<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
Capitolul IV. TITU MAIORESCU ŞI CRIZA „FORMELOR FÃRÃ FOND"

 

1) Impactul capitalist asupra ţãrilor noastre

Criza socialã a Legii Rurale din 1864, dorind rezolvarea problemei ţãrãneşti pe cale pur juridicã, constând în acordarea titlului de „proprietar" conform normelor Codului Civil atât ţãranului asupra lotului sãu minuscul de pãmânt cât şi boierului asupra imenselor lui latifundii, era pur formalã cãci în realitate „împroprietãrirea" ţãranilor nu a fost decât o mascã sub care au fost continuate relaţiile de iobãgie feudalã, sub forma „dijmelor la tarla", reglementate imediat dupã Legea Ruralã prin seria legilor noi a „învoielilor agricole", problemã asupra cãreia vom avea a reveni într-un capitol special închinat acestui aspect al problemei. Prin aceste legi se fãcea însã dovada cã în ce priveşte relaţiile dintre boier şi ţãran nu mai erau valabile normele Codului Civil, ci cele ale siluirii manu militari la muncã a ţãranului, prin dorobanţi puşi la dispoziţia boierului sau arendaşilor lui.

Aceastã flagrantã discrepanţã între normele Codului Civil de tip Napoleon şi cele ale „tocmelilor agricole" nu era însã singura existentã în viaţa noastrã socialã a acelei vremi, cãci o întreagã legislaţie de tip burghez liberal a fost introdusã în ţarã având aceeaşi soartã de a rãmâne pur formalã, aflatã în violent conflict cu realitãţile sociale. Avem deci de-a face cu un fenomen social de vastã amploare care meritã a fi observat atent, încadrându-l în teoria cãreia sociologii de azi îi dau numele de „aculturaţie".

Nicolae Iorga a arãtat demult cã în istoria lumii nu intereseazã decât acele „culturi" care „circulã", care adicã se extind dincolo de centrele ei de naştere, prin „influenţe", „înrâuriri" şi „imitaţii". Obişnuit, se ilustreazã acest tip de probleme prin invocarea ţarului Petru cel Mare al Rusiei, care a hotãrât sã-şi modernizeze ţara, folosind mijloace brutale, moştenite de la vechiul sistem al despoţiei asiatice tãtare sub care Rusia trãise mai multe veacuri. Nu s-a sfiit deci sã-şi omoare în bãtãi pe propriul fiu, care nu vroia sã se lase „civilizat" cu sila şi nici sã impunã boierilor sãi sã se îmbrace „evropeneşte" şi sã-şi radã bãrbile, fãrã totuşi sã reuşeascã a le schimba moravurile şi nici sã desfiinţeze iobãgia în care trãia ţãrãnimea rusã.

Rusia nu era dealtfel singura ţarã în care impactul occidental s-a fãcut simţit ca o modã superficialã, cum a fost cazul cu Frederic al Prusiei, care s-a înconjurat cu o curte de filosofi iluminişti francezi; sau cu cel al „despotului luminat" care s-a dorit a fi Iosif al ll-lea al Austriei.

Avem deci de-a face cu o lege istoricã clarã, care face ca întotdeauna ţãrile cu o culturã superioarã sã exercite o fascinaţie asupra celor aflate în stadii de mai modestã culturã. Problema îşi schimbã însã formele şi mai ales ponderea, odatã cu apariţia în occidentul Europei a noului sistem de viaţã socialã al capitalismului a cãrei caracteristicã constã tocmai în faptul cã e obligat a se extinde pânã la formarea unei pieţe mondiale, înglobând în orbita sa seria tuturor statelor aflate în „periferia" ei.

În aceastã situaţie s-au aflat şi ţãrile noastre, Muntenia şi Moldova. Ele cunoscuserã demult influenţele culturale ale Bizanţului, apoi ale Sublimei Porţi fanariotizate, iar de la o vreme şi influenţa ţãrilor occidentale intermediate sau ba prin filierã italianã ori polonezã.

De la o vreme însã, impactul cultural începe a avea un caracter „capitalist" dominat de vectorul intereselor comerciale, pe care metropolele apusene aveau dorinţa sã le fructifice pe piaţa noastrã localã. S-a arãtat, şi nu e locul a se reveni acum asupra problemei, cã o piaţã capitalistã, fie incipientã, fie dezvoltatã, nu poate funcţiona decât sub protecţia unei linişti depline asiguratã printr-o legislaţie adecvatã, printr-o reţea poliţieneascã eficientã şi prin existenţa unei reţele tehnice, constând în drumuri, porturi, bãnci, Camere de comerţ etc.

Ce era mai uşor de realizat, era introducerea legislaţiei occidentale, prin care sã fie asiguraţi comercianţii strãini cã nu vor avea surpriza unor intervenţii arbitrare, abuzive, de genul celor pe care le îngãduiau oricând moravurile despotice ale vizirilor turci. A fost deci datã sarcina juriştilor noştri sã traducã în limba ţãrii codurile necesare, începând cu cel de comerţ italian, cu cel civil francez, cel penal, cele de procedurã elveţiene şi, drept încoronare, însãşi Constituţia belgianã, cum se şi cuvenea unei ţãri care se dorea a fi, modest, o „Belgie a Orientului".

S-au improvizat de asemenea rapid o serie de instanţe de judecatã, de la Judecãtoriile de pace, la Tribunale, la Curţi de apel şi de Casaţie. Cercetãtorii istorici ai problemei, jurişti fiind, au acordat o deosebitã atenţie acestor aspecte ale problemei. Mai puţin au fost studiate „modernizãrile", mai greu de înfãptuit precum de pildã organizarea Bãncilor, a Camerelor de comerţ şi mai ales executarea lucrãrilor de „geniu rural" anume construirea de drumuri şi poduri, de cãi ferate, de porturi şi antrepozite. Problema îşi aşteaptã încã istoricul în mãsurã sã stabileascã statisticile, cartografierile şi analizele economice lãmuritoare, inclusiv a întregii probleme a regimului vamal şi fiscal, sub toate aspectele complexe a procesului de ieşire din sistemul turcesc, ca şi a rãzboaielor noastre vamale cu Austria pânã la stadiul în care am putut proclama o politicã de „prin noi înşine", de aşa-zisã autonomie economicã deplinã.

Ar mai rãmâne încã de studiat şi necesitatea în care ne-am aflat de a proclama independenţa statalã şi naţionalã, „modernizarea" în stil occidental a ţãrii având şi înţelesul de a ne arãta categoric altceva decât o ţarã cu Turcia suzeranã şi cu Rusia protectoare. Întreaga noastrã acţiune de „modernizare" avea deci înţelesul clar al unei lupte pentru independenţã, mergând pânã la „autocefalia" bisericeascã şi la secularizarea averilor mânãstireşti, probleme care aşteaptã încã o adâncitã analizã sociologic-istoricã.

2) Ideologia social-politicã mulţumitã de sine a liberalilor

De fapt, cei care puseserã la cale şi înfãptuiserã aceste acţiuni de modernizare a ţãrii au fost „paşoptiştii", foştii revoluţionari din 1848, care avuseserã câştig de cauzã atât în epoca Unirii cât şi mai târziu, dupã detronarea lui Cuza şi aducerea la cârma ţãrii a unui domnitor strãin, sub a cãrui oblãduire s-a construit statul României moderne, devenit dupã 1877 independent şi ridicat la rangul de regat. Aceşti foşti „revoluţionari", de îndatã ce au pus mâna pe putere, s-au transformat din „roşii", în „liberali", renunţând la vechea lor ideologie.[1] Adevãrul este cã, mulţumiţi de avantajele politice şi materiale pe care le oferea statul încãput în sfârşit pe mâinile lor, au arãtat un optimism entuziast, o autoadmiraţie faţã de opera pe care o sãvârşiserã.

Se pot distinge, totuşi, douã faze în atitudinea lor politicã. Într-o primã etapã, Ion Brãtianu, încã nesigur pe situaţie, pleda pentru câştigarea încrederii ţãrilor occidentale, a Franţei în special, mergând pânã la formularea unei surprinzãtoare teorii. Potrivit pãrerii lui, ţãrile româneşti urmau sã aibã o dezvoltare socialã asemãnãtoare cu cea a oricãrei colonii. Mai mult încã, România ar putea fi consideratã drept o colonie care nu are nevoie a fi cuceritã, de vreme ce se oferã de bunã voie. Este ceea ce afirmã într-un memoriu adresat, în 1861, împãratului Napoleon al lll-lea. Oricât am socoti documentul doar ca dovadã a unei abilitãţi diplomatice, nu e mai puţin adevãrat cã o asemenea pledoarie nu putea sã-i vie în minte decât celui care accepta, teoretic, similaritatea proceselor de transformare a României cu procesele formãrii coloniilor. El spune, pe un ton entuziast (cât de straniu, totuşi), precum urmeazã: „Constituirea statului Român ar fi cea mai frumoasã cucerire ce a fãcut vreodatã Franţa afarã din teritoriul sãu. Armata Statului român ar fi armata Franţei în Orient, porturile sale de la Marea Neagrã şi de pe Dunãre ar fi antrepozitele comerţului francez şi, din cauza abundenţei lemnelor noastre de construcţiune, aceste porturi ar fi, tot deodatã, magazinele de construcţiune („chantiers") ale marinei franceze; produsele brute ale acestor avute ţãri, ar alimenta cu avantagiu fabricile Franţei, care ar gãsi în schimb un mare debit în aceleaşi ţãri. În fine, Franţa ar avea toate avantajele unei colonii, fãrã a avea cheltuielile ce acestea ocazioneazã. Comparaţia nu este exageratã. În lipsã de o metropolã, am adoptat de mult timp pe Franţa de a doua noastrã patrie; ea a devenit sorgintea vie din care tragem viaţa noastrã moralã şi intelectualã."[2]

Dar, de îndatã ce partidul liberal reuşeşte sã se înscãuneze la putere, într-un stat asigurat ceva mai temeinic, el îşi va schimba poziţia luptând de aci înainte pentru a organiza ţara în deplinã autonomie, elaborând în acest scop o doctrinã care va sfârşi prin a se concretiza în lozinca „prin noi înşine", bazatã pe elaborarea unei şcoli de „economie naţionalistã".

3) Ideologia criticã a curentului conservator

Conservatorii ca şi întreg grupul celor care nu au fost „paşoptişti", au sfârşit siliţi fiind de evenimente, prin a accepta ca ireversibile reformele introduse de Cuza, orice întoarcere la formele de viaţã anterioarã, de dinainte de Legea Ruralã şi de introducere a legislaţiilor moderne de caracter burghez fiind cu neputinţã. Ca atare, ei s-au resemnat a nu face decât o criticã, destul de acrã, cum era firesc din partea unor oameni care nu mai erau în fruntea treburilor publice, ridicându-se împotriva a tot ce fãcuserã rivalii lor „liberalii", acuzaţi de a fi introdus în ţarã reforme pripite, insuficient judecate şi intempestiv aplicate.

Ca şi liberalii, ei îşi dãdeau seama cã ţara se aflã prinsã într-un proces de trecere la capitalism, dar constatau cã la noi aceastã trecere luase forme de exageratã imitaţie. De pildã, Rusia mergea şi ea pe calea capitalismului, dar rãmãsese totuşi la forme social-politice ţariste, fãrã sã se grãbeascã a proclama „constituţii", fãrã sã invoce marile „principii" ale revoluţiei franceze, de „libertate, egalitate, fraternitate", aşa cum fãcuserãm noi, deşi ele contrastau violent cu realitãţile sociale moştenite şi care continuau a supravieţui ştergându-se abia cu încetul.

Bunul simţ al poporului, aplecat spre luare în derâdere a tot ce depãşea marginile a „ce se cuvine" categorisise demult - încã din epoca revoluţiei din 1848 - pãrţile ridicole ale revoluţionarilor din cale afarã de entuziaşti, gata sã reformeze ţara prin reformarea însãşi felului de a se purta, ostentativ opus moravurilor ţãrii, în special în pofida obiceiurilor de a îmbrãca şi purta a clasei marilor boieri cu care se afla în luptã. De aci epitetele de luare în zeflemea a tinerilor „paşoptişti" proaspãt sosiţi din Occident, numindu-i „bonjurişti", „duelgii", „farmazoni" cu gusturi „fistichii", „filfizoni", folosind şi o serie de expresii curente; ca de pildã cea prin care „a aplica cuiva constituţia" - înseamnã „a-l lua la bãtaie". Se ştie cât de adânc a impresionat acest aspect tragic şi ridicol în acelaşi timp al nepotrivirii dintre „principiile" proclamate şi realitãţile efective, atunci când geniul lui Caragiale a reuşit sã le exprime în forme literare de neuitat.

4) Titu Maiorescu, teoreticianul problemei „formelor fãrã fond"

La un cu totul alt nivel, atât teoretic cât şi ca eficienţã, a fost însã atitudinea lui Titu Maiorescu, care a reuşit sã domine viaţa noastrã socialã din dublul punct de vedere al vieţii intelectuale cât şi al celui politic. Împotriva concepţiilor „liberale", a euforiei celor care reuşiserã sã creeze o Românie modernã prin seria de legi şi de instituţii atât de frumos înfãţişate... pe hârtie! s-a ridicat Titu Maiorescu (1840-1917). Crescut la şcolile germane, a avut de la început o atitudine criticã necruţãtoare faţã de întreaga noastrã viaţã socialã, politicã şi literarã, având curajul sã se opunã unei serii de „opinii" care la acea vreme erau socotite sacrosante, precum de pildã împotriva „şcolii latiniste", împotriva modului cum se fãcea critica literarã, judecându-se valoarea operelor dupã alte criterii decât cele ale esteticei, teorie vizând în special problema chipului în care fusese efectuatã modernizarea ţãrii, punând în discuţie teoria „formelor fãrã fond", de fapt o teorie „sociologicã" propriu-zisã asupra cãreia deci ne vom opri mai insistent.

Dupã cum e bine ştiut, Maiorescu avea un deosebit dar de organizare de cercuri, de grupãri diverse, unele „culturale", cum a fost de pildã „Junimea", cu organul ei de imens prestigiu Convorbiri literare, altele de caracter militant politic precum cel „junimist" conservator.

Nu e locul sã ne oprim prea mult asupra acestor diverse activitãţi ale lui Maiorescu,[3] dar cei din generaţia mea ne dãm seama cât de copleşitoare a fost personalitatea acestui om de culturã, prin faptul cã am putut cunoaşte o serie de alţi mari profesori - precum Simion Mehedinţi, Rãdulescu Pogoneanu, Ion Petrovici - crescuţi la şcoala Maiorescu, care prin tot felul lor de a se înfãţişa la catedrã, cu o riguroasã punctualitate, cu un anume mod de vestimentaţie şi mai ales cu o anumitã prestanţã magistralã şi un fel de a rosti prelegerile într-o limbã impecabil de corectã, cu gesturi amãnunţit de studiate, toate fiind copii ale felului cum se arãta în public Titu Maiorescu.[4]

Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politicã, Maiorescu nu are rival, ca importanţã culturalã, în toatã viaţa noastrã socialã din a doua jumãtate a veacului trecut. Ceea ce nu înseamnã cã nu a avut şi el anume lipsuri, care nu îi scad însã meritul de a fi un creator original în probleme de „aculturaţie" prin teoriile sale.

Încã din 1868, Maiorescu intrã aşadar în polemicã cu epoca sa, susţinând cã România „pânã la începutul secolului XlX era încã cufundatã în barbaria orientalã; abia pe la 1820 societatea românã începe a se trezi din letargia ei, fiind apucatã abia atunci de mişcarea contagioasã prin care ideile revoluţiei franceze au strãbãtut pânã la extremitãţile geografice ale Europei. Atrasã de luminã, junimea noastrã întreprinsese acea emigrare extraordinarã spre fântânile ştiinţei din Franţa şi din Germania care pânã astãzi a mers tot crescând şi care a dat, mai ales României libere, parte din lustrul societãţilor strãine. Din nenorocire, numai lustrul din afarã, cãci, nepregãtiţi cum erau şi cum erau tinerii noştri, uimiţi de fenomenele mãreţe ale culturii moderne, ei se pãtrunseserã numai de efecte, dar nu pãtrunseserã pânã la cauze; vãzuserã numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevãzuserã fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fãrã a cãror preexistenţã ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mãrginiţi într-o superficialitate fatalã, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotãrârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea cã în modul cel mai grãbit vor şi realiza îndatã literatura, ştiinţa, arta frumoasã şi, mai înainte de toate, libertatea, într-un stat modern. Şi aşa de des au repetat acele iluzii juvenile încât au produs acum o direcţie puternicã ce apucã, cu tãrie egalã, pe cei tineri şi pe cei bãtrâni..." „dând astfel naştere unui curent general, la o credinţã optimistã cã aproape totul s-a fãcut bine." „Dacã te îndoieşti de libertate, îţi prezintã hârtia pe care e tipãritã constituţia românã" etc.

Titu Maiorescu explicã fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care, afirmând cã se trag direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem egali în civilizaţiune". Aşa se explicã „viţiul de care este molipsitã viaţa noastrã publicã, adicã lipsa de orice fundament solid pentru formele din afarã ce le tot primim". Cauza ar fi deci „o rãtãcire totalã a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un partid politic, care sã simtã trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã aibã nevoie de lecturã, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare"[5] … „înainte de a avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitãţi" şi tot astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup, iluzii fãrã adevãr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulã şi fãrã valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasã realã la noi este ţãranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspinã de fantasmagoriile claselor superioare, cãci din sudoarea lui zilnicã se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim culturã românã". „Ca sã mai trãim în modul acesta este cu neputinţã". „Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme".

Dar aceasta nu este decât un aspect al lucrurilor, cãci „pe de altã parte, prin înlesnirea comunicãrilor, vine acum însãşi cultura occidentalã la noi, fiindcã noi nu am ştiut sã mergem înaintea ei. Sub a ei luminã biruitoare, va deveni manifest tot artificiul şi toatã caricatura civilizaţiunii noastre, şi formele deşarte cu care ne-am îngâmfat pânã acum îşi vor rãzbuna, atrãgând cu lãcomie fondul solid din inima strãinã".

Pânã va veni însã aceastã civilizaţie serioasã, e mai bine sã rãmânem fãrã şcoli, decât cu şcoli rele etc., trebuie sã înlãturãm mediocritãţile, „cãci dacã facem alt fel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite a exista un timp mai mult sau mai puţin lung, fãrã fondul lor propriu". „Aceste forme, discreditându-se cu totul în opinia noastrã publicã, întârziind chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar putea sfii sã se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit". Ceea ce îl supãrã pe Maiorescu este deci nu atât greşeala fãcutã, cât perseverenţa în ea. Formele astãzi goale, trebuiesc prefãcute în realitãţi vii. De aci necesitatea criticii.[6]

Avem astfel o teorie de sociologie a culturii, deşi formulatã confuz, alcãtuitã fiind dintr-un şir de afirmaţii nelegate între ele, deseori aflate în contrazicere şi având în plus defectul de a pleda pentru un scop imprecis.

Mai întâi, avem afirmaţia cã „formele" sociale se nasc atunci când au la bazã rãdãcini sociale de adânc. Totuşi, aceste forme se pot imita chiar în lipsa oricãrui fond. Astfel, formele introduse la noi, nu numai culturale, ci şi politice („libertatea") sunt rezultatul unui proces de imitaţie.[7] Mecanismul acestei imitaţii este însã de naturã psihologicã, datoritã prestigiului ideilor revoluţiei franceze „care strãbat pânã în marginile geografice ale Europei" (fãrã sã dea totuşi, pretutindeni, naştere unor forme fãrã fond; n.n.) la noi intrând în cauzã şi nepregãtirea intelectualã a tineretului nostru şi, pe de altã parte, „vanitatea" celor ce se socotesc nepoţii lui Traian, Maiorescu având desigur în vedere şcoala ardeleanã cu latinismul ei exagerat. Însã nu transilvãnenii sunt cei care au introdus formele goale liberale, tinerii munteni fiind fãptaşii ei, şi aceştia nu invocã pe divul Traian. Referirea la tineretul crescut în şcoli franceze „neserioase", iar nu în şcolile „serioase" ale Germaniei, este vãditã.

Explicaţia procesului de imitaţie este astfel sumar expediatã, printr-o explicare pur psihologistã; scãpând determinismului social, hazardul a fãcut ca o tinerime neserioasã sã existe în ţarã şi, în ciuda realitãţilor sociale, sã imite occidentul. Maiorescu e departe de a sesiza adevãrul cã liberalizarea noastrã era impusã nu numai prin hotãrâri internaţionale, ci cã era o condiţie sine qua non a însãşi existenţei statului nostru. În plus, el nu ştia (şi pentru a fi drepţi, nici nu avea de unde şti) cã procesele de imitaţie socialã au loc în anume condiţii istorice, studiate azi, adâncit, de toţi cei care se ocupã cu probleme de „aculturaţie", adicã de contact între douã culturi deosebite, totuşi, pe un fond comun de realitãţi social-economice, supuse unor legi obiective, nicidecum pe hazardul unei „tinerimi" superficiale.

Ceea ce mai ales îl supãra pe Maiorescu era cã imitaţia fusese realizatã în mod neserios. Dar aceasta implicã consecinţa cã s-ar fi putut face şi serios, fãrã însã ca Maiorescu sã ne spunã în ce mod s-ar fi putut face „în mod serios" liberalizarea ţãrii, astfel ca procesul de pãtrundere a capitalismului sã se desfãşoare în condiţii optime.

Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învãţãtori şi profesori, cuprindea în sine un cerc vicios; paradoxal, pentru acest profesionist al logicei, cãci şcoli fãrã profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fãrã de şcoli nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se aflã prinsã ideea lui Maiorescu de a aştepta sã ai lectori, ca sã publici cãrţi şi reviste, sã ai muzicanţi înainte de a forma academii de învãţãmânt muzical etc., etc. Cu atât mai mult, e greu de admis cã s-ar fi putut aştepta sã se nascã în ţarã libertãţile şi apoi sã se instituie Constituţia liberalã, dat fiind cã o libertate cetãţeneascã nu poate fiinţa decât încadratã în forme legale, forma şi fondul nefiind în acest caz decât unul şi acelaşi fenomen, forma determinând fondul în egalã mãsurã în care îl îmbracã.

Dar Maiorescu ridicã şi problema privitoare la structura noastrã de clase sociale; dupã el, cultura introdusã de tineretul nostru imitator al Apusului, ar fi cultura unei „plebe de sus", fãrã sã ni se spunã ce anume trebuie sã înţelegem prin aceastã „plebe de sus", mai ales conceputã fiind ea ca opusã unei „ţãrãnimi care trãieşte în suferinţã şi pe spinarea cãreia se ridicã întreg edificiul structural şi suprastructural al ţãrii. Ceea ce, desigur era o constatare justã, dar cu totul strãinã de problema imitaţiei formale, fãrã de fond. Lipsitã de o analizã adâncitã a realitãţilor noastre sociale, invocarea suferinţelor ţãrãneşti capãtã astfel un caracter demagogic.

Ce este însã mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţãrii. El admite cã va veni o vreme când cultura apuseanã cea serioasã, „va veni" în ţarã la noi, fãrã sã ni se spunã pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul" de temelie. Se teme însã cã acest fond nu va putea îmbrãca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastrã publicã. Din nou, o reducere a proceselor sociale la sfera „opiniei", a psihologiei, deci a unei concepţii „idealist istorice" de caracter rudimentar.

Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulatã sociologia culturii de cãtre Maiorescu, nu este mai puţin adevãrat cã ea a impresionat la vremea sa, punând în dezbatere o problemã de istorie socialã care va da mult de gândit, în continuare, sociologilor noştri.

5) A. D. Xenopol (1847-1920)

Pe vremea când era trimis ca tânãr bursier al Junimii sã-şi continue studiile în Germania, Xenopol a publicat, în 1870, în Convorbiri literare, un „Studiu asupra stãrii noastre actuale" în care propunea o interpretare proprie a problemei „formelor fãrã fond". El gãsea necesar sã se facã o deosebire între „principii" şi concretizarea lor în „aşezãminte". „Greşeala fundamentalã a vieţii noastre politice, pãcatul de moarte al oamenilor noştri de stat, a fost cã au introdus nu numai spiritul aşezãmintelor strãine, ci însãşi aşezãmintele, în toate amãnuntele lor". În felul acesta se pot însã compromite cele mai bune intenţii. În general, „introducerea ideilor morale şi politice fundamentale ale secolului al
XIX-lea în viaţa noastrã publicã este de considerat ca o propãşire normalã", pe când, dimpotrivã, „împrumutarea formelor speciale sub care aceste idei erau realizate la popoarele strãine", este „un mare rãu şi cauza principalã a tulburãrilor vieţii noastre".

Pentru adaptarea acestor „principii" la viaţa noastrã realã, Xenopol propune o soluţie „sociologicã", adicã efectuarea unor anchete sociale, concepute astfel: mai întâi e necesarã o operaţiune de clarificare a conceptelor cu care lucrãm (ceea ce azi numim „analizã conceptualã" n.n.). Cãci, „ce lipseşte de obicei în tratarea întrebãrilor sociale este o privire clarã în lucrurile de care vorbim". „De obicei, se mulţumesc cei ce spun şi cei ce ascultã, cu cuvinte generale, cu gânduri de tot abstracte şi nehotãrâte, a cãror înţeles fiecare-l poate întinde sau restrânge dupã plac, astfel cã adesea şi cei ce sunt pentru, şi cei ce sunt contra, au dreptate".

Aceasta permite deseori practicarea unui „şarlatanism politic". Xenopol pretinde, deci sã lucrãm cu concepte clare, ceea ce este desigur o afirmaţie, de metodologie ştiinţificã perfect justificatã. Odatã clarificate ideile (am spune astãzi: „aparatul conceptual" cu care lucrãm) se cuvine sã precizãm scopul urmãrit. În ce priveşte ţara noastrã, e clar cã nu putem întoarce istoria îndãrãt. Principiile moderne trebuiesc pãstrate neatinse, dar aplicarea lor trebuie sã se întemeieze pe studiul special al fiecãrui „ram al vieţii noastre publice", ca sã despartã în mod critic principiul general care predominã în fiecare „ram" (domeniu de viaţã socialã). Apoi urmeazã sã se studieze elementele ţãrii noastre, asupra cãrora trebuie sã se aplice acel principiu, pentru a afla calea intelectualã a realizãrii practice (am spune azi: „planul raţional de acţiune"). Pe de altã parte, propune sã se cerceteze în ce mãsurã legile speciale, împrumutate din strãinãtate, corespund sau nu cu realitãţile ţãrii, astfel ca sã se stabileascã în ce mãsurã pot fi pãstrate şi în ce mãsurã nu. [8]

6) Theodor Rosetti (1837-1923)

Într-una din rarele lui comunicãri la cercul Junimii, a expus în 1874 deosebit de clar teza „formei fãrã fond", ca un atac împotriva partidului liberal, organizat în cadrul unei teorii cu privire la problema generalã a decãderii unei clase conducãtoare (recte „vechea boierime") care, încetând de a-şi exercita funcţiunile sociale, le lasã în grija unei clase noi, de „majordomi", de fapt „vãtafi" ai lor. Ridicaţi prin servilism, membrii acestei clase noi (recte, „liberalii") sunt „lipsiţi de orişice tradiţie istoricã, de orice solidaritate de clasã, ba chiar de familie. Aceşti noi stãpâni ai României au fost şi sunt purtãtorii cei mai cinici ai egoismului individual, pentru care izbutirea practicã este totul, ideea şi principiul, nimic".

Ar fi, deci, vorba de o lege generalã, de o boalã caracteristicã oricãrei epoci de „tranziţie de la statul feudal al veacului de mijloc spre statul modern", care însã „s-a menţinut la noi mai mult decât oriunde, din cauza unor împrejurãri istorice".[9]

7) C. Rãdulescu-Motru (1868-1957)

C. Rãdulescu-Motru continuã o bunã bucatã de vreme linia criticii junimiste, pe care cautã a o întemeia „sociologic", deci pe alte baze decât cele ale simplei critici verbale. Psiholog şi logician, format la şcoala germanã, discipol al lui W. Wundt, el pleacã de la afirmaţia cã „psihologia rãmâne pentru totdeauna cea mai sigurã conducãtoare în cercetãrile de sociologie".

Întemeiat pe o nouã concepţie despre „suflet" pe care nu îl vede „substanţial", ci de o unitate de funcţiuni sufleteşti, el se opune atât „metafizicii spiritualiste" cât şi celei „materialiste", pe care le acuzã a „personifica" (aşa cum fac primitivii) în douã entitãţi opuse şi distincte, pe când în realitate ele formeazã un tot indisolubil.

Pe baza acestei concepţii, el analizeazã în lucrarea sa Cultura românã şi politicianismul (1904) problema „formei şi fondului" culturii noastre, afirmând cã o „culturã" nu existã decât în momentul în care „fondul" este învestmântat şi susţinut de o „comunitate sufleteascã" vie şi activã. Lipsitã de acest fond sufletesc, cultura nu existã.

Pot însã exista forme aberante de „pseudo-culturi" în care, prin „mimetism", un popor împrumutã forme de manifestare lipsite de fondul sufletesc creator. Spre deosebire de popoarele primitive, fãrã culturã, de cele „semi-culte", pe cale totuşi de a-şi crea o culturã proprie, popoarele „pseudo-culte sunt sortite eşecului", aşa cum este cazul - afirmã el - poporul român, care prin acţiunea unor „energumeni", a pãrãsit comunitatea sufleteascã tradiţionalã, introducând o pseudoculturã.

Ar fi vorba de o „boalã socialã" având o „evoluţie identicã cu aceea pe care o are o boalã organicã". „Ea trece printr-o perioadã de infiltrare, în care corpul social se dispune a o primi prin o perioadã de culminare, în care stãpâneşte corpul social; şi una de descreştere, în care corpul social biruitor o elimineazã". Acestea i se par a corespunde istoriei noastre social-culturale. „Ultima generaţiune formatã la şcoala culturii strãmoşeşti este aceea care realizeazã în 1859, actul eroic al Unirii. Cu dispariţia acestei generaţiuni, se taie firul de continuitate al culturii române".

În vremea când scria aceastã lucrare, lui Motru i se pãrea însã cã asistã la o reînviere a tradiţiei sufleteşti, interpretând în acest sens optimist mişcarea „sãmãnãtoristã". Atitudinea „conservatoare" a lui Motru în aceastã perioadã a vieţii sale este deci clarã, deşi ulterior poziţia lui se va schimba; de la un junimism conservator el trece la un conservatorism ţãrãnist, dupã o fazã violent „antipoporanistã". Rãdulescu-Motru nu poate fi dat drept un model de constanţã în pãreri politice, neschimbatã rãmânând la el doar ideea de bazã a explicãrii fenomenelor sociale prin „sufletul naţional".

Demn de subliniat este însã faptul cã Rãdulescu-Motru, în atacurile lui împotriva liberalilor, face o analizã a „politicianismului" ca fenomen social, adicã a acelor grupe profesionalizate politiceşte, care, în anume condiţii sociale, preiau sarcina de a servi ca verigã de legãturã între masã şi conducãtori, oferindu-şi serviciile pentru conducãtori, dar şi cele de intermediari, intervenind pentru a obţine „hatâruri" mai mult sau mai puţin legale în favoarea clientelei lor civile.

Analiza sociologicã a „politicianismului" ca profesie este interesantã şi pentru motivul cã e fãcutã în 1904, adicã cu mult înainte de lucrarea clasicã astãzi şi purtând pe aceeaşi temã, pe care Max Weber o face în 1919 (Politik als Beruf); Motru are în aceastã privinţã o întâietate certã. Pentru noi, teoria „politicianismului" este interesantã şi pentru cã premerge teoria „oligarhiei" române „deschise" de care se vor folosi Gherea şi gheriştii, deosebind-o de „clasa burghezã"; teorie şubredã, pe care o vom reîntâlni la locul potrivit.

Supãrãtoare este însã acea parte a lucrãrii în care Motru se aratã adept al unei teorii explicatã prin rasã, potrivit cãreia un popor poate fi sortit de la naturã sã nu ajungã a avea o culturã a sa proprie. Astãzi, citind profeţiile lui sumbre privind soarta istoricã viitoare a unor popoare, cum sunt cele japonez şi chinez, rãmâi mirat de incapacitatea lui de a vedea mersul real al istoriei.

8) Ion Luca Caragiale (1852-1912)

Caragiale trebuieşte socotit drept unul din cei mai de seamã reprezentanţi ai gândirii junimist-conservatoare prin priza enormã pe care a avut-o asupra spiritului public românesc. Ideea lui de bazã este critica societãţii sociale şi a moravurilor ce ar rezulta de aci. Personajele lui, devenite simbolice, sunt rezultatul unei analize sociale extrem de lucide; Tipãtescu prefectul, Caţavencu opozantul, Dandanache candidatul oficial al guvernului, Pristanda poliţaiul, cetãţeanul turmentat, Titircã inimã rea, negustorul mic-burghez şi Ricã Venturiano gazetar liberal, sunt numai aparent personaje menite sã provoace râsul, fiind în fond actorii unei dramatice comedii de moravuri, rãmasã pânã astãzi un tablou veridic al României antebelice. /şi actuale - P.H.St./.

Dovada cã e vorba de o atitudine polemicã cu propria sa societate, o avem în faptul cã, zguduit de evenimentele din 1907, Caragiale redacteazã o scurtã schiţã sociologicã, intitulatã 1907, din primãvarã pânã în toamnã, în care situaţiile sociale sunt analizate obiectiv, cu concluzii crude, expuse cu talentul extraordinar al acestui scriitor. În acest eseu de purã sociologie, Caragiale expune fondul concepţiei lui despre viaţa socialã a României.[10] Lucrarea rãmâne un document zguduitor, reuşind, în câteva pagini sã impunã opiniei publice o analizã, ceea ce alţii n-au reuşit s-o facã în voluminoase cãrţi, erudite.

9) D. Drãghicescu (1875-1945)

Drãghicescu este cel dintâi sociolog care ia poziţie de adversitate declaratã împotriva junimismului, considerându-l pe Titu Maiorescu ca pe un duşman al instituţiilor moderne, preconizând pentru România o renunţare la introducerea lor. „Dacã popoarele ar fi urmat aceastã teorie, omenirea ar trãi în caverne şi este lamentabil cã Maiorescu, cu inteligenţa şi cultura lui, a putut adera la aceastã teorie infantilã, a pãstrãrii şi dezvoltãrii instituţiilor moştenite, pe care a împãrtãşit-o cu întreg partidul conservator, cu nişte onorabile excepţii". [11]


[1] E interesantã remarca pe care o fãcea reprezentantul Turciei la Congresul din Paris, care i-a apãrat, spunând despre ei cã Sublima Poartã este încredinţatã cã „experienţa câştigatã în anii de adversitate i-a învãţat pe aceşti oameni sã se conducã cu mai multã prudenţã şi înţelepciune".

[2] „Memoriu asupra românilor, dat împãratului Napoleon al lll-lea", (publicat în ziarul România din 6 decembrie 1861), comentat judicios de cãtre C. Rãdulescu-Motru în Cultura românã şi politicianismul, (ed. 3-a, Bucureşti, 1904, pp. 21-22).

[3] Zigu Ornea, Junimismul, (Bucureşti, 1966).

[4] Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, (Douã volume; Bucureşti, 1988 şi 1989). S-ar cãdea a fi tipãritã şi lucrarea lui Constantin Schifirneţ, Formele fãrã fond în gândirea româneascã din a doua jumãtate a secolului al XlX-lea.

[5] Ciudatã criticã din partea celui care el însuşi fundase în 1867 prestigioasa revistã literarã a Convorbirilor literare.

[6] Vezi „În contra direcţiei de astãzi în cultura românã" în Critice, vol. I (Edit. pentru literaturã, Bucureşti, 1967).

[7] E interesant de semnalat asemãnarea teoriei lui Maiorescu cu cea mult mai târziu formulatã, a imitaţiei de la formã la formã, a lui Gabriel Tarde.

[8] E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi contemporanii lui, (Ediţia Z. Ornea, Bucureşti, 1974).


[9] Op. cit., capitolul „Despre direcţiunea progresului nostru" pe care editorul volumului, Zigu Ornea, îl considerã ca fiind una dintre cele mai temeinice expuneri ale junimismului. Rosetti are şi meritul de a fi elaborat şi un program de acţiune politicã, spre deosebire de alţi jurnalişti, care trateazã problema doar în general, fãrã precizãri concrete.

[10] În vechea mişcare socialistã, se spune cã, dupã o primã redactare, Caragiale ar fi citit lui Gherea textul şi cã, în urma observaţiilor acestuia, ar fi rupt prima sa redactare scriind pe aceasta, a doua, în care de altfel, se simte în tot cazul influenţa gândirii gheriste. Adãugãm cã I.L. Caragiale nu se socotea un scriitor „comic" şi cã a pãrãsit indignat un conclav literar unde fusese taxat astfel. Însãşi faptul cã la sfârşitul vieţii a pãrãsit ţara, retrãgându-se în Germania, aratã gradul lui de nemulţumire faţã de împrejurãrile de acasã.

[11] De fapt, printre aceste „onorabile excepţii" intrã nu numai Th. Rosetti, ci chiar şi Maiorescu însãşi, care nu punea atât de simplist problema revenirii la tradiţiile vechi.

 

<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU