<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
Capitolul I. PROBLEMELE ŢÃRILOR ROMÂNEŞTI ÎN „CRIZA ORIENTALÃ"

 

De când putem constata apariţia celor dintâi studii închinate problemelor sociale ale ţãrilor româneşti, Muntenia şi Moldova, pe care, cu oarecare bunãvoinţã, sã le putem numi „sociografii" premergãtoare celor sociologice de mai târziu? Socotim cã nu greşim dacã le datãm din epoca în care „chestiunea orientalã" devenind gravã, problema nu numai a Turciei, ci şi cea a Ţãrilor Româneşti, a început sã intereseze direct ţãrile din Occidentul Europei. Acţiunile lor politice şi militare ajung a fi din ce în ce mai agresive, pe mãsurã ce Imperiul Otoman se dezagregã, lãsând, în aceastã parte orientalã a Europei, un „gol de stãpânire" politicã şi militarã, ispitind alte ţãri sã-l colmateze, înlocuind vechiul sistem al „statului de pradã" (cum l-a numit N. Iorga) al Turciei, prin propriul lor sistem de exploatare, în stil capitalist modern.

1) Criza socialã a dezagregãrii Imperiului Otoman

Nu era pentru prima oarã când ţãrile noastre se aflau în asemenea împrejurãri geopolitice de „vacuum" politic militar, cãci şi în veacul al XIII-lea mai avusese loc o retragere a stãpânirilor asiatice, cumane şi tãtare, care declanşase vasta mişcare de „Drang nach Osten" al Occidentului dornic sã ia în stãpânire golul lãsat prin retragerea cumanilor şi izgonirea tãtarilor. Dar în veacul al XVIII-lea dezagregarea Imperiului Otoman avea loc în cu totul alte condiţii, care se cuvin deci a fi specificate.

Acest Imperiu Otoman reuşise nu numai sã se substituie celui bizantin, introducând un sistem de dominare, de fapt continuare a vechiului imperiu nomad al cavalerilor stepei asiatice, arãtând veleitãţi de cucerire şi subjugare a întregii Europe, reuşind iniţial sã-şi întindã hotarele spre nord, instaurând formaţiuni sociale sub suzeranitatea lor, nu numai în Muntenia şi Moldova ci şi în Transilvania, instalând „paşalâcuri" la Buda şi Oradea şi înaintând spre nord-vest pânã în preajma Vienei, iar spre nord-est mult dincolo de Nistru, peste Ucraina, de-a lungul malului nordic al Mãrii Negre şi în Crimeia. De îndatã însã ce încep sã se facã simţite cele dintâi semne ale slãbirii puterii otomane, statele „imperialiste" înconjurãtoare, precum cele austriac şi rusesc, pornesc o politicã agresivã de cuceriri teritoriale.

Datoritã hazardului rãzboaielor, hotarele dintre ele devin fluctuante, mutându-se deseori, înaintând sau retrãgându-se, când spre nord, când spre sud, când spre est şi când spre vest; în cursul acestor tribulaţii teritoriale, dispar pe rând state mijlocaşe de mai slabã putere, precum Polonia, Ucraina, Crimeia, ba şi Ungaria, înglobatã pânã la urmã de Imperiul Austriac.

Competiţiile teritoriale ale acestor imperii vecine sunt tot mai exacerbate, pe mãsurã ce Imperiul Turcesc se dezagregã, fenomen devenit evident încã de pe la sfârşitul veacului al XVII-lea când, dupã eşuarea atacului împotriva Vienei (1683), cade paşalâcul din Buda (1686) şi cel din Oradea. Armatele austriece de sub comanda lui Eugeniu de Savoia înfrâng pe turci la Zenta (1697), recucerind - prin pacea de la Karlovitz (1699) - Transilvania, lãsând Turciei doar Banatul Timişoarei şi obligând-o sã abandoneze Veneţiei Dalmaţia şi Poloniei Podolia. Curând aceleaşi armate austriece recuceresc Belgradul şi - prin pacea de la Passarovitz (1718) - preiau pentru scurtã vreme (pânã la 1739) întreagã Oltenia, cu certa intenţie de a rãzbi mai departe, în Balcani.

În ce-l priveşte pe Petru cel Mare al Rusiei, abia scãpat de subjugarea tãtarã şi de cucerirea suedezã, aflat în plinã acţiune de modernizare forţatã a statului sãu, dupã ce reuşeşte sã cucereascã malul nordic al Mãrii Negre, ajunge cu oştile la Nistru, în graniţã cu Moldova, cu intenţia clarã de a strãbate mai departe, prin Balcani, la Ţarigrad.

Ţãrile noastre intrau astfel în sfera de preocupãri nu numai a celor douã imperii imediat învecinate, Austria şi Rusia, ci şi a altora, mai îndepãrtate, totuşi atente la eventuala primejdie care ar putea rezulta pentru ele, dacã Principatele Dunãrene şi ţãrile balcanice ar fi cãzut în stãpânirea uneia sau alteia din cele douã puteri rivale, dereglându-se astfel „echilibrul european". Atât Franţa, cât şi Anglia, apoi Prusia, încep deci sã se intereseze şi ele de „chestia orientalã", în care se aflau prinse aşa de multe interese contradictorii.

Era deci firesc ca ţãrile Europei occidentale sã înceapã a se interesa de istoria Imperiului Otoman, cu atât mai mult cu cât, legatã fiind de cea a Bizanţului, cercetãrile au fost sporite şi prin aportul cãrturarilor greci fugiţi de sub stãpânirea turcã, invadând Europa cu întreaga lor culturã eleno-latinã, cãrora li se adaugã un şir de cãlãtori şi aventurieri care ne-au lãsat nu numai amintiri de cãlãtorie, ci şi studii mai pretenţioase de „istorie" şi „geografie".[1]

În ce priveşte ţãrile noastre, aceastã „chestiune orientalã" cuprindea în sine primejdia imediatã a transformãrii teritoriului nostru în câmp de luptã şi de îndelungate ocupaţii militare. În fine, ceea ce era mai grav, apare şi primejdia mai îndepãrtatã a dispariţiei noastre ca entitate statalã, Moldova şi Muntenia riscând sã ajungã într-o situaţie similarã celei din Transilvania în care populaţia valahã, deşi majoritarã, se afla exclusã de la orice drepturi politice.

În aceste împrejurãri, se punea pentru domnitorii ţãrilor noastre problema gãsirii mijloacelor graţie cãrora sã scape de soarta lor cea grea. Ştim astãzi ce s-a întâmplat: ştim cum conducãtorii Moldovei, Munteniei şi o bunã bucatã de vreme voievozii Transilvaniei, au dus o politicã de echilibru diplomatic, jucând când pe un tablou, când pe altul, fãrã sã scape totuşi de soarta lor fatalã. Transilvania a intrat în complexul imperiului austriac, iar Moldova şi Muntenia, dupã plecarea în Rusia a lui Dimitrie Cantemir (1711) şi uciderea lui Constantin Brâncoveanu (1714), acuzaţi de trãdare de cãtre turci, au fost lipsite de vechiul lor drept de autonomie statalã, tributarã doar faţã de Poartã, introducându-se regimul nou al administraţiei fanariote, prin funcţionari trimişi direct de la Stambul: acest sistem a fost urmat apoi de modalitatea hibridã a „suzeranitãţii" turce, dublatã de un „protectorat rusesc".

Întrebarea ce se pune este: în ce mãsurã conducãtorii noştri politici, gânditori şi doctrinari, de care am dispus la sfârşitul veacului al XVII-lea şi apoi pe întreagã duratã a regimului fanariot, şi-au dat seama de natura problemelor sociale ce urmau sã se desfãşoare în cursul luptei dintre Imperiul Otoman şi duşmanii sãi, precum şi de rivalitãţile dintre aceştia? Sarcina era deci de naturã similarã uneia de „filozofie a istoriei", adicã de cunoaştere a legilor care hotãrau creşterea şi decãderea imperiilor.

Sarcina lor imediatã era de a gãsi argumentele dovedind cã populaţiile româneşti din câteşitrele provincii - ale Transilvaniei, Moldovei şi Munteniei - sunt bãştinaşe, cã ele formeazã un singur popor de origine latinã, având deci drepturi cel puţin egale cu ale populaţiilor venite ulterior în fosta Dacie romanã. În asemenea împrejurãri se poate înţelege cum de au apãrut în aceastã vreme, o seamã de cãrturari şi de conducãtori politici care au încercat, şi în parte au şi reuşit, sã facã faţã acestei duble sarcini impuse de condiţiile sociale în care aveau nu numai de trãit, ci şi de supravieţuit.

2) Caracterele generale ale culturii oriental-europene

Orice muncã intelectualã în domeniul înţelegerii legilor vieţii sociale, depinde de douã condiţii: mai întâi de mijloacele de documentare disponibile şi, deopotrivã, de capacitatea de a le înţelege. În epoca de care ne ocupãm acum, caracterul general şi specific al cãrturarilor din ţara noastrã deriva din însãşi condiţiile în care aveau de trãit: ca români ortodocşi şi supuşi ai statului otoman, ei puteau dispune de o culturã complexã, de caracter specific internaţional, pe care alte naţii n-au putut-o avea. Cãrturarii noştri, ca români, ştiau desigur româneşte; dar ca ortodocşi, fie cã erau preoţi sau grãmãtici, trebuiau sã înveţe paleo-slava, limbã sacrã şi în acelaşi timp diplomaticã. Ca atare, pe aceastã cale, puteau fi în curent cu tradiţia culturii bizantine, venitã la noi pe filierã balcanicã .[2]

În contact permanent cu turcii şi deci inevitabil şi cu grecii, chiar dacã nu învãţau la marile şcoli din Istanbul, cunoaşterea limbii şi culturii turceşti, arabe şi persane, precum şi a celor greceşti „apla" şi a celei elenice clasice, decurgea pentru ei de la sine. Cu atât mai mult când un viitor cãrturar, trimis fiind la şcolile occidentale sau mãcar occidentalizate, precum cele din Italia sau Polonia, adãugau la cunoştinţele lor limbile latine, francezã, italianã, germanã; în felul acesta, cãrturarii noştri erau excepţionali poligloţi. Nu este o simplã întâmplare faptul cã am dispus în aceastã vreme de oameni precum Milescu spãtarul, Cantacuzino stolnicul şi Dimitrie Cantemir voievodul, şi de foarte mulţi alţii, care ştiau, scriind şi vorbind, un numãr necrezut de mare de limbi, atât orientale cât şi occidentale, atât vii cât şi moarte.

Ceea ce trebuie mai ales subliniat este faptul cã alor noştri le-a fost cu putinţã îmbinarea deplinã a culturii orientului cu cea a occidentului. Desigur, au fost şi apuseni care au învãţat turceşte, arãbeşte şi persanã, ştiind de la ei de acasã şi latina: dar nici unul nu putea cunoaşte limbile orientale precum le cunoştea de pildã Dimitrie Cantemir care îşi petrecuse o bunã parte din tinereţe la Stambul, învãţând la şcolile de acolo. Se adaugã şi împrejurarea cã pentru cãrturarii noştri deprinderea limbilor latinã şi elenã nu era doar o dorinţã de a se lua dupã curentul „umanist", încã în plinã viaţã la acea vreme; pentru ei „umanismul" era o chestiune de viaţã şi de moarte naţionalã. Dacã cunoaşterea limbilor orientale le era necesarã din punct de vedere al vieţii politice imediate, umanismul le servea întru apãrarea drepturilor naţionale ale neamului.

Cercetãtorii istoriei noastre culturale par a fi de acord sã constate cã, propriu-zis, ţãrile noastre n-au cunoscut o „renaştere" culturalã; cel puţin nu în formele ei italianã din veacurile XIV şi XV şi nici cele, ceva mai târzii, din alte ţãri occidentale; ci am trecut direct la „umanism"; de la o vreme în forme „iluministe", dar şi aceasta, în alte chipuri decât cele occidentale; şi tot cu întârziere.[3]

O bunã parte din istoricii noştri, cred cã gânditorii cei vechi, pentru cã erau umanişti, puneau accentul pe originea romanã a românilor, apãsând pe caracterul latin al limbii româneşti. Dar s-ar putea ca situaţia sã fie inversã, adevãrul fiind, cã pentru cã era necesar, din punct de vedere naţional, sã se revendice caracterul latin al naţiei, umanismul a prins atât de puternice rãdãcini în conştiinţa alor noştri; mãcar cã nu se poate nega nici procesul de aculturaţie, de molipsire culturalã a noastrã de la occidentul care trecuse prin „renaştere" şi se afla acum umanist şi iluminist. Procesul de imitaţie poate fi deci invocat şi el pe bunã dreptate. Numai cã şi procesele de imitaţie culturalã trebuiesc, ele înşile, explicate; nu orice, nu oricând şi nu de cãtre oricine se imitã; mai ales când e vorba de un proces social de imitaţie în masã.

O interesantã explicare a fenomenului nostru „umanist" a fost datã de istoricul Eugen Stãnescu[4]: plecând de la teza marxistã care aratã cã ideologia dominantã este ideologia clasei dominante, el subliniazã faptul cã în orice societate, în afarã de ideologia dominantã existã şi ideologii nedominante, cele ale claselor exploatate. În veacurile umanismului nostru, structura social-politicã, atât a Munteniei cât şi a Moldovei, era cea a unui stat feudal boieresc, în care toatã puterea sta în mâna clasei boiereşti, domnul nefiind decât un exponent al acestei clase. Aceasta în ciuda strãduinţei lui de a organiza statul ca o monarhie puternicã şi ereditarã, cum au plãnuit Şerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi oarecum, cu ezitãri, şi Constantin Brâncoveanu. Toţi trei au cãzut victimele partidei boiereşti, care nu înţelegea sã lase sã-i scape puterea din mânã, preferând sã fie complice cu puterea otomanã, graţie cãreia putea participa şi ea la exploatarea nemiloasã a ţãrii.

Dar aceastã „ţarã" era reprezentatã în fond prin ţãrãnime care avea şi ea convingerile ei, în sensul unui sentiment cã ea singurã este stãpâna de drept a ţãrii şi cã ea, atât în Moldova, Muntenia cât şi în Transilvania, formeazã o singurã masã de „rumâni" descendenţi din vechii stãpâni romani, peste care numai cu sila s-au suprapus neamuri nebãştinaşe, de boieri exploatatori.[5]

Cum clasa boiereascã se afla împãrţitã în douã grupe duşmane, având la origine faptul cã unii boieri erau bãştinaşi iar alţii, dimpotrivã, greci şi rumelioţi recent sosiţi din Balcani, prevestitori ai viitorilor „fanarioţi", funcţionari de stat în slujba otomanilor, a fãcut ca boierii „de ţarã" sã revendice calitatea lor de bãştinaşi, adoptând deci ceva din ideologia clasei oropsite (nedominante) a ţãrãnimii, punând deci şi accentul pe obârşia „romanã" a tuturor „rumânilor" din toate cele trei provincii româneşti.

Aceastã explicare a umanismului boierilor noştri, prin teoria claselor sociale şi a ideologiilor lor, cuprinde o mare parte de adevãr, fiind în tot cazul subtilã şi ispititoare. Totuşi ea nu aratã destul de clar procesul prin care ideologia dominantã a clasei boiereşti stãpânitoare a statului, a încorporat ceva din ideologia celor asupriţi şi nici nu avem dovada cã revendicarea caracterului latin al naţiei, care a dus la adoptarea „umanismului" a caracterizat ţãrãnimea, ci numai boierimea „de ţarã", nu şi cea „de Ţarigrad".

Cred totuşi cã ipoteza emisã mai sus este justã şi cã trebuie sã se ţie seama de necesitatea, pentru întreaga clasã boiereascã, cât şi pentru cea ţãrãneascã, de a face dovada cã „rumânii" sunt autohtoni, direct descendenţi din romani, întâmplãtor cãzuţi în robie, dar având tot dreptul sã lupte pentru recâştigarea autonomiei lor, „umanismul" putând fi în acest scop de un real folos, ca mijloc de propagandã în tot Apusul european. Permanenta referire la originea noastrã latinã avea în cazul nostru (şi numai în cazul nostru) valoarea unei teze de politicã militantã, de apãrare a dreptului nostru la viaţã, sub forma unei ostentative şi trufaşe revendicãri a unei nobleţe, aruncatã în obrazul altor neamuri, barbare, de inferioarã calitate, care doar prin siluire ajunseserã stãpâne pe pãmântul strãmoşesc al Daciei. Dacia ea însãşi era mereu invocatã, cu intenţii iredentiste din ce în ce mai clare, de afirmare a tezei cã românii din Transilvania, Moldova şi Muntenia sunt un singur neam, dãinuind neclintit pe teritoriul lor strãmoşesc.

Întreaga luptã naţionalã, dusã pe fãgaşul acesta al unei erudiţii în care umanismul occidental se împletea cu toatã cultura orientalã, a putut da naştere unor opere ştiinţifice şi literare deosebit de valoroase, pentru o întreagã perioadã a istoriei. Astãzi încã, erudiţii, pentru a se informa cu privire la istoria Turciei sau la teologia ortodoxã, continuã a fi obligaţi sã facã apel la lucrãrile cãrturarilor români. Aceasta cu atât mai mult cu cât apusenii aveau acum posibilitatea de a se informa mai temeinic decât putuserã s-o facã, doar din citirea întâmplãtoarelor rapoarte sau jurnale de cãlãtorii care le cãdeau în mânã, ei adresându-se direct savanţilor români, cerându-le sistematic lucrãri de specialitate, ceea ce era acum posibil pentru cã aceştia ajunseserã la un grad de culturã apropiat celui al occidentalilor, fiind la curent cu toatã seria de mijloace de investigaţie nou puse la punct de oamenii de ştiinţã ai vremii.

Între timp, în occident se înjghebase tipul nou al statului de stil modern, capitalist, caracterizat prin faptul cã, preluând din ce în ce mai mult, pe seama lui, întreaga sarcinã de administrare a vieţii sociale, din toate punctele de vedere, nu numai politic, diplomatic şi rãzboinic, ci şi demografic, economic, cultural şi de echipare tehnicã a teritoriului, era obligat a cunoaşte toate aceste realitãţi.

Pe de altã parte nu numai administraţiile statelor moderne, ci şi însãşi viaţa economicã de tip capitalist impunea cunoaşterea cât mai deplinã a realitãţilor sociale, cãci acest nou regim în curs de dezvoltare era creatorul unei pieţe mondiale, întemeiatã pe un comerţ internaţional ce se efectua la o scarã pânã atunci neatinsã. Negustorii, cutreierând cu caravelele şi caravanele lor toatã suprafaţa globului, aveau de aceea şi ei nevoie de a cunoaşte ţãrile cu care negustoreau, fie de la egal la egal, fie în chip mai mult sau mai puţin „colonial".

Acestea fiind împrejurãrile, se înţelege de ce au fost puse, mondial, la punct, o serie de discipline noi, precum geografia, economia politicã şi statistica. În special, ceea ce pare a fi deosebit de important, este faptul cã „geografia" începe a avea un caracter „social" din ce în ce mai vãdit, pare-se sub influenţa apariţiei unei discipline noi, cu numele de „statisticã", care era de fapt o primã schiţare a unei „sociografii", schemã teoreticã de sistematicã analizare a statelor. Cãci în adevãr, termenul de „statisticã" a avut iniţial alt înţeles decât cel pe care l-a dat Aachenwald în 1778; adicã nu cel de „analizã matematicã a unor fenomene considerate în masã", ci cel de „ştiinţã a statelor", cuprinzând informaţii despre geografia lor, a drumurilor şi mijloacelor de comunicaţie existente, a produselor importabile şi exportabile, a regimurilor vamale şi politice, a moravurilor şi obiceiurilor locale, adicã tot ce putea interesa deopotrivã pe negustori ca şi pe oamenii de stat.

Acest tip de „statisticã" este arãtatã a fi avut ca începãtor şi exponent de vazã, pe Francesco Sansovino (1521-1586), autor al lucrãrii Dei governi e amministratione di diversi regni e republiche, cosi antiche come moderne. Publicatã la Veneţia în 1562, ea cuprinde, în 22 de „tomuri", adicã „pãrţi", descrieri şi informaţii (cam fãrã metodã şi ordine) privind o lungã serie de ţãri, precum Franţa, Germania, Anglia, Spania, Portugalia, Neapole, Statele papale, Roma veche, Elveţia, Raguza, Sparta, Atena, Veneţia şi… Utopia. Printre ele figura însã şi Turcia, care desigur nu putea scãpa erudiţilor noştri, în special nu lui Cantemir.[6]

Geografia ea însãşi înţelegea sã cuprindã astfel de informaţii „statistice", adicã de descriere a „statelor", despre modul lor de organizare, despre viaţa lor economicã, moravurile şi obiceiurile lor, evident însoţite de cartografieri, de data aceasta mult îmbunãtãţite faţã de vechile „portulane", graţie lucrãrilor lui Gerard Mercator (1845-1552), autorul unei Chorografii care a avut între 1544 şi 1600 nu mai puţin de 44 de ediţii, fiind cunoscutã şi în ţãrile noastre. Astfel, transilvãneanul Georg Reicherstorffer (circa 1500-1550), sas de prin pãrţile Sibiului, trimis de douã ori în misiune diplomaticã în Moldova, a publicat o Chorografie a Moldovei (1541) şi o Chorografie a Transilvaniei (1550) deosebit de interesante pentru noi, autorul arãtând cã doreşte sã „descrie pe scurt şi dupã adevãrata metodã geograficã, aşezarea şi cuprinsul acelei ţãri, în aşa fel încât sã nu lipseascã nimic dintr-o cunoaştere şi descriere deplinã şi precisã a tuturor locurilor şi râurilor şi, în sfârşit pentru ca oricine se apucã sã cãlãtoreascã, sã poate mai bine cunoaşte şi vedea cu mintea, aşezarea, cuprinsul acestei ţãri precum şi a ţãrilor vecine şi totodatã sã poatã cunoaşte şi judeca mai uşor aceastã lucrare a mea…".

De subliniat cã geografia acestui Reicherstorffer cuprinde amãnunte şi cu privire la demografia Moldovei, la organizarea ei militarã, la structura teritorialã a oraşelor şi satelor, ba are şi notaţii de caracter etnografic privitoare la moravurile ţãrii.[7]

Autorul ei a crezut de cuviinţã sã trimitã lui Sebastian Münster textul Chorografiei Moldovei din 1541 precum şi manuscrisul Chorografiei Transilvaniei; Münster, la rândul lui, a îndrumat lucrarea în 1545 cãtre Johan Honterus din Braşov care i-a adãugat unele comentarii critice, cãci elaborase el însuşi o hartã a Transilvaniei (1532).[8]

E sigur cã nici asemenea lucrãri nu puteau scãpa vigilenţei cãrturarilor români atât de avizaţi, precum lui Constantin Cantacuzino stolnicul a cãrui hartã a Munteniei dateazã din 1700 şi nici lui Dimitrie Cantemir, autor şi el a unei hãrţi a Moldovei datând tot din 1700.[9]

3) Gânditorii români din epoca umanismului

a) Nicolae Milescu, spãtarul 1636-1708)[10]

Deseori, printre „premergãtorii" sociologiei româneşti este citat Nicolae Milescu, spãtarul (1625-1714). Milescu desigur a fost un personaj ieşit cu totul din comun, un foarte mare cãrturar, teolog de seamã şi, îndeosebi, cãlãtor cu rosturi diplomatice importante. Multã vreme s-a scos în evidenţã despre el, povestea pitoreascã a „tãierii nasului", pedeapsã ce i-ar fi fost aplicatã de cãtre Ştefãniţã Vodã al Moldovei, aşa cum se fãcea ritual tuturor celor cu veleitãţi de a lua domnia ţãrii. Se insistã pe fuga lui în Muntenia, apoi în Rusia, unde a primit sarcina de a întreprinde o cãlãtorie pânã în China (1675-1677) de pe urma cãreia ne-a rãmas o lungã şi interesantã descriere. În ultima vreme însã, cercetãri noi aratã cã acest Milescu a tipãrit şi volume de teologie în Occident, şi a fost principalul muncitor la traducerea în româneşte a Bibliei apãrutã în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Dar din punctul de vedere care ne intereseazã acuma, Milescu - spre marea noastrã pãrere de rãu - nu a scris nici un rând despre problemele sociale ale ţãrilor româneşti.

b) Constantin Cantacuzino Stolnicul.

Cu mult mai important pentru cercetãrile sociologice este Constantin Cantacuzino, stolnicul (circa a doua jumãtate a veacului XVII - 1716) care a fost nu numai un cãrturar de mare însemnãtate, cu învãţãturã temeinic asimilatã atât în şcolile orientului cât şi în cele din Italia, ci şi un personaj politic cu acţiuni decisive în istoria ţãrii. Frate fiind cu domnitorul Şerban Cantacuzino, unchi al lui Constantin Brâncoveanu, el este cel care de fapt a condus, o lungã vreme, politica ţãrii, pânã când, pare-se, pentru sprijinirea fiului sãu Ştefan Cantacuzino, a contribuit la cãderea şi uciderea lui Brâncoveanu şi a familiei lui, pentru a sfârşi ei însuşi împreunã cu fiul lui, abia ajuns domn, sub hangerul gâdelui turc.

Ne intereseazã în locul de faţã mai puţin rosturile lui în luptele sociale purtate în sânul clasei boiereşti („de ţarã" şi „de Ţarigrad"), cât cele cãrturãreşti, precum „Istoria ţãrii româneşti",[11] adicã cele care s-au rãsfrânt în lucrãrile lui teoretice, de la el rãmânându-ne o serie de caiete de note şi redactãri istorice, din nefericire doar începute şi neterminate, însoţite şi de o hartã a ţãrii din 1700.[12]

Stolnicul este interesant pentru noi din cele douã puncte de vedere pe care le urmãrim. Mai întâi, ca filozof al istoriei, el pune probleme care vor rãmâne la bazã şi în sociologie, anume cele legate de veşnica nestatornicie a tuturor treburilor omeneşti, inclusiv a societãţilor umane. Numai cã stolnicul le exprimã extrem de plastic, ca omul care a trãit zi de zi cumplitele rãsturnãri ale vieţii noastre statale, cu seria nesfârşitã a uciderilor, cu care se închid mai toate carierile domnilor şi marilor boieri. Gãsim astfel în scrisul lui formulãri expresive ca acestea: „nimic sub soare iaste stãtãtoriu, ci toate câte sunt, în curgere şi în mutãri sunt zidite"; sau „ci darã cum zic şi filozofii, cã toate câte sunt, în naştere şi în stricãciuni stau, adecã una stricându-se şi putrezind, alta sã naşte şi sã face", şi „şi aşa înfãşurându-se şi desfãşurându-se, de la zidirea lumii pânã la sfârşitul ei vor fi", dându-ni-se exemple din istoria împãraţilor, în felurite forme de exprimare în frumoasa-i limbã româneascã veche. Dar ce este de reţinut e faptul cã aceastã veşnicã scurgere a tuturor lucrurilor se aflã teoretizatã sub forma unor legi, cãci spune stolnicul: „însã iaste a sã mai şti cã toate lucrurile câte sunt în lume, au şi aceste trei stepene dupre ce sã fac, adicã-te urcarea, starea şi pogorârea; sau cum le zic alţii, adãugirea, starea şi plecarea. deci darã nici un lucru nu iaste carele sã nu dea pentr-acestea, ci numai unele mai în grab, altele mai târziu, le trec; iarã tot la un steajãr sã adunã şi sã strâng în cea de apoi, adecã-te în stricãciune şi în pierzare dezlegându-se. Deci darã aşa toate fiind, iatã şi domniilor, crãiilor, împãrãţiilor, avuţiilor, mãririlor şi tuturor celorlalte câte sunt, aşa se întâmplã şi le vin".

De fapt, stolnicul a fost incitat sã lucreze şi studii istorice şi geografice în urma cererii fãcute de generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, italian din Bologna), autor al unor lucrãri valoroase, precum cea de descriere geograficã şi istoricã a Dunãrii, scrisã în latineşte Danubius Pannonicomysiens (1726) şi o alta, în francezã, despre Situaţia militarã a Imperiului Otoman (1732). Acest Marsigli îi trimisese lui Constantin Cantacuzino stolnicul o serie de întrebãri cu privire la ţara noastrã, interesante şi azi, cãci ne permit sã vedem ce se credea, la acea vreme, cã ar fi demn de ştiut, „monografic", despre o anume ţarã.[13]

Stolnicul Cantacuzino era însã preocupat şi pe seamã proprie de probleme de istorie şi geografie a ţãrii lui şi din ce s-a pãstrat din lucrãrile şi mai ales din biblioteca lui, se poate vedea cât de multiple îi erau preocupãrile şi ce sârguinţã punea el în a se ţine la curent cu ştiinţa europeanã din vremea lui.[14]

Acele trei „stepene" pe care le teoretizeazã stolnicul (care la urmaşii lui din grupul de la Râmnic, din veacul al XVIII-lea, vor fi reduse doar la douã: „urcare şi coborâre") nu reprezintã o viziune „ciclicã" a istoriei, cãci stolnicul nu spune nicãieri cã aceste stepene se repetã, dupã „pierzare" revenindu-se la „urcare".

Dar, din celãlalt punct de vedere care ne intereseazã, stolnicul e de citat şi pentru faptul cã, în reconstituirile lui istorice, printre „izvoarele" de care se foloseşte figureazã şi cunoaşterea prezentului: „auzit-am şi eu cu urechile mele" şi „eu zic cã, cum turcii dau acum spahiilor timaruri, aşa şi romanii împãrţeau pãmânturi ostaşilor bãtrâni". Cuţovlahii de azi sunt de asemenea invocaţi ca argument în probleme de mutare de populaţii etc., precum şi obiceiul moldovenilor şi maramureşenilor „de sã cetluiesc oamenii cu cãrare împrejurul capului", greşit invocat de cãtre unii ca argument pentru teza originii lor din tâlharii trimişi lui Laslãu craiul unguresc de cãtre împãratul Râmului, pe care stolnicul le socoteşte: „bãbeşti basne şi nesãrate vorbe!"; „ci nu ştiu cu ce îndrãznealã şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întâi o va fi fãcut"! Cãci originea pur romanã a rumânilor, descendenţi direcţi din soldaţii Romei este o tezã pe care stolnicul o susţine cu nenumãrate argumente şi cu o deosebitã de rarã violenţã de limbaj. Stolnicul nu a fost însã un tipãritor de cãrţi, lucrãrile lui circulând în manuscris, astfel cã, de pildã Istoria ţãrii româneşti nu a fost identificatã ca aparţinându-i decât târziu de cãtre N. Iorga, în 1901, fiind vorba de altfel de un manuscris neterminat, cronica lui oprindu-se la Radu Vodã Negru. Ceea ce nu înseamnã cã gândurile lui nu au fost larg rãspândite. Pare-se totuşi cã în special contribuţia sa la prefaţa Liturghiei din 1680, preluatã de grupul cãrturarilor din Râmnicul de mai târziu, a circulat pânã în cele mai îndepãrtate sate maramureşene.[15]

c) Dimitrie Cantemir (1673-1723)

La cu totul alt nivel se aflã marele Cantemir, atât prin poziţia lui socialã cât mai ales prin cultura şi activitatea sa ştiinţificã. Despre acest extraordinar cãrturar, membru al unei Academii ştiinţifice europene, s-a scris pe bunã dreptate foarte mult şi lucrãrile lui s-au bucurat de multe ediţii în limbi diverse, latinã, germanã, francezã, rusã, englezã, caz unic, nerepetat pentru nici un alt scriitor român din veacurile de dinaintea celui de al XIX-lea. Istoric, filozof, teolog, geograf, muzicolog, învãţat deplin în toatã cultura orientalã şi occidentalã, investigator deosebit de atent al diverselor vieţi sociale la care a participat, în totuşi foarte scurta lui viaţã de abia de 50 de ani, în locul de faţã el ne va interesa în mãsura în care preocupãrile lui au atingere nu atât cu probleme de filozofie a istoriei, cât mai ales cu cele pe care le putem numi „monografii sociale". E însã exagerat a se afirma despre Cantemir cã în lucrãrile lui am putea afla „ceea ce am numi astãzi o analizã sociologicã a societãţii româneşti din acele vremuri".[16]

În schimb e de remarcat originalitatea concepţiei lui despre mersul istoric al societãţii omeneşti în general şi în special al celei care intereseazã direct soarta neamului sãu, adicã a Turciei. Astfel, lucrarea sa cea mai des citatã şi mai des folositã de cercetãtorii europeni, anume Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman) constituie nu numai o sursã de informaţii unicã la vremea ei şi rãmasã pânã astãzi utilizabilã, ci şi o filozofie a istoriei care marcheazã o nouã epocã în istoria acestei probleme. Mai elaborat decât o fãcuse Constantin stolnicul, cu teoria sa a celor „trei stepene", adicã a fazelor, a treptelor succesive ale oricãrei istorii, Cantemir are viziunea unei legi generale potrivit cãreia orice istorie are o perioadã de creştere, urmatã apoi de una de decadenţã. În fond, ideea era la acea vreme destul de rãspânditã. S-a scos astfel în relief faptul cã încã mai de mult, Calcondile, în 1622 scrisese o Histoire de la décadence de l'Empire grec et l'établissement de celui des Turcs; cã în 1722 contele Marsigli scrisese despre Stato militare dell' imperio ottomano: incrementa et decrementa (având şi o traducere în francezã). Cantemir îşi tipãreşte lucrarea în 1715-1716, deci cu câţiva ani înainte chiar şi de lucrarea celebrã a lui Giambattista Vico, care în 1725 scrisese a sa Scienza Nova cu teoria unui „corso e ricorso", acel du-te vino al unei nesfârşite repetãri a aceluiaşi ciclu, care dupã o vârstã „divinã", lasã loc uneia „eroice", urmatã de una „umanã", dupã care ciclul reîncepe, aceleaşi „vârste" repetându-se, deşi în forme noi. De asemenea, Cantemir apare tot cu câţiva ani înainte şi de lucrarea lui Montesquieu Considérations sur les causes de la grandeur et de la décadence des romains (1734). E greu de hotãrât cine a avut în aceastã privinţã întâietatea, deşi fapt e cã Montesquieu, precum şi Vico, au putut lua cunoştinţã de lucrarea lui Cantemir, fiul acestuia Antioh, ambasador al Rusiei, o luase cu sine în cãlãtoria sa în Occident, ea fiind de altfel tradusã şi tipãritã, atât în englezã (1734), cât şi în francezã (1743). [17]

Se impune însã acceptarea interpretãrii pe care o dã Nicolae Iorga acestei probleme, spunând cã: „trebuie sã înţelegem un lucru: „Istoria imperiului otoman nu este o simplã descriere de fapte, ci o dramã, o adevãratã tragedie anticã. În Apus niciodatã istoria nu fusese tratatã astfel, ca o dramã, înfãţişându-se ridicarea unui popor, punctul sãu culminant şi scoborârea lui. Ceea ce mai târziu a fãcut Gibbon asupra imperiului roman şi ceea ce înainte de Gibbon fãcuse Montesquieu în Consideraţiuni asupra mãririi şi decãderii romane a încercat-o înainte de dânsul Dimitrie Cantemir: este cea dintâi istorie filozoficã a unei împãrãţii"[18]Şi cum orice „istorie filozoficã" este o primã treaptã spre sociologie, adicã o primã tentativã de a ordona faptele, strânse sistematic nu numai cronologic, ci potrivit unei viziuni de ansamblu, a unor structuri constante, putând fi interpretate drept „legi sociale" propriu-zise, Cantemir poate fi socotit, în tot cazul, drept cel dintâi „premergãtor" al sociologiei teoretice româneşti.

Ce deosebeşte însã pe Cantemir de toţi filozofii istoriei, care şi-au pus problema decadenţei imperiilor, este cã el era domnitorul unei ţãri a cãrei soartã depindea de cea a Imperiului Otoman, fiind vasal acestuia. A pune diagnostice privind „decãderea Imperiului Otoman" nu era deci pentru el o purã problemã de „filozofie", ci o gravã problemã de drept internaţional, cu imediate consecinţe politice; cãci dacã într-adevãr Cantemir a ajuns la concluzia cã Imperiul Otoman era pe sfârşite, era firesc sã se dea de partea duşmanilor acestuia, trecând în tabãra ruseascã. Cantemir este deci un caz unic în istoria doctrinelor de filosofie a istoriei, când un domnitor îşi întemeiazã acţiunea politicã pe baza unei concepţii de filozofie a istoriei elaboratã pe baza unei cunoaşteri profunde a faptelor şi cu o desãvârşitã mânuire a gândirii filosofice.

Problema prioritãţii dintre Cantemir şi Montesquieu devine deci de secundarã importanţã, cãci decãderea Imperiului roman nu avea nici în clin nici în mânecã cu problemele istoriei franceze, pe când decãderea Imperiului Otoman era pentru Cantemir o problemã de viaţã şi de moarte pentru el şi pentru ţara lui. Cu alte cuvinte, problema prioritãţii lui Cantemir în probleme de filosofie a istoriei, este a se analiza dintr-un punct de vedere geopolitic, cu mult mai interesant decât cel al simplei istorii literare, obişnuit folosit.

Pentru sociologi însã, Cantemir este deosebit de important prin faptul cã e cel dintâi cãrturar care îşi închinã o lucrare unei analize multilaterale a propriei lui ţãri, Moldova, în care prin câteva puncte de vedere noi, începe a avea asemãnare cu mai târziile încercãri de „monografii sociale". Meritã deci sã fie analizat Cantemir şi din acest punct de vedere, sociologic încadrându-l în istoria generalã a lucrãrilor „sociografice" de descriere sistematicã a situaţiei unei ţãri, premergãtoare celor de teoretizare sociologicã a unor asemenea probleme; se va putea astfel vedea în ce mãsurã Cantemir era la curent cu lucrãrile similare din vremea lui şi în ce mãsurã a venit cu câteva puncte de vedere originale.

Cantemir este şi el preocupat de necesitatea de a dovedi cã neamul sãu este de obârşie latinã, ca argument pentru revendicarea dreptului la o viaţã de stat autonomã. Însã la el nu este vorba doar de obârşia latinã a neamului, aşa cum susţinuserã şi cronicarii, ci de o statornicire a românilor pe teritoriul lor. Cum prea bine spune Iorga: „douã legãturi sunt stabilite de Cantemir: legãtura între românii de pretutindeni şi legãtura românilor de pretutindeni cu pãmântul românesc. Fãrã îndoialã, aceasta era una din cele mai mari idei ale neamului nostru…" astfel cã „peste tot, ceea ce armonizeazã şi leagã la un loc materialul de fapte pe care îl mânuia, era lumina cu totul nouã, pe care el o arunca uneori şi spre viitor". În douã domenii mai ales ea se manifestã: pânã la el geografia era o înşiruire de nume; nu era nici o singurã operã în Europa în care sã vedem viaţa întreagã a unui popor, aşa cum este cazul cu Descrierea Moldovei a lui Cantemir.[19]

Aceste observaţii ale lui Iorga nu sunt fãcute la întâmplare, cãci într-adevãr el socoteşte cã sinteza dintre disciplina istoriei şi a geografiei este elaboratã temeinic, sistematic, bazatã pe o cunoaştere „geograficã" aflatã la cel mai înalt nivel atins la acea vreme, geografie care ea însãşi era conceputã ca o sintezã a nenumãrate discipline, cuprinzând toate elementele de care am vorbit când am amintit de Francesco Sansovino şi de „statistica" lui.

Vestita Descriptio Modaviae a lui Cantemir, redactatã în 1716, pe când se afla fugit în Rusia, denotã totuşi existenţa unor studii mai vechi, fãcute pe când era încã în Moldova, bazate deseori nu numai pe observaţii directe, ci şi pe „experimentãri" fizice propriu-zise, (precum cele privind greutatea apei râului Prut), pe o cunoaştere a tot ce se scrisese pânã la el şi o sistematicã muncã de interogare a pãmântenilor în mãsurã sã-l informeze asupra multiplelor probleme care îl interesau, de la cele pur geografice, în sensul actual, restrâns, al cuvântului, pânã la cele de ordin lingvistic, etnografic, folcloric şi de psihologie socialã. Faptul cã din acest punct de vedere cartea lui Cantemir rãmâne un izvor nesecat de informaţii, este un adevãr unanim ştiut. Sunt anume probleme în care e cu neputinţã sã nu iei ca punct de plecare textul lui Cantemir, în ciuda deselor naivitãţi pe care le cuprinde. Dar când citeşti un text modern, sã spunem cu privire la „cãluş" şi constaţi cã autorul etnograf de şcoalã nouã nu l-a citit sau dacã l-a citit nu l-a înţeles pe Cantemir, nu se poate sã nu ajungi la concluzia cã Dimitrie Cantemir ştia mai bine şi înţelegea mai adânc fenomenele noastre sociale decât unii din pretenţioşii erudiţi de azi.

Dar la aceastã descriere a Moldovei, nu numai amãnuntele diverse intereseazã, oricât de valoroase ar fi, ci modul în care ele se îmbinã în aşa fel încât sã dea cititorului o imagine de ansamblu despre viaţa socialã a ţãrii, într-o ordine sistematic-teoretizatã, atât de vizibil urmãritã încât pare a fi opera unui - naiv încã - începãtor întru ale sociografiei.

Astãzi nu am mai folosi modul lui de distribuire a materiilor, despãrţindu-le în douã pãrţi: una „geograficã", alta „politicã", introducând în cea geograficã nu numai probleme de hotare, ape, munţi, câmpii, plaiuri şi animale, ci şi analize economice ale târgurilor; iar în partea politicã nu numai informaţii privind organizarea statului, a armatei, a fiscului, ci şi o lungã serie de obiceiuri, ceremonii, nãravuri ale populaţiei, care sunã minor faţã de felul cum se face azi analiza claselor sociale. În plus, într-o a treia parte a volumului, sunt incluse studii despre religia ortodoxã, organizarea bisericeascã, precum şi despre limba moldoveneascã. Nu s-ar putea spune cã aceastã schemã ar fi prea logicã. Dar în tot cazul, vãdeşte intenţia de a povesti sistematic despre Moldova tot ceea ce bãnuia autorul cã ar uşura cunoaşterea şi înţelegerea ei. Iar faptul cã volumului i se adaugã şi o hartã din 1700 ,[20] document extrem de important, face ca aceastã Descriere a Moldovei sã nu fie numai una din cele mai preţioase, prin data apariţiei ei, prin masa mare de informaţii strânse şi prin metoda folositã pentru a le strânge.

Se insistã deseori de unii comentatori asupra ideii cã în lucrãrile lui Cantemir scrise în româneşte, precum în Istoria ieroglificã, s-ar recunoaşte o puternicã influenţã folcloricã localã, Cantemir însuşi insistând sã arate cã a cuprins în lucrarea sa, nu mai puţin de 760 de proverbe, pe care Perpessicius le socoteşte a cuprinde „o bogãţie de sentinţe, atâtea din ele zicãtori româneşti", rãdãcinile lor fiind „de cel mai autentic popular", Cantemir folosind „însuşi sucul limbii şi înţelepciunii populare, pe lângã atâtea alte creaţiuni ale spiritului sãu aforistic", în acelaşi sens abundând şi alţii, precum P. P. Panaitescu şi G. Cãlinescu.

În realitate nu e vorba aici de vreo influenţã folcloricã româneascã, ci mai curând - aşa cum cred alţi interpreţi - de o influenţã orientalã, care îl îndeamnã sã agrementeze textele serioase cu o sumã de basme, anecdote, zicãtori, paremii şi proverbe; ceea ce este o caracteristicã nu numai a lui Cantemir ci şi a multora din vechii noştri cãrturari, interesante mituri de orient şi occident.

4) Problemele din epoca fanariotã pânã la Regulamentele Organice

a) Caracterizarea socialã a epocii

Îndeobşte se socoteşte cã epoca fanariotã începe în Moldova în 1711, data fugii lui Cantemir în Rusia şi în ţara Româneascã la 1716, dupã decapitarea în 1714 a lui Constantin Brâncoveanu, şi se sfârşeşte în 1821 dupã rãscoala lui Tudor Vladimirescu. Dar „epocile sociale" nu încep şi nu sfârşesc la date fixe; periodizarea istoriei pe „epoci", nu este decât o modalitate de a marca existenţa, tipologic deosebitã, a unor „structuri sociale", care se succed în timp prin lente şi lungi procese sociale de destructurãri şi restructurãri, ele putând fi marcate prin câteva „evenimente" singulare, care, mãcar din punct de vedere didactic, pot fi socotite „pietre de hotar", mai curând simbolice decât reale.

Epoca fanariotã nu poate fi precizatã prin asemenea evenimente, precum ar fi apariţia unor domnitori greci, sau şi negreci dar veniţi din Fanar pe calea dictatorialã a Stambulului şi nici prin nãvala unor mase de familii balcanice, unele de veche obârşie bizantinã, încuscrindu-se cu familii bãştinaşe muntene sau moldovene, ajunse a se împãmânteni desãvârşit, reprezentând de fapt un aspect a ceea ce Nicolae Iorga a numit a fi „Bizanţ dupã Bizanţ" dar şi a altora, mai modeste, bogate, cu influenţã totuşi la Sublima Poartã. Aceşti „fanarioţi" formaserã laolaltã o „boierime ţarigrãdeanã", aflatã în luptã cu boierimea „de ţarã" mult înainte de „epoca fanariotã" şi nu pot fi deci socotiţi a forma caracterul deosebitor al acestei epoci.

Ceea ce constituie miezul crizei sociale caracterizând aceastã epocã „fanariotã", derivã din cele pânã acum arãtate cu privire la începutul decadenţei Imperiului Otoman, sub presiunea imperiilor înconjurãtoare, la care se adaugã însã şi puterile occidentale aflate în plinã ascensiune capitalistã, dornice sã-şi deschidã şi în Orient pieţele lor de desfacere prinse de altfel ele înşile în rivalitãţi conflictuale cu privire la rezolvarea „chestiunii orientale".

Pentru a face faţã problemei, Imperiul turcesc, voind sã evite „trãdãrile" domnitorilor români, au recurs la înlocuirea lor prin „funcţionari" aleşi dintre „grecii" din cartierul Fanarului, rezervat acestor strãini, stând de multã vreme în legãturã cu comerţul Levantului, folosiţi fiind şi ca agenţi diplomatici ai turcilor. Îndeobşte oameni de înaltã culturã, atât orientalã cât şi occidentalã, numiţi cu titlu temporar în calitate de „gospodari" ai ţãrilor româneşti, aveau prea puţin interesul de a cerceta şi cunoaşte marile probleme ale ţãrilor de a cãror soartã erau rãspunzãtori. Sarcina lor era de a sluji interesele Imperiului Otoman atât din punct de vedere diplomatic cât şi pentru a asigura în ţarã liniştea publicã, plata regulatã a haraciului şi executarea muncilor cerute de nevoile armatei turceşti aflate în continue rãzboaie.

Sarcina nu era uşoarã, pentru cã se fãcea simţitã din ce în ce mai puternic ingerinţa puterilor strãine aflate în plinã expansiune capitalistã, problema de bazã a epocii fiind tocmai impactul din ce în ce mai hotãrâtor al comerţului cu Occidentul.

b) Înglobarea noastrã în sistemul capitalist european

Judecând problemele sociale ale epocii din acest punct de vedere al procesului social de pãtrundere a capitalismului în ţãrile noastre, suntem obligaţi a delimita în sânul epocii fanariote douã subfaze, una care începe cu încheierea tratatului de la Kuciuc Kainargi din 1774 şi alta cu tratatul de la Adrianopole din 1829, pânã la revoluţia din 1848. Ele reprezentã o cotiturã hotãrâtoare în procesul de înglobare a ţãrilor noastre în rulajul comercial al economiei mondiale capitaliste, antrenând prezenţa sporitã a puterilor strãine, din ce în ce mai interesate de piaţa comercialã ce s-ar fi putut deschide în Imperiul Otoman prin obţinerea dreptului de liberã circulaţie pe cãi maritime, fluviale şi terestre, a mãrfurilor şi deci şi a negustorilor, implicând dreptul de a instala consulate care sã le poatã apãra interesele.

Rusia este cea dintâi care instaleazã în 1782 consulate în Muntenia şi în Moldova, cu rosturi nu numai consulare ci şi de supraveghere a politicii locale, de documentare şi desigur şi de spionaj propriu-zis.[21] Obţin apoi aceleaşi drepturi consulare Austria în 1783, Prusia în 1784, Franţa în 1798 şi în sfârşit Anglia în 1853, aceasta din urmã aparţinând însã unui cu totul alt ciclu de împrejurãri.[22]

Centrându-se astfel atenţia statelor învecinate asupra ţãrilor noastre, este firesc ca la cererea acestor consulate sã se fi alcãtuit o serie de rapoarte, studii istorice, geografice şi statistice şi sã se fi ridicat hãrţi de armatele de ocupaţie ruseşti şi austriece, istoricii de mai târziu având astfel posibilitatea sã-şi dea mai bine seama de realitãţile sociale ale vremii.

Aceastã nouã fazã a epocii fanariote se terminã prin tragedia Eteriei, rãscoala şi asasinarea lui Tudor Vladimirescu, cu care se şi încheie unul din aspectele „fanariotismului", revenindu-se la sistemul domnilor pãmânteni, urmat de rãzboiul ruso-turc, ocuparea ţãrilor române de cãtre armatele ruseşti şi punerea lor sub „suzeranitatea" acestora, de fapt administrarea lui Kisseleff şi edictarea Regulamentelor Organice în 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, în jurul cãrora se vor purta de aci înainte luptele ideologice din preajma revoluţiei din 1848.

5) Gânditorii sociali ai epocii

Epoca fanariotã este, din pãcate, caracterizatã printr-o încetare aproape completã a lucrãrilor de analizã a problemelor sociale româneşti. Nu putem decât sã confirmãm, cu pãrere de rãu, opinia lui Mihail Kogãlniceanu care constata cã „în Moldova, Costineştii, Dosoftei mitropolitul, Dimitrie Cantemir şi în Valahia Radu Greceanu şi câţiva alţii, se aratã, ori cu câţiva ani înaintea domnilor strãini, ori chiar la începutul oblãduirii lor. Aceştia sunt cele de pe urmã luciri ale unei candele aproape de sfârşit. Lumina pe urmã se stinge, întunericul se întinde apoi asupra României de la 1711 şi pânã la 1821, mai mult de un secol, un singur bãrbat însemnat, o singurã stea strãlucitoare nu se mai iveşte pe orizontul negru al patriei".[23]

Totuşi, Nicolae Iorga mai citeazã un autor „necunoscut", a cãrui lucrare, (mai curând „note descriptive geografice aruncate pe hârtie"), oferã un mare interes, cãci în afarã de Dimitrie Cantemir şi de acest anonim, alţi autori nu se cunosc în aceastã epocã. Nicolae Iorga apreciazã cã „acest boier sau logofãt muntean, care nu ne-a transmis numele, era un om învãţat, o inteligenţã clarã şi un scriitor corect". Planul lucrãrii sale cuprindea capitole despre hotare, întindere, mãrime, locuitori, aer, ape, nume, împãrţiri administrative, guvern, religie, ierarhie, culturã, zidiri şi antichitãţi, venituri, limbã, domni, „orânduiala Domnilor acestei ţãri", fundaţiile lor, oraşe, biserici şi mãnãstiri".[24]

De asemenea, mai e citatã o descriere a ţãrii, lucrare de geografie şi istorie, cuprinzând trecutul ţãrii Româneşti, viaţa economicã, comerţul şi agricultura sa etc., publicatã - fãrã nume - la Viena în 1806, atribuitã de obicei lui Mihail Cantacuzino banul; ea trebuie pusã în legãturã cu lucrarea fraţilor Tunusli, scrisã în greceşte, tot la Viena în 1806 (tradusã de G. Sion în româneşte, în 1863). S-ar mai putea adãuga cartea lui Dionisie Fotino, Istoria vechii Dacii, în trei volume (1810-1819).

Dar cu aceştia, seria „sociografilor" meritând a fi pomeniţi într-o istorie a gândirii social-politice româneşti, se încheie, întreaga silinţã a oamenilor noştri de culturã din aceastã epocã fanariotã, refugiindu-se mai mult în cultivarea cãrţilor bisericeşti, filosoficeşti şi de înţelepciune popularã, asupra cãrora s-au şi fãcut remarcabile studii, semnalându-se în special aderarea lor la curentele umaniste şi mai ales meritele lor privind crearea limbii româneşti culte, prea puţin putându-se însã reţine din punctul de vedere care ne intereseazã acum.[25]

6) Cercetãtori strãini ai problemelor noastre sociale

Avem însã o serie de lucrãri ale unor strãini rezidând mai multã vreme în ţarã, fie ca secretari ai domnilor, fie roind în jurul consulatelor nou înfiinţate. Multe din ele sunt scrise cu pricepere şi bunã credinţã, altele însã, dimpotrivã, cu duşmãnie şi nepricepere; toate folosesc însã textele lui Cantemir şi ale lui Cantacuzino stolnicul. Nu este cazul sã intrãm în analiza criticã a tuturor acestor lucrãri, ceea ce totuşi meritã sã fie fãcutã cândva, la un proxim prilej. Ne mãrginim sã semnalãm însã câteva din lucrãrile care pot fi socotite de bazã şi se cuvine a fi consultate de orice cercetãtor al vieţii noastre sociale, fie el istoric sau sociolog.

Este astfel necesar sã amintim, ceva mai pe larg totuşi, de scriitorul cu totul original şi interesant care a fost italianul Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, care a scris în 1728 o Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, republicatã în 1914 de Nicolae Iorga, care a considerat pe drept cuvânt cã meritã sã fie cunoscutã de un public larg, date fiind informaţiile istorice, geografice, economice, etnografice şi folclorice, pe care le cuprinde, strânse fiind de cineva care a stat destul de multã vreme în ţarã şi într-o slujbã care îi permitea sã fie la curent cu multe fapte şi obiceiuri şi care se aratã a fi fost un bun observator. Astfel, gãsim la el ştiri despre care alţii nu ne spun nimic, pãrându-le desigur a fi fãrã importanţã. Acest del Chiaro aparţine mai mult epocii prefanariote, mãcar cã şi-a publicat lucrarea în timpul lui Mavrocordat. Este semnificativ faptul cã dupã del Chiaro, adicã dupã 1720, va trebui sã treacã o jumãtate de veac de tãcere, adicã pânã dupã tratatul de la Kuciuc Kainargi şi dupã instalarea consulatelor strãine la noi în ţarã, pânã când sã se poatã înregistra alte lucrãri de seamã.[26] Astfel e de citat Jean Louis Carra, venit în ţarã cu intenţia de a face negustorie, dar pare-se cã, nereuşind, prinde duşmãnie faţã de noi şi publicã în 1777, la Iaşi, o Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l'état de ces deux provinces (tradusã în româneşte de N. Orãşanu, la 1850).

Din 1778 avem lucrarea importantã a generalului austriac P. G. de Bauer, Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, tipãritã la Frankfurt.

Din 1781, apãrutã la Viena, avem lucrarea lui Franz Joseph Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens; das ist die Walachey, Moldau und Bassarabien, în trei volume, plus încã douã rãmase în manuscris, pe care N. Iorga îl socoteşte a fi foarte bine informat cu privire la lucrurile noastre, mai ales a celor din Principatul Munteniei. Venit cu armata austriacã, urma sã deschidã o facultate de drept, solicitat fiind în acest sens de Calimachi; nereuşind, încearcã sã facã diferite afaceri, dar nici pe acestea nu le reuşeşte. Ar fi dorit sã fie numit consul, dar este înlãturat de rivalul sãu, austriacul Ştefan Raicevici. În urma acestor eşecuri prinde duşmãnie împotriva românilor, ponegrindu-i. Sulzer foloseşte pe Cantemir şi pe Bauer, alcãtuind o hartã a ţãrii Româneşti precum şi un plan al Bucureştilor.

În 1787 intervine însã „cel mai distins document de înţelegere binevoitoare pe care vreun strãin l-a dat pânã la timpul nostru despre ţãrile româneşti", cum afirmã Nicolae Iorga. Este vorba de lucrarea lui Alexandre de Hauterive (1751-1830), fost secretar al lui Alexandru Mavrocordat Firaris, Mémoire sur l'état ancien et actuel de la Moldavie, présenté à son excellence A.S. le Prince Alexandre Ypsilanti, hospodar régnant en 1787. Lucrarea a fost tipãritã în 1914 de cãtre Academia Românã cu o traducere româneascã, Iorga adãugând cã „este desigur cea mai remarcabilã operã datoritã unui cãlãtor prin ţãrile noastre în secolul al XVIII-lea".

Urmeazã apoi în 1788 lucrarea lui Ştefan Raicevici, negustor din Raguza, ajuns preceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilanti, apoi consul austriac, tipãritã la Neapoli, Osservazioni storiche, naturali e politiche interno la Valachia e Moldavia, cu traduceri în francezã şi germanã.

În 1805 şi sasul Andreas Wolf scrie un Beiträge zu einer statistisch-historiche Beschreibung des Fürstenthums Moldau, în douã volume, pe care Iorga le considerã mai complete decât ale lui Wilkinson, consulul englez al cãrui Account of the Principalities of Walachia and Moldavia a fost tipãritã la Londra în 1820 bucurându-se de mai multe ediţii şi traduceri precum cea intitulatã Tableau historique, geographique et politique de la Valachie (Paris, 1824).

Adãugãm cã tot datoritã unor lucrãri strãine dispunem şi de o serie de hãrţi, executate în legãturã cu interese militare ruseşti şi austriece, dintre care unele sunt deosebit de importante, precum este harta austriacã a lui Schwantz din timpul ocupaţiei austriece, şi harta tot austriacã din 1770, analizatã de cãtre G. Vâlsan, fãcutã pare-se dupã o altã hartã, ruseascã, poate dupã o alta încã mai veche, în legãturã probabil cu harta lui Rigas în şase bucãţi, tipãritã de Iorga în volumul Documente cu privire la familia Calimachi, fãcutã dupã o hartã a lui Josif Moesiodux de pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, harta ruseascã din 1835 comentatã de C. C. Giurescu.[27]

Se cuvine însã a fi subliniat cã în toate aceste manuscrise şi mai ales hãrţi, sunt cuprinse o serie de informaţii privind numãrul localitãţilor, toponimia, volumele lor demografice, ceea ce este explicabil dat fiind cã asemenea lucrãri erau înfãptuite în folosul unor armate de ocupaţie, care aveau nevoie sã cunoascã capacitatea de cartiruire şi gãzduire a unor armate de ocupaţie, dar care alcãtuiesc astfel, pentru noi, o sursã de informaţii sociale care trebuiesc neapãrat folosite în studiile de sociologie istoricã.

Amintim cã în aceastã direcţie au fost fãcute începuturi extrem de valoroase, care se cuvin a fi continuate sistematic, exemplul fiindu-ne dat de doi excepţionali pãrtaşi ai „Şcolii de sociologie româneascã", Ion Conea şi Ion Donat, amândoi participanţi la campaniile de monografie sociologicã, adepţi şi ei ai procedeului de sintetizare a disciplinelor geografice, toponimice, demografice, antropogeografice şi economice, preconizat de aceastã „Şcoalã".[28]

 



[1] Analiza lor, eruditã şi clarã, a fost fãcutã de Andrei Pippidi în teza sa de doctorat Ideia de creştere şi descreştere a Imperiului Otoman în istoriografia occidentalã din sec. XVI-XVII (rãmasã din pãcate în manuscris).

[2] Cum a arãtat Nicolae Iorga în splendida lui carte Byzance après Byzance (Bucarest, 1935).

[3] În afarã de lucrãrile deschizãtoare de drum ale lui Nicolae Iorga, sunt de avut în vedere alte lucrãri de bazã precum D. Popovici, La littérature roumaine à l'époque des lumières (Sibiu, 1945); de folosit ediţia Ioana Petrescu, din 1973): Alexandru Duţu, Umaniştii români şi cultura europeanã (Bucureşti, 1974); acelaşi, Sintezã şi originalitate în cultura românã: 1550-1848, (Bucureşti, 1972); acelaşi, Cultura românã în civilizaţia europeanã (Bucureşti, 1978): Virgil Cândea, Raţiunea dominantã; contribuţii la istoria umanismului românesc (Bucureşti, 1979).

[4] Studiu introductiv la Cronicarii munteni (2 vol., Bucureşti, 1961), excelentã analizã a culturii epocii XVII-XVIII precum şi a structurii sociale a vremii; iertat fiindu-ne a spune cã la acest istoric se cunoaşte formaţia lui de bazã sociologicã; de altfel el însuşi îşi calificã lucrarea drept o ,sociologie'.

[5] Istoricii şi filologii noştri sunt mai toţi de acord cã termenul de „rumân" nu a cãpãtat sensul peiorativ de „iobag" decât târziu, abia prin secolul al XVI-lea şi încã şi azi în vorbirea popularã termenul „rumân" înseamnã pur şi simplu om.

[6] O analizã în Dictionnaire de l'économie politique, lucrare colectivã sub îndrumarea lui Ch. Coquelin şi Guillermain (ed. II, din 1854). De remarcat felul în care un erudit modern precum Burckhardt îl mai foloseşte cu privire la viaţa Veneţiei în a sa lucrare despre civilizaţia Renaşterii în Italia, apãrutã pentru prima datã la Basel în 1860..

[7] Cãlãtori strãini despre ţãrile române, vol. I, Bucureşti, 1968, ediţie îngrijitã de Maria Holban, p. 194.

[8] Cf. Marin Popescu Spineni, România în istoria cartografiei pânã la 1600, vol. II, Bucureşti, 1938, cu o reproducere a hãrţii lui Honterus, republicat în Cãlãtori strãini, op. cit., p. 222.

[9] O lucrare amãnunţitã, comparativã a tuturor acestor hãrţi, fãcutã din punctul de vedere care ne intereseazã aici, cel al cuprinsului lor de informaţii sociale, în genul de pildã al studiului fãcut de C. C. Giurescu pentru harta ruseascã din 1833, ar fi deosebit de utilã.

[10] Despre el sunt de folosit câteva lucrãri de bazã, precum Emile Picot, Notice biographique et bibliographique sur Nicolas Spãtar Milescu, ambassadeur du Tsar Alexis Mihajlovic en Chine, Paris, 1883. - Virgil Cândea, „ Nicolae Milescu şi începuturile traducerilor umaniste în limba românã", în Limbã şi literaturã, 7, 1963, pp. 29-76. - P. P. Panaitescu, Nicolae Spãthar Milescu, Paris, 1926: Lucian Stanciu, „Le spathar Nicolae Milescu, les méditations sociales d'un érudit et voyageur illustre de la fin du XVIII-e siècle" în Revue Roumaine des Sciences Sociales, tom. III, nr. 2, Bucureşti, 1989.

[11] Consideratã ca o operã anonimã, lucrarea lui „Istoria ţãrii Româneşti" a fost publicatã mai întâi de Ioanid (1858), apoi de Mihail Kogãlniceanu (1872), şi în 1901 de Nicolae Iorga care, republicând-o, o atribuie lui Cantacuzino Stolnicul. O nouã ediţie a lui Dan Simonescu (Bucureşti, 1944), cuprinsã şi în volumul I din Cronicarii munteni (Bucureşti, 1961), ediţie îngrijitã de Mihail Gregorian, cu studiu introductiv de Eugen Stãnescu.

[12] Tipãritã la Veneţia în 1715 de Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

[13] Vezi Analele Academiei Române, XXI.

[14] Corneliu Dima Drãgan, Biblioteca unui umanist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul, edit. Comitetului pentru culturã şi artã, Bucureşti, 1967. Nicolae Iorga subliniase încã demult cã stolnicul „profitase de frumoasa bibliotecã greacã a tatãlui sãu şi fãcuse studii înalte la Padova,, „noua Atenã a naţiunii greceşti", în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea: 1688-1821, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 34.

[15] Al. Duţu, Cultura românã în civilizaţia europeanã modernã, Bucureşti, 1978, pp. 120 şi 122. De acelaşi, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1812), p. 34, nota 4, Bucureşti, 1969.

[16] C. Ionescu Gulian, Umanism şi raţionalism la Dimitrie Cantemir, citat în volumul semnat de Suzana Carmen Dumitrescu, Dimitrie Cantemir, antologie, prefaţã, cronologie şi bibliografie; comodã şi utilã lucrare apãrutã în Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

[17] Vezi pentru aceastã problemã studiul lui Ion Verdeş, „Dimitrie Cantemir patriot, gânditor şi om de ştiinţã", publicat în volumul Din istoria filozofiei în România, vol. II, Bucureşti, 1957. - Virgil Cândea, (Dimitrie Cantemir, 1673-1723, Editura enciclopedicã românã, Bucureşti, 1973) se întreabã dacã concepţia lui Cantemir „era originalã, provenea ea de la Lacroix sau Marsigli" sau a fost transmisã lui Montesquieu de un prieten al fiului sãu Antioh Cantemir şi reluatã de acesta", amânând însã rãspunsul pentru o viitoare criticã.

[18] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române; introducere sinteticã, Bucureşti, 1929, p. 105.

[19] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, pp. 403-404, Bucureşti, 1901.

[19] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, pp. 403-404, Bucureşti, 1901.

[20] Analizat din acest punct de vedere de cãtre Vintilã Mihãilescu în ediţia Editurii Academiei (din 1973, Bucureşti) a lucrãrii Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, cu traducerea româneascã a lui Gh. Guţu, indice Ioana Constantinescu şi o notã asupra ediţiei de D. M. Pippidi.

[21] Nicolae Iorga afirmã în Istoria românilor prin cãlãtori, vol. III, Bucureşti, 1929, cã primul consul rus nu era decât un „simplu spion".

[22] Andrei Oţetea, „Înfiinţarea consulatelor franceze în ţãrile noastre" în Revista Istoricã, XVIII, Bucureşti, 1937. - C. Şerban, „Înfiinţarea consulatelor ruse în ţara Româneascã şi Moldova", în Studii şi Cercetãri de Istorie Medie, anul II, nr. 1, Bucureşti, 1951.

[23] M. Kogãlniceanu (1852) extras din vol. II, Scrieri istorice, în ediţia Al. Zub, Bucureşti, 1976, pp. 453-454.

[24] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII-lea (1688-1821), vol. I (Bucureşti, 1901) p. 504.

[25] Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821), studii şi texte (Edit. pt. literaturã, Bucureşti, 1968).

[26] Lista lor se poate gãsi în Bibliografia istoricã a României (Edit. Academiei, Bucureşti, 1970), fiind de consultat în special Iorga, Istoria Românilor prin cãlãtori, cu foarte utile comentarii şi note critice.

[27] Asupra tuturor acestor hãrţi, de consultat lista cuprinsã în Bibliografia geograficã sumarã a României (Bucureşti, 1947), de Victor Tufescu şi Ana Toşa.

[28] Subliniem cã în afarã de cele publicate de aceşti doi cercetãtori, de pe urma lui Ion Donat ne-a rãmas un manuscris deosebit de important, rod al unui efort creator de cartografiere a datelor cuprinse în catagrafiile din vremea Regulamentelor Organice, în continuarea unor studii întreprinse mai întâi de Anton Golopenţia privind istoria demografiei noastre, continuate de Donat (în colaborare cu L. Retegan, cu o întreagã echipã alcãtuitã încã din timpul când asemenea lucrãri erau conduse de Iorgu Iordan şi care, dupã câte sunt informat, ar cuprinde textul gata de tipar pentru analizarea problemei acestora în ce priveşte Oltenia şi încã un judeţ din Muntenia; care sperãm sã poatã vedea lumina tiparului). - (In 1999 a apãrut la Craiova în editura Helios „Catagrafia obşteascã a ţãrii Româneşti din 1831" sub semnãtura lui Ioan Donat, a lui Ion Pãtroiu şi Dinicã Ciobotea - P.H.Stahl.)

<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU