sens de poziţia „junimiştilor", gãsea în discrepanţa dintre „formã şi fond", prilej de glumã mai mult sau mai puţin amãrâtã.

Titu Maiorescu este încã socotit a fi fost o „strãlucitã personalitate", nocivã însã, dat fiind cã „atât de covârşitoare i-a fost critica"... „încât a cucerit toate spiritele, izbutind a sfãrâma pânã şi cultura marxistã a „marxiştilor" români, fãcându-i a vorbi o limbã necunoscutã în Şcoala lor; despre „forme sociale fãrã fond", despre „evoluţii de la formã la fond", despre „legi speciale pentru societãţile înapoiate" etc.

Însã a pune problema sub lozinca „formelor fãrã fond" este a îndruma cercetãrile pe o cale greşitã; persiflarea, zeflemeaua folositã pentru critica societãţii noastre nu denotã altceva decât „o neputinţã de a înţelege fondul problemei, o rãmânere la o considerare superficialã, nedemnã de un spirit ştiinţific".

Miezul problemei pusã de Zeletin este acesta: existã sau nu existã „legi" speciale de dezvoltare a ţãrilor „înapoiate"? Zeletin susţine cã nu, evoluţia istoricã a României nefiind decât repetarea aidoma a unor legi obiective generale, absolut aceleaşi, indiferent de timp şi spaţiu; România la începutul veacului al 19-lea se afla într-o fazã agrarã; intratã apoi într-o faza intermediarã a trecut la „plutocraţie". A dominat deci mai întâi clasa marilor proprietari de pãmânt, boierii; a urmat apoi o clasã burghezã în formaţie (liberalii) care se dezvolta în zilele lui ca o plutocraţie bancarã. Sensul viitor al evoluţiei noastre sociale ar fi, deci, de trecere la o treaptã mai înaintatã de organizare plutocraticã, ceea ce face ca orice piedicã ce s-ar opune acestei dezvoltãri „neoliberale" sã fie reacţionarã, în contrasensul mişcãrii progresiste, obligatorii şi fatale.

Gherea, „neputând sã lãmureascã în chip ştiinţific societatea noastrã burghezã", „neînţelegând nimic din istoria socialã a României", s-a mãrginit sã o persifleze şi sã o osândeascã, adoptând deci, o atitudine sentimentalã, puternicã mai ales în ce priveşte problema ţãrãneascã. Ceea ce ar avea drept consecinţã paradoxalã o atitudine reacţionarã. „Atât de pronunţat este în socialismul român sentimentalismul rural, ca şi incapacitatea de a înţelege societatea modernã, încât nu e nici o îndoialã cã acest socialism nu-şi meritã numele, ci trebuie clasat acolo unde îi este locul adevãrat: alãturi de curentele reacţionare. Ceea ce face ca socialismul român sã nu fie decât „o mascã nouã care ascunde de luminã o faţã veche şi bine cunoscutã, aceea a reacţionarului român". În fond deci, socialiştii neînscriindu-se în partidul liberal, adicã pe linia progresului normal al ţãrii, socialismul lor rãmâne „o simplã frazeologie marxistã menitã sã acopere o atitudine reacţionarã", cãci „a îndrepta muncitorimea împotriva burgheziei, înseamnã a mâna apã la moarã reacţiunii".[10]

Desigur, Zeletin nu s-a oprit la aceste afirmaţii ci a cãutat sã le justifice arãtând de ce crede el cã marxismul socialiştilor români nu era cu adevãrat marxism. Ca un prim argument, Zeletin reproşeazã lui Gherea cã a folosit teoria „luptei de clasã". Cãci „ce s-a scris la noi în numele concepţiei marxiste a istoriei poartã, în genere, aceeaşi nãzuinţã îndãrãtnicã de a inventa cu orice preţ miraculoasa luptã de clasã, cheia magicã menitã a dezlega toate tainele vieţii noastre sociale, politice şi culturale".

Deci, Zeletin e de pãrere cã teoria luptelor de clasã nu ar fi marxistã. Mai mult încã: nici procedeul de a începe analiza oricãrei societãţi prin cea a structurii sale economice de bazã, a proceselor şi relaţiilor de producţie, nu ar fi marxist. „Nu pot gãsi nimic mai interesant (spune el pe acelaşi ton de permanent dispreţ) decât felul cum C.Dobrogeanu-Gherea socoate cã aplicã metoda socialistã la cercetarea societãţii noastre. El se încumetã a explica edificiul nostru social din modul de producţie, închipuindu-şi, de bunã seamã cã, dupã Marx, acesta este adevãratul fond economic, oricând şi oriunde". „Adevãrul acesta atât de mare şi de adânc, cum cã la începuturile dezvoltãrii burgheziei, modul de producţie ar fi alcãtuind baza care hotãrãşte dezvoltarea unei societãţi, nu l-a cunoscut nici Marx. L-a descoperit abia elevul sãu român, spre marea daunã a cercetãrilor sale sociologice".

Aşadar, Zeletin concepe un marxism fãrã „teoria luptei de clasã", şi fãrã analiza „modurilor de producţie". Atunci, care este dupã el adevãrata teorie marxistã? E foarte simplu: nu are importanţã problema producerii bunurilor de trai, ci „circulaţia lor". În trecerea de la societate „agrarã" la alta „plutocraticã", nu se schimbã modul de producţie, ci se intensificã procesul de circulaţie a mãrfurilor, adicã comerţul. Cãci: „nu reiese de nicãieri, dupã Marx, cã într-o societate agrarã în proces de revoluţie cã, baza ce îi hotãreşte dezvoltarea ar fi modul de producţie. Aceastã bazã este, dimpotrivã, procesul de circulaţie, îndrumat de capitalul de comerţ." „Nicãieri nu susţine Marx şi nu poate susţine nici un cercetãtor serios, cã în societãţile agrare intrate în proces de revoluţie, factorul economic hotãrâtor ar fi raporturile de producţie. Dimpotrivã, Marx aratã cã în asemenea fazã de dezvoltare elementul economic predominant este comerţul", astfel cã „în societãţile agrare capitalismul comercial alcãtuieşte fondul economic autonom şi revoluţionar, care dizolvã treptat vechiul mod de producţie agrarã, pânã la a duce în fiinţã producerea capitalistã".

Zeletin dã termenilor de „capital", „capitalist" şi „capitalism" înţelesuri care îi permit sã înţeleagã prin „capital" orice avuţie deţinutã de cineva; prin „capitalist" orice deţinãtor de capital şi prin „capitalism", orice orânduire socialã în care dominã „capitaliştii" adicã „plutocraţii". Ceea ce înseamnã cã existã „capital, capitalişti şi capitalism" încã din cele mai vechi timpuri, capitalismul fiind, ca atare, sortit sã continue a exista în vecii vecilor[11]. În realitate în alte tipuri de formaţiuni social-economice, ca cele sclavagiste şi feudale, „capital" putea sã existe; nu însã în sensul în care existã „capital" în orânduirea „capitalistã", caracterizatã tocmai prin faptul cã acum „capitalul" a ajuns nu o acumulare de bunuri, ci o relaţie socialã între clasa burghezilor şi cea a proletarilor nãscutã pe calea intrãrii capitalului „acumulat primitiv", în procesul de producţie a mãrfurilor.

Neadmiterea acestei diferenţieri în tipuri diverse de orânduiri social-democrate, îi permite lui Zeletin o folosire a limbajului marxist într-un sens antimarxist. Astfel „acumularea de capital" devine la Zeletin orice tezaurizare; iar „circulaţia", care la Marx se referã la circulaţia capitalului, specificã în cadrul procesului de producţie capitalist, devine un proces general al oricãrei „circulaţii de mãrfuri", adicã simplu „comerţ" nicidecum creare de plusvaloare prin folosirea forţei de muncã salariatã.

Punerea accentului pe „circulaţia mãrfurilor" (recte: transportul mãrfurilor din Apus spre Orient) duce la o teorie care nu e deloc originalã, majoritatea cercetãtorilor noştri fiind şi ei adepţi ai „teoriei Adrianopolului", potrivit cãreia urmãtor acestui tratat, mãrfurile apusene au invadat piaţa noastrã internã, declanşând aci schimbãri radicale.

Ce e deci nou în teoria lui Zeletin? Unii comentatori scot în relief meritul lui de a fi arãtat cã acest comerţ era fãcut în special cu Anglia (ceea ce nu corespunde totuşi realitãţii, locul întâi deţinându-l, copleşitor, Austria). Teoretic, faptul nu are dealtfel prea mare însemnãtate.

Numai cã, punând astfel problema „ţãrilor agrare" intrate în „proces de transformare revoluţionarã" sub impactul comerţului exterior, reducem teoria doar la unul din aspectele particulare, anume la cãile de pãtrundere a capitalismului în regiuni subdezvoltate, nicidecum nu elaborãm o teorie generalã a capitalismului în lume.

Totuşi, Zeletin se încumetã sã facã şi acest pas de generalizare abuzivã de la un caz particular la totalitatea istoriei. În acest scop, el susţine cã ţãri „dezvoltate" şi ţãri „înapoiate" au existat dintotdeauna, şi cã numai astfel se explicã „circulaţia mãrfurilor" cu toate consecinţele ei. Astfel, sprijinindu-se în special pe Werner Sombart, considerat „marxist" pur (deşi acest autor e tot atât de „erudit" şi de „confuz" în revizia lui a marxismului cât şi Zeletin, se invocã teza cã „dezvoltarea burgheziei începe pretutindeni în momentul când o ţarã înapoiatã intrã sub influenţa unei ţãri cu capitalism înaintat".

Ceea ce înseamnã cã totuşi undeva, cândva, a trebuit sã existe o primã ţarã capitalistã. O explicare trebuia gãsitã, cãci a jongla când cu conceptele de „dezvoltat" şi „înapoiat", când cu cele de „capitalist" şi „agrar", omologându-le, nu poate constitui baza unei argumentãri valabile. Undeva trebuie sã se fi nãscut capitalismul pentru ca de aci sã se rãspândeascã în lume.

În concepţia lui Marx, „capitalul" de caracter propriu zis capitalist, s-a nãscut odatã cu intrarea capitalului în producţie, când deci „capitalul" ajunge a fi „nu un lucru" şi „o relaţie socialã stabilitã, prin mijlocirea lucrurilor, între persoane", adicã un „raport social de producţiune" stabilit între o clasã burghezã deţinãtoare a mijloacelor de producţie şi o clasã proletarã deţinând doar forţa sa de muncã.

Zeletin nu este însã de acord cu acest mod de a vedea. Pentru el „capitalul" este o acumulare de bogãţii a unei clase care nu se defineşte prin poziţia sa în procesul de producţie, ci faţã de „circulaţia mãrfurilor", adicã de comerţ. Burghezia este astfel definitã ca o clasã „purtãtoare de valori de schimb", „mânuitoare de mãrfuri", cu alte cuvinte, specializatã în comerţ.

Cum se naşte o astfel de clasã burghezã?

Iniţial, ar fi existat în Apus un capital „comercial", pe vremea când Europa cumpãra mãrfuri din Orientul îndepãrtat, plãtindu-le în aur, neavând mãrfuri proprii de vândut în schimb. Aceastã primã formã de capital ar fi fost depãşitã în secolele XI-XV, când apare o clasã de „mici burghezi", care au mãrfuri de dat în schimb, produse fiind acestea în sânul breslelor medievale, care lucrau însã pentru o piaţã localã restrânsã, fãrã sã procedeze la o „acumulare de capital". Cum s-a nãscut aceastã micã burghezime? E foarte simplu: micii producãtori „s-au pus pe muncã" (sic). Într-o a treia fazã însã, în secolele XVI-XVIII, aceastã micã burghezie cedeazã pasul unei mari burghezii industriale, care, la rândul ei, e înlocuitã cu o burghezie financiarã stãpânã a bãncilor, aceastã din urmã clasã fiind cea care dã naştere societãţii capitaliste propriu zise.

Avem deci, de-a face cu o dezvoltare în trei faze, fiecãreia din ele corespunzându-i o anume formaţiune socialã: în faza precapitalistã mica burghezie comercialã dã naştere „mercantilismului", în faza industrialã se naşte „liberalismul" cu revoluţiile sale; în sfârşit, într-o a treia fazã, dominã capitalul bancar, dând naştere unui „imperialism bancar".

Aceste faze de dezvoltare s-ar regãsi şi la noi în ţarã. Dupã tratatul din Adrianopole, asistãm la dezvoltarea comerţului, la o pãtrundere masivã de mãrfuri, deci de „capital", ceea ce a fãcut ca ţara noastrã sã devinã „capitalistã", vechea clasã a moşierilor fiind înlocuitã cu noua clasã a burgheziei române. În consecinţã, am trecut şi noi prin faza „mercantilistã", apoi prin cea „liberalã", pentru a ajunge, în sfârşit, la cea a „imperialismului bancar".

Ceea ce tulburã totuşi, aceastã schemã uniliniarã e faptul cã la noi „capitalul" era strãin, „valul de mãrfuri" pãtrunse în ţarã venind din
exterior, din ţãri „dezvoltate". Zeletin afirmã cã nu e nimic deosebit sau specific în acest fapt, dat fiind cã „naşterea oricãrei burghezii se datoreşte comerţului cu o ţarã mai dezvoltatã", astfel cã „orice capital se naşte cu capital strãin", „orice popor începând sã-şi clãdeascã edificiul social-burghez cu capital strãin".

Înecatã în aceastã confuzie de teorii înfãţişate într-o erudiţie ostentativã, existã totuşi la Zeletin o idee interesantã şi anume; în cursul acestei pãtrunderi a comerţului într-o ţarã agrarã, când acest comerţ este „capitalist", el nu are drept efect schimbarea „modului de producţie agrar". Sau mai clar spus, relaţiile care leagã laolaltã pe proprietarii de pãmânt de muncitorii agricoli direcţi nu se schimbã, rãmân ce au fost. Ceea ce deci Gherea numeşte „neo-iobãgie", nu este altceva decât rezultatul unei legi obiective, faţã de care nu avem prin urmare a protesta, acesta fiind preţul pe care trebuie sã-l plãteascã orice burghezie în curs de formaţie.

Numai cã, punând astfel problema, Zeletin nu depãşeşte teza lui Gherea. E vorba nu de dezvoltarea oricãrei burghezii, ci de a unei burghezii într-o ţarã înapoiatã în care pãtrunde nu oricare comerţ, ci comerţul capitalist dezvoltat. Ceea ce face cã istoria dezvoltãrii sale sã nu fie aidoma cu cea din ţara în care capitalismul s-a dezvoltat la el acasã. Dar în felul acesta contrazicerea din sânul teoriei Zeletin este flagrantã, Zeletin fiind obligat sã admitã cã dezvoltarea noastrã a avut loc în cu totul alte modalitãţi decât acelea din Occident.

El recunoaşte astfel cã „în economia naţionalã a unei ţãri" (agrare, n.n.) care a intrat în era revoluţionarã, coexistã douã elemente contradictorii: vechea producţie agrar-feudalã şi noul mod de circulaţie burghez, schimbul", astfel cã „în faza revoluţionarã a economiei unei ţãri, constatãm un proces înaintat de circulaţie a mãrfurilor care se altoieşte pe o producţie agrarã primitivã, ruinând-o treptat".

Acest „primat al comerţului" provoacã o sciziune a clasei de sus în douã tabere duşmane, una conservatoare şi reacţionarã, alta liberalã şi revoluţionarã. Avem, în acest caz şi o pãtrundere a unei ideologii strãine de tip capitalist, de asemenea venitã din exterior. Mai mult încã: „Elementele ideologiei burgheze au pãtruns în Principatele Române înaintea elementelor economiei burgheze" sau altfel spus, aşa cum afirmau şi junimiştii, au pãtruns „forme" înainte sã existe „fondul". Zeletin acceptã deci teza cã „ceea ce în evoluţia istoricã e efect - şi un efect atât de târziu - la noi s-a ivit înaintea cauzei".

Recunoscând astfel ca junimiştii şi ca Gherea discrepanţa dintre forme şi fond, Zeletin nu admite totuşi cã a existat o influenţã de la idei liberale occidentale la idei liberale locale, ci cautã sã aratã cã totuşi pãtrunderea ideilor a avut la bazã un fenomen economic, ceea ce însã arãtase şi Gherea foarte clar, protestând împotriva teoriei „imitaţiei" a junimiştilor, şi demonstrând cã ideile şi instituţiile liberale au fost determinate de necesitãţi economice obiective, nãscute ca efect al pãtrunderii capitalismului la noi în ţarã.

Tot astfel, nu cuprind nimic nou nici analizele lui Zeletin privind aceste „idei liberale". Ele nu ar fi avut de la început un caracter democratic modern, în faza „precapitalistã", ci doar târziu, „când s-au creat condiţiile economice". Şi pentru Zeletin fenomenul este „în aparenţã straniu", explicabil însã ca efect al luptei boierilor mici contra celor mari (adicã printr-o luptã de clasã n.n.) luptã începutã „de la '48 încoace, când spiritul de opoziţie" a boierilor mici „se preface în spirit revoluţionar", nu însã pentru a lupta împotriva tuturor privilegiilor, ci pentru a-şi asigura privilegii, ceea ce este din nou o tezã de curat caracter Gherea.

Zeletin scoate în relief şi alt caracter al paşoptismului, care a dat loc accidental la noi unei revoluţii „premature" osândite sã dea greş, lipsindu-i „acel spornic ferment, sângele vãrsat în lupta corp la corp a claselor sociale, din care s-a plãmãdit în alte pãrţi burghezia modernã" şi care „la noi a lipsit", precum au lipsit şi efectele revoluţiei industriale care avusese loc în Anglia încã din 1761-1830. Cu toate acestea, Zeletin continuã a susţine cã evoluţia României a decurs „în deplinã analogie cu Apusul", cetitorii fiind astfel puşi în situaţia de a alege una sau alta din tezele contrazicãtoare ce-i sunt propuse.

E îndemnat totuşi a alege în cele din urmã teoria unei lipse de analogii cu apusul şi din alte pricini: Zeletin afirmã cã noi ne-am afla „în plinã erã mercantilistã". Dar mercantilismul „prin însãşi esenţa sa, e tutela vieţii economice; ceea ce presupune o forţã centralã, care sã exercite aceastã tutelã". Constituţia românã „a rãspuns, deci, nevoilor istorice ale momentului" prin faptã, care a dus la alcãtuirea unei „puteri oligarhice centralizatoare, care a cârmuit ţara, într-un chip care nu se deosebeşte mult de domnia absolutismului luminat"; cu câteva nuanţe totuşi, pentru cã analogia e doar de caracter funcţional; în locul monarhului luminat şi absolut, funcţia de centralizare a fost exercitatã la noi de o „oligarhie". În felul acesta, „evoluţia noastrã este superioarã burgheziei apusene" dat fiind cã oligarhia noastrã „nu s-a format alãturi de puterea politicã centralã, ci chiar înlãuntrul acesteia". Aceasta a permis ca „vechea oligarhie politicã, sã se prefacã direct în oligarhie financiarã", evitându-se, în felul acesta, la noi „putinţa unei revoluţii burgheze directe", evoluţia noastrã devenind paşnicã.

„Oligarhia noastrã financiarã nu se dezvoltã în luptã cu o clasã puternicã şi neatârnatã de industriaşi cum se întâmplã în Apus, ci pãşeşte de-a dreptul la împlinirea ultimei misiuni istorice" care este „organizarea producţiei".

Astfel, „în dezvoltarea noastrã socialã, cele douã faze istorice deosebite, mercantilismul şi imperialismul, adicã dezvoltarea şi organizarea producţiei, se contopesc de la început în unul şi acelaşi proces", ceea ce face ca „industria noastrã se dezvoltã de la început pe bazã de organizare: o pildã tipicã de evoluţie organicã, care ar putea fi calificatã drept socialism în devenire. Acest ,socialism' viitor va rezulta din faptul cã „la noi, organizarea producţiei nu va fi nici opera ulterioarã a capitalismului financiar, cum e în Apus, de la 1879 înainte, nici opera proletariatului, cum a crezut Marx: ea se înfãptuieşte prin activitatea acelei oligarhii care, dacã ar fi sã credem pe Dobrogeanu Gherea, ar urma sã ducã ţara la pieire".

Care este însã baza socialã a acestei „oligarhii", fãuritoarea socialismului, care nu e „clasa burghezã", cãci nu cuprinde pe „industriaşi", ci numai pe „bancheri"? Ea nu este o „clasã burghezã", nici o categorie dintr-o clasã socialã, ci o formaţiune socialã sui generis, rãmasã nelãmuritã în teoria lui Zeletin. Semãnatoare cu ceea ce se numea „oculta" liberalã a Bãncii Naţionale, condusã de Carada? E o întrebare fãrã rãspuns în teoria lui Zeletin care în aceastã privinţã împrumutã direct ceva din teoria lui Gherea. Cãci şi acesta vorbise de o „oligarhie" neclar definitã din punctul de vedere al structurii ei de clasã, astfel cã e un lucru destul de amuzant sã vezi cã Zeletin e de acord cu Gherea exact pe punctul cel mai slab al acestuia.

Un comentariu deosebit trebuie fãcut pe aceastã temã. Fãrã îndoialã, analiza structurii sociale a României celei vechi, nu este uşoarã. Boierimea cea mai mare a fost iniţial o clasã latifundiarã, aflatã în luptã cu o clasã ţãrãneascã, de muncitori direcţi în agriculturã; mãcar aceastã situaţie e cât se poate de clarã. Dar vechea boierime a fost treptat înlocuitã cu o clasã de arendaşi care nu exploatau pe ţãrani în calitate de proprietari ai pãmântului, ci ca posesori de bani ei îşi asigurau prin arendare posibilitatea de a exploata relaţii agrare de tip iobag. Mai mult încã, trusturile arendãşeşti reprezintã nu numai „capitalişti" individuali în forme incipiente, ci un „capitalism financiar", fondurile bãneşti folosite fiind furnizate de bãncile strãine, în special austriece, pornite pe o exploatare de tip „colonial"; „Fischerlandul", cum l-a numit sugestiv Stere, avea într-adevãr toate caracterele unei astfel de exploatãri.

Pe de altã parte, „arendaşii" care se substituiau vechilor latifundiari au fost socotiţi „ciocoi" încã de multã vreme, de la Eliade încoace, prost vãzuţi de boierii cei mari ca şi de cei mici. Boierii cei mici sunt însã ei înşişi posesori de moşii şi arendaşi de latifundii, „ciocoii" deci, din punctul de vedere al „nababilor" boieri. Dar sunt, în acelaşi timp, şi oameni de afaceri, creatori ai întreprinderilor noastre industriale, atâtea cât au fost; reamintim figura lui Mihail Kogãlniceanu ca fiind aproape simbolicã în aceastã privinţã.

„Monstruoasa coaliţie" dintre latifundiari şi aceastã „ciocoime", amestecatã cu mica boierime, denotã alianţa necesarã a exploatãrilor, mai întâi a ţãranilor, ulterior şi a proletariatului. Analiştii problemei scot în relief faptul cã prin partidul liberal secondat şi de cel conservator, statul român a fost cucerit de clasele exploatatoare, nãscându-se astfel în locul vechii boierimi şi „ciocoimi", o categorie nouã de „politicieni" de profesie, procedând la jefuirea bugetului şi a bogãţiilor ţãrii.

Dar orice clasã socialã activeazã prin partide politice. Faptul cã partidul liberal (ca şi cel conservator) acţioneazã ca stãpân al statului, nu înseamnã cã nu ar avea o bazã de clasã. Întotdeauna „clasa socialã" e mai larg cuprinzãtoare decât partidul sau partidele care le reprezintã interesele şi care se folosesc puterile statului ca pe o armã prin care îşi asigurã avantajele.

Denumind „oligarhie" grupul de oameni politici care deţin puterea în stat, calificându-i drept „politicieni" rupţi de orice legãturã cu clasa burgheziei, doctrinarii mãrturisesc neputinţa lor de a interpreta în mod clar situaţia socialã complexã în care o masã de „exploatatori" (moşieri, arendaşi, industriaşi) aflaţi în „monstruoasa coaliţie" de tip „burghezo-moşieresc", exploateazã pe diferite cãi şi modalitãţi politice de stat, o clasã de ţãrani şi o clasã de proletari industriali.[12]

Nici Gherea şi nici Zeletin nu au reuşit, credem, sã vadã destul de limpede cã în dosul „oligarhiei" se aflã o „burghezime" şi cã oligarhia nu era decât expresia politicã a intereselor burgheze şi moşiereşti, o purtãtoare de cuvânt şi o administratoare a intereselor acestora.

Vom avea deci de reîntâlnit aceastã teorie a ciocoimii, a politicianismului şi a oligarhiei în continuare, dincolo de Zeletin, pânã la comentatorii şi adversarii lui.

2) Critica socialistã a „neoliberalismului"

a) Şerban Voinea[13] (1893-1969)

Credincios discipol al lui Gherea, rãspunde atacului lui Zeletin împotriva concepţiei gheriste prin lucrarea sa din 1926 intitulatã polemic „marxism oligarhic" [14], pentru a dovedi lipsa de temeinicie a acuzaţiei adusã socialismului român de a fi „reacţionar". În acest scop, Voinea reexpune într-o formã didacticã clarã teoriile lui Gherea aducându-le la zi, cu noi informaţii privind istoria noastrã socialã, aşa cum era ea vãzutã la acea vreme de social-democraţia noastrã.

Voinea neagã lui Zeletin meritul pe care acesta şi-l arogã de a fi descoperit cã România era o ţarã capitalistã, adevãr îndeobşte acceptat de cãtre toţi cercetãtorii problemei şi semnalat încã din 1886 de cãtre Gherea, sub forma teoriei „intrãrii noastre în orbita capitalismului". Sunt luate rând pe rând principalele idei ale lui Zeletin, pentru a se arãta lipsa lor de temeinicie. Sunt astfel analizate teoria „fazelor capitalismului", cea a „circulaţiei mãrfurilor", confundatã cu „circulaţia capitalului" (uneori, chiar şi cu „transportul mãrfurilor") şi mai ales teoria potrivit cãreia „oligarhia românã", pe mãsurã ce devine „bancocratã" preia rolul de factor al progresului ţãrii, pe calea organizãrii producţiei. Sunt astfel scoase în relief deosebirile dintre dezvoltarea capitalismului nostru faţã de cel occidental.

De semnalat, ca aport de gândire originalã, strângerea unui material documentar în sprijinirea tezei cã dezvoltarea comerţului cu Occidentul nu începe în 1829, ci cu mult mai înainte. Iar în ce priveşte analiza problemelor sociale ale României din anul 1926, adicã imediat dupã Unire şi dupã revoluţia rusã, este demn de reţinut faptul cã Voinea susţine teza cã „preocuparea teoreticã de cãpetenie a socialismului internaţional actual, este programul agrar. Iar problema practicã care covârşeşte azi, e gãsirea mijloacelor pentru a asigura proletariatului aliaţi la sate".

România s-ar afla, deci, într-o „zodie ţãrãneascã", dat fiind cã „Revoluţia bolşevicã n-a lichidat numai marea proprietatea rusã, n-a silit numai oligarhia româneascã sã fãrâmiţeze proprietatea latifundiarã, ci a impus o prefacere asemãnãtoare în tot Rãsãritul"; reformele agrare cuprinzând „aproape douã treimi din superficia Europei şi o populaţie de vreo douã sute de milioane de suflete". Nãdejdea pe care şi-o punea Voinea la acea epocã în caracterul proletar al ţãrãnismului, care şi-ar gãsi forţa în rândurile proletariatului agricol, s-a dovedit însã zadarnicã. Semnalãm şi faptul cã Voinea a rãmas partizan al teoriei existenţei unei „oligarhii" române deosebitã de „clasa burghezã".

b) Lotar Rãdãceanu (1899-1955)

Apãrãtor încã mai hotãrât al acestei teze este însã un alt social-democrat şi anume Lotar Rãdãceanu, deasemenea, continuator al lui Dobrogenau-Gherea; el combate pe Zeletin propunând un alt mod de a interpreta sociologic „oligarhia" românã.

Vãdit impresionat de scrierile lui Zeletin, Rãdãceanu nu neagã schemele propuse de acesta, ci, acceptându-le, cautã sã le dea un alt înţeles. Astfel, el este de acord cu schema dezvoltãrii capitalismului prin fazele de capital cãmãtãresc, comercial, industrial şi bancar. Tot astfel, acceptã şi discutã schema formelor de organizare socialã pe „tipicul" mercantilism, „despoţie luminatã", „liberalism", „bancocratie". Însã Rãdãceanu contestã cã sub toate aceste concepte şi tipologii s-ar ascunde realitãţile sociale pe care le presupune Zeletin şi deci neagã şi legea de dezvoltare unicã a tuturor societãţilor umane, care ar face ca dezvoltarea noastrã istoricã sã nu fie decât repetarea celei occidentale. Faptul cã numai la noi şi nu şi în alte ţãri existã fenomenul „neoiobãgiei", este pentru Rãdãceanu argumentul de bazã pentru a arãta cã România s-a dezvoltat pe alte cãi decât cel prin care a trecut occidentul.

Deasemenea, este de acord cu Zeletin cã la noi existã o „oligarhie" acaparatoare a puterilor în stat, deosebitã de clasa burghezã; dar socoteşte cã aceastã oligarhie, departe de a fi un factor de progres, este dimpotrivã o forţã reacţionarã, care frâneazã dezvoltarea capitalistã a ţãrii şi prin urmare bareazã şi drumul cãtre un viitor socialism.

Dar analiza pe care o face Rãdãceanu acestei probleme a structurii de clasã a României este confuzã şi contrazicãtoare. Oligarhia este denumitã când „clasã", când „castã", când „grupare", cu specificarea cã termenul de „clasã" e folosit cu o „licenţã sociologicã", adicã drept calificativ sentimental, iar nu ca un concept clar şi distinct. Tot atât de imprecise ca şi la Zeletin sunt noţiunile de „circulaţie", ca de „acumulare primitivã" (confundatã cu jaful, deci existând de când lumea), „proletarizare" (confundatã cu pauperism). Totuşi, materialul documentar de care se foloseşte Rãdãceanu, adãugându-i şi interpretãri interesante, este folositor, meritând a fi ţinut în seamã.

Cu mult mai semnificative pentru epoca pe care o studiem sunt însã lucrãrile acelor gânditori care întreprind o cercetare a fenomenelor sociale româneşti din alt punct de vedere decât cel al schemei zeletiniene

3) Virgil Madgearu (1887-1940) şi ideologia ţãrãnistã

Madgearu este cel mai de seamã reprezentant al doctrinei „ţãrãniste"[15] . Profesor universitar cu o temeinicã pregãtire ştiinţificã, format la şcoala germanã, Madgearu a avut o activitate deosebit de importantã în domeniul sociologiei, fiind unul din organizatorii Institutului Social Român, sprijinind strãduinţa sociologilor de a cunoaşte prin cercetare directã realitãţile româneşti.

În epoca de dupã rãzboi, situându-se pe o poziţie antiliberalã, Madgearu preia şi aduce la zi într-o formã cu totul nouã vechea concepţie poporanistã a lui Stere. La acea vreme, de dupã Unire, nu mai era cu putinţã sã se nege faptul cã România reuşise sã-şi alcãtuiascã o industrie importantã ceea ce impunea renunţarea la una din tezele de bazã ale lui Stere. Totuşi Madgearu socotea cã problema agrarã, adicã soarta majoritãţii copleşitoare a populaţiei ţãrii, care era formatã din ţãrani, urma sã continue a fi luatã drept bazã pentru înţelegerea problemelor sociale ale ţãrii. Potrivit opiniei sale, exploatãrile ţãrãneşti din ţãrile intrate în orbita capitalistã, nu sunt totuşi supuse unui proces de schimbare a modului lor de producere, dat deoarece „capitalismul, ca sistem economic mondial, nu pãtrunde în masa largã a economiilor ţãrãneşti, prin transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul lor comercial, supunând întreaga fiinţã a economiilor ţãrãneşti poruncilor pieţei capitaliste şi trãgând din muncã ţãrãneascã ,plus valoare' în forma câştigului comercial". Aceastã „ordine economicã social-agrarã, necapitalistã, îşi are soluţia într-un regim cooperatist" ceea ce „nu înseamnã o tendinţã de excludere a formelor de întreprindere capitalistã, din celelalte domenii ale vieţii social-economice, ci numai o limitare a câmpului lor de activitate"[16]

.Analizele economice ale gospodãriei ţãrãneşti fãcute de Madgearu sunt fãrã îndoialã lãmuritoare pentru anume aspecte ale vieţii economice a statului, care, în totalitatea sa, trebuie conceput ca o coexistenţã a douã sisteme economice deosebite, una agrarã, alta industrialã.

Ceea ce este însã vrednic de luare aminte este faptul cã Madgearu ştie foarte bine - ceea ce nici Zeletin şi nici comentatorii sau adversarii lui nu ştiau - cã întreaga zonã a Europei rãsãritene prezintã similitudini de soartã istoricã, deosebite de cele ale Apusului, studiile sale despre „Capitalismul în rãsãritul Europei" fiind remarcabile, în ciuda faptului cã nici Madgearu nu cunoştea „teoria celei de a doua iobãgii" a lui Engels şi nici cea a cãilor de pãtrundere a capitalismului în agriculturã a lui Lenin, ci se baza în special pe Ciaianov, astãzi autor la modã în lumea occidentalã, dar aproape necunoscut la vremea când îl folosea Madgearu.

Deasemenea punea temei pe Sombart, pe care îl interpreta însã mai corect decât Zeletin.

Fãrã sã închine o lucrare anume împotriva lui Zeletin, Madgearu are o pãrere criticã despre lucrãrile acestuia. Madgearu recunoaşte cã Gherea este cel care a pus bazele ştiinţifice ale cercetãrii ţãrilor intrate în orbita capitalismului, ajungând la concluzia cã Zeletin a creat împotriva lui Gherea o metafizicã burghezã, lipsitã de temei ştiinţific, aflatã în slujba liberalismului român.

Schema dezvoltãrii sociale pe care o propune Madgearu e rezultatul unei analize comparativ istorice a diferitelor procese sociale, deosebindu-le dupã mediul social în care au loc. Revoluţia burghezã începe în ţãrile noastre dupã Adrianopol, când cerealele noastre încep a fi cãutate, astfel cã stãpânii de pãmânt cautã sã obţinã disponibilitãţi cât mai mari de export de cereale, prin transformarea lor în proprietari de pãmânt. Premisele sunt puse de Regulamentele Organice, când apar şi cei dintâi soli ai capitalismului european (bancherii Derusi, Daniel, Halfon, Ghermani, Elias, Marmorosch etc.). Ceea ce nu schimbã deloc „modul de producţie", capitalismul apusean neavând alt interes decât de a obţine cereale. „Procesul a durat de la 1830 la 1864, boierii reuşind, prin tot felul de maniere, sã înãspreascã regimul iobãgiei, ţãrãnimea rãspunzând cu revolte, care se ţin lanţ de la 1831 şi 1863. Teoretic, soluţia nu putea fi decât: sau exproprierea ţãranilor, sau exproprierea boierilor (de fapt, e o reluare a teoriei Gherea). Exproprierea ţãranilor nu se putea face la noi cum s-a fãcut în Anglia, boierii - nefiind în mãsurã sã treacã la o exploatare capitalistã prin salariaţi, ţãrãnimea nu putea fi nici ea expropriatã. Lipsea o clasã burghezã, sprijinitã de „batalioanele de atac ale proletariatului", lipseau de asemeni şi oraşele. Trebuia deci gãsit un modus vivendi, Legea din 1864 fiind o soluţie de compromis, care nici ea nu schimbã nimic din modul de producţie. Se stabileşte astfel un regim economic special, cu o structurã în contrast absolut cu structura juridicã constituţionalã a societãţii. Regimul acesta pe care Gherea l-a numit „neoiobag" nu existã decât în rãsãritul Europei. Astfel el „existã în Germania de rãsãrit pentru cã condiţiile în care se produce acolo revoluţia agrarã sunt analoage cu condiţiile revoluţiei agrare în tot rãsãritul şi sudul Europei şi, de aceea, acolo este neoiobãgie".

Madgearu respinge afirmaţia lui Zeletin, care crede cã lipsa de braţe de muncã a împins la înãsprirea iobãgiei. El afirmã dimpotrivã „cã avem prisos de braţe de muncã". În realitate, muncã forţatã din regimul neoiobag are de scop asigurarea prioritãţii muncilor pe ogoarele boiereşti şi exploatarea intensã a muncii ţãrãneşti". De aci, regresul tehnic şi mizeria crescândã a agricultorilor.

Dispariţia latifundiilor gigantice prin reforma agrarã postbelicã schimbã însã radical problema ruralã, permiţând prin votul universal formarea unui partid ţãrãnist (în realitate, se ştie cã acest partid a susţinut în primul rând interesele chiaburimii şi nu ale proletariatului rural, n.n.). Virgil Madgearu a avut însã curajul de a se opune curentului fascist, care, spre sfârşitul acestei epoci invadase viaţa publicã şi publicistica noastrã, fapt care a sfârşit prin asasinarea lui.

4) Mihail Manoilescu şi ideologia fascistã (1891-1950)

Având o formaţie de inginer economic, partizan al unei concepţii „corporatiste şi totalitare" Manoilescu îşi aratã întreg dispreţul faţã de înaintaşii lui, atât neoliberali cât şi socialişti[17], acuzaţi de a fi mers pe calea ştiinţei false, care duce la „liberalism şi democraţie", fãrã sã înţeleagã cã viitorul este al fascismului. În ceea ce-l priveşte, pretinde „a deschide o perspectivã cu totul nouã asupra evoluţiei burgheziei în ţãrile înapoiate, vãzutã în lumina teoriilor noastre economice".[18]

În fond, teoria social-economicã a lui Manolescu e urmãtoarea: „chestiunea agrarã", care a dominat ştiinţa socialã româneascã, a încetat sã mai existe, în urma împroprietãririlor de dupã primul rãzboi mondial, astfel cã „pentru ţãrãnimea româneascã chestiunea nu mai e astãzi cum sã fie apãratã mai bine în raporturile sale cu un proprietar inexistent, ci cum sã fie organizatã aşa ca sã poatã trage maximum de foloase de pe urma lotului sãu de împroprietãrire"[19], ceea ce va fi realizabil într-o viitoare societate totalitarã. În trecut, satul, economic vorbind, a fost supus unei duble exploatãri din partea oraşelor: prin „elevatorul direct", al exploatãrii fãţişe şi prin „elevatorul indirect", satele furnizând materiile prime de export de care beneficiau exclusiv oraşele. Dânsul propune o altã schemã de analizã decât cea a sistemului „oraş-sat" şi anume cea al unui „triunghi economic", alcãtuit din „oraş+sat+strãinãtate", aşa cum vor avea ele a funcţiona într-o viitoare organizare totalitarã a Europei fasciste, în care România ar fi sã continue a furniza materii prime alimentare, industrializate la maximum; în schimb va beneficia de un import de produse industriale în cadrul „just" al unui plan central totalitar european.

Dincolo de aceste viziuni economico-politice aberante, Manoilescu atacã şi probleme de sociologie propriu-zisã. Cu prilejul analizãrii „burgheziei" noastre[20], el încearcã o lãmurire a problemei „claselor" sociale. Socotind cã însãşi conceptul de clasã este enigmatic, el urmeazã sã fie înlocuit cu cel de „corporaţie", adicã de organizare „verticalã" a unor serii de activitãţi economico-sociale complimentare. Astfel burghezia ar fi o clasã socialã „aproape milenarã", având ca funcţiune principalã organizarea muncii şi a producţiei, fiind în fond o „elitã", „un consorţiu de cãpetenii: mari industriaşi, mari comercianţi, bancheri şi mari proprietari agricoli, rentieri şi proprietari de imobile urbane". În viitorul stat fascist, burghezia ar urma sã continue a avea aceleaşi rosturi, cu deosebire cã ideea de „profit" va dispãrea, organizarea producţiei fãcându-se pe baza unui plan totalitar, centralizat european. Burghezia va înceta însã de a avea caracter democratic şi liberal specifice doar burgheziei capitaliste.

Viitorul nu va fi un mers înainte pe acest drum, ci dimpotrivã o reîntoarcere la trecut. Nu chiar la însãşi formele lui, ci la „spiritualitatea" lui, adicã la „ortodoxie", la „vrednicie voivodalã", la „legãturã de sânge" şi alte noţiuni caracterizând terminologia misticã legionarã, lipsite de valoare ştiinţificã.

 



[1] Dr. Dumitru Mureşan, Concepţia economicã a lui Şt. Zeletin, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.

[2] Vezi Gândirea sociologicã în România, op.cit., pag. 98 (Bucureşti, 1973), dar vezi şi atitudinea contrarã, cea justã, expusã de Ernö Gall în Sociologia burghezã din România. Studii critice, ediţia II-a, Bucureşti, 1963.

[3] Lucrãrile lui Ştefan Zeletin sunt numeroase. Citãm câteva: Burghezia românã. Origina şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1925. - Istoria socialã. Cum poate deveni istoria o ştiinţã a cauzalitãţii, Bucureşti, 1921. - Neoliberalismul, Bucureşti, 1927. - Zeletin are şi lucrãri de filozofie, precum Începuturile individualismului; încercare de psihologie socialã a culturii elene din a doua jumãtate a veacului al V-lea. Teza lui de doctorat are ca temã: Persönlicher Idealismus gegen absoluten Idealismus in der englischen Philosophie der Gegenwart, Berlin, 1924. - Evanghelia Naturii, (1915). - Nirvana. Gânduri despre lume şi viaţã, Bucureşti, 1928.

[4] Zeletin, în a sa Burghezie românã citeazã nu mai puţin de 112 autori; deşi, deseori, mai mult ostentativ decât justificat.

[5] Şi Constantin Stere încercase sã foloseascã marxismul în sens anti-marxist; pleda însã pentru o societate „poporanistã", nu pentru una „neoliberalã". Pe drept cuvânt, Şerban Voinea a putut de aceea sã califice marxismul lui Zeletin drept un „marxism oligarhic".

[6] Ceea ce nu-l împiedicã sã se adreseze lui Gheorghe Brãtianu, îndemnându-l sã adere la o politicã „liberalã" de mânã forte.

[7] Vezi Istoria socialã, op. cit.

[8] Forme de gândire şi forme de societate.

[9] În scrisoarea adresatã revistei Ideea Europeanã, Zeletin, temperament de orgoliu nemãsurat, aratã de altfel un statornic dispreţ faţã de înaintaşii lui. E astfel semnificativã broşura lui de ponegrire a ţãrii lui de baştinã, socotitã a fi o „ţarã a mãgarilor" (republicatã la editura Nemira, Bucureşti, 1998, cu titlul Din ţara mãgarilor; însemnãri).

[10] Argumentaţia este geamãnã cu cea a tinerimii generoase. Probabil cã dacã „generoşii" cei vechi ar fi tras ultimele consecinţe din atitudinea lor, şi dacã ar fi avut curajul de a insulta pe fostul lor maestru, aşa ar fi vorbit.

[11] Definirea „capitalului" drept o acumulare de bunuri este curentã la toţi sociologii burghezi, care vor sã dovedeascã perenitatea sistemului capitalist. Vezi, de pildã, G. Salvioli, Le capitalisme dans le monde antique. În concepţia lui Marx însã „banii şi mãrfurile nu sunt capital prin definiţie şi nici mijloacele de producţie şi de subzistenţã, ci ele trebuie sã fie transformate în capital. Or, aceastã transformare nu se poate face decât în anume condiţiuni şi anume: e indispensabil ca douã specii de posesori de mãrfuri sã se afle faţã în faţã şi în contact", anume proprietarii de bani şi mijloace de producţie, adicã „burghezia" şi posesorii doar ai forţei lor de muncã, „proletariatul".

[12] În plus, exista şi o negustorime mãruntã şi o meşteşugãrime, amândouã de caracter urban, plus „chiaburimea ruralã", cu situaţia de clasã mai greu de precizat.

[13] Marxism oligarhic: contribuţie la problema desvoltãrii capitaliste a României, Bucureşti, 1926; Voinea e şi autorul lucrãrilor La morale et le socialisme, Gand, 1953 şi La socialisation, Presses Universitaires, Paris, 1959.

[14] Recent, într-un numãr al revistei Review (vol.II, nr.1 din 1978), „A journal of the Fernand Braudel Center for the Study of Economies, Historical Systems ans Civilisations", a apãrut pe lângã un studiu al meu („Théories de C. Dobrogeanu Gherea sur les lois de la penetration du capitalisme dans les „pays retardataires") un studiu al lui Daniel Chirot, „A Romanian Prelude to Contemporary Debates about Development", în care este analizatã controversa dintre Zeletin şi Voinea.

[15] Zigu Ornea, Ţãrãnismul; studiu sociologic, Bucureşti, 1969.

[16] V. Malinschi, Profesorul Virgil Madgearu, 1887-1940, Bucureşti, 1976.
Lucrãrile de bazã ale lui Virgil N. Madgearu sunt: Agrarianism, capitalism, imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti, (Bucureşti, 1936) Zur industriellen Entwicklung Rumänians, Die Vorstufen der Fabrickstems in der Walachei, (tezã de doctorat, Leipzig, 1911).

[17] Despre Gherea şi Stere, afirmã cã din polemicile lor, purtate „în aplauzele admirative ale cascã-gurilor intelectuali de pe vremea lor", nu rezultã decât „o lipsã desãvârşitã de originalitate şi de seriozitate". Şi despre Zeletin, spune cã „face confuzii neîngãduit de grosiere", dovadã a unei „uluitoare ignoranţe istorice".

[18] Manoilescu este autorul unor multiple lucrãri de economie politicã publicate şi în limbi strãine, cu rãsunet în special în cercuri fasciste.

[19]Mihail Manoilescu, ,,Politica muncii naţionale", în Enciclopedia României,
vol. III, Economia Naţionalã, Bucureşti, 1939.

[20] Destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, 1941.

 

<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU