<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

Capitolul VI. ION IONESCU DE LA BRAD ŞI CURENTUL MONOGRAFIILOR MILITANT-SOCIALE


1) Psihoza „chestiunii rurale"

Pe mãsurã ce noul stat al „Principatelor Unite" şi apoi al „Regatului României" se constituia, expunerile generale cãrora le-am dat numele de „monografii-prospect" (fãcute fiind în scopul informãrii strãinãtãţii), au fost înlocuite cu cercetãri de uz intern, începându-se adicã analizarea gravelor probleme sociale care se cereau, imperios şi urgent rezolvate pe cale politicã. Am semnalat astfel, ca prim semn al acestor noi preocupãri culturale, apariţia volumelor lui P.S. Aurelian şi George Maior, prim pas spre ridicarea cercetãrilor la un nivel superior celui pur descriptiv.

Aceastã tendinţã se va accentua continuu, pe întreaga perioadã de la 1864 pânã la primul rãzboi mondial, luându-se cunoştinţã de faptul cã ţara se afla frãmântatã şi grav primejduitã de o multitudine de racile. Mai întâi se putea constata de cãtre toatã lumea eşecul vãdit al reformelor înfãptuite în 1864, dat fiind cã rãscoalele ţãrãneşti continuau sã aparã periodic. La ele se adãugau calamitãţile unei mortalitãţi infantile mai ridicate decât în orice altã ţarã europeanã, a unei serii de boli sociale, precum pelagra, rezultat al foametei endemice, a unui analfabetism de-a dreptul scandalos şi aşa mai departe.

În aceste condiţii, nu numai partidele politice şi gânditorii, ba chiar întreaga noastrã opinie publicã a fost frãmântatã de asemenea probleme împãrţindu-se în douã tabere; unii socoteau cã este nevoie sã se procedeze la o nouã împroprietãrire, de data aceasta mai substanţialã, alţii nãdãjduiau cã printr-o mai bunã organizare administrativã a ţãrii (în sistem Lascãr Catargiu sau P. P. Carp), sau printr-o bine chibzuitã acţiune „culturalã" (în spirit „haretist") - s-ar putea ajunge la însãnãtoşirea vieţii noastre sociale. În fond toatã lumea era de acord cã aceste probleme îngrijorãtoare se cuvin a fi studiate şi cunoscute cât mai temeinic, deşi „conservatorii" ar fi preferat ca cercetãrile fãcute în lumea ruralã sã aibã mai mult caracter folcloric şi „cultural" în genere (adicã geografic, istoric, etnografic), decât „social".

Iese de aici cu atât mai mult în relief importanţa deosebitã a analizelor de criticã socialã efectuate de cãtre Ion Ionescu de la Brad, deschizãtor de drum pentru o întreagã serie de alţi cercetãtori (surprinzãtor de mulţi), modeşti intelectuali, învãţãtori, preoţi, medici, care prin profesia lor se aflau în direct contact cu ţãrãnimea şi, luând cunoştinţã cu realitatea crudã a vieţii ţãrãneşti, încã mai decãzutã acum decât fusese în epoca Regulamentelor Organice, au avut curajul sã spunã adevãrul în ciuda primejdiei de a fi consideraţi drept „instigatori" de rãscoalã. Alcãtuind deci monografii pe propria lor rãspundere, aceşti anchetatori au reuşit sã dea naştere unui real curent cultural, ce lua chiar uneori aspectul unei „mode". Anchetele lor, mai întâi naive, depãşind totuşi încã de la început nivelul „sociologiei poporane", au ajuns curând a fi valoroase „analize social-culturale", având pânã la urmã un cert caracter „sociologic", mergându-se uneori pânã la dorinţa pretenţioasã de a stabili o bazã documentarã de uz politic, ba chiar pânã la stadiul „experimentãrilor sociale"; ceea ce este încã o creaţie originalã româneascã, demnã de a intra în istoria sociologiei.

2) Ion Ionescu de la Brad, promotor al unui nou curent cultural de auto-cunoaştere a ţãrii

Ion Ionescu (1818-1899) este într-adevãr o personalitate cu totul ieşitã din comun. L-am mai întâlnit ca revoluţionar paşoptist prezentând dezbaterile din „Comisia Proprietãţii" din 1848, victimã, aşa cum am arãtat, a atacurilor violente reacţionare a celor supãraţi de acţiunea lui pentru realizarea lozincii proclamatã la Izlaz, „împroprietãrirea ţãranilor, cu despãgubire", în care el crede cu pasiune, demn adept al lui Nicolae Bãlcescu.

Ion Ionescu era un fost elev al Academiei Mihãilene, trimis apoi în Franţa sã se specializeze în agriculturã de cãtre domnitorul Mihail Sturza, mare latifundiar, dornic sã se foloseascã pe moşiile sale de priceperea unui inginer agronom bine pregãtit. S-a putut forma astfel la şcoala statisticianului Moreau de Johanés şi a agronomului Mathieu de Dombasle (creatorul fermei model de la Reville) de la care a învãţat nu numai economia agricolã practicã ci şi tehnicile de documentare, prin vizitarea tuturor comunelor dintr-o regiune, în vederea gãsirii soluţiilor tehnica cele mai adaptate realitãţilor. Ion Ionescu nu era însã numai un agricultor cu vastã experienţã, ajuns el însuşi a ţine cursuri de economie agrarã la Academia Mihãileanã (în 1842) ci şi un revoluţionar înfocat. Întâlnindu-l la Mânjina pe Nicolae Bãlcescu, este convins de acesta sã vie în Muntenia pentru a participa efectiv la revoluţia de acolo. Exilat apoi dupã eşecul mişcãrii, a trãit în Turcia, fiind acolo deosebit de preţuit de cãtre autoritãţile turceşti care l-au numit membru în Consiliul Agriculturii, director al şcolii de agriculturã din San Stefano, administrator al moşiilor marelui vizir Raşid Paşa. A publicat în exil o serie de lucrãri de specialitate, precum cea privind agricultura din Brusa, alta deosebit de interesantã pentru noi, despre Dobrogea (1850), apoi o alta privind Tesalia (1851) precum şi un raport asupra Asiei Mici (1856), toate dovedind o atât de deosebitã pricepere, nu numai ca agronom, ci şi ca organizator al vieţii economico-sociale rurale, încât poate fi socotit, aşa cum o face expertul autorizat care a fost Ionescu Siseşti, drept unul din cei mai mari agronomi ai acelei vremi". [1]

Întors în ţarã în 1857, Ion Ionescu continuã a duce lupta în favoarea ţãranilor, nu numai ca politician revoluţionar ci şi ca pedagog social, editând reviste de specialitate precum Tânãrul român, care a avut însã darul de a supãra autoritãţile timpului fiind, în 1860, judecat şi condamnat la trei luni de închisoare, petrecute în mãnãstirea Neamţului. E semnificativ faptul cã acolo Ion Ionescu nu s-a rãbdat sã nu deschidã o şcoalã popularã de agronomie şi sã nu alcãtuiascã o monografie a mãnãstirii! Decisiv este însã faptul cã, odatã cu Unirea Principatelor şi aplicarea reformei agrare din 1864 de cãtre Cuza Vodã şi Kogãlniceanu, prin loviturã de stat, ţara intrase într-un cu totul alt ciclu de probleme, în care nu mai predomina „revoluţia" ci necesitãţile noi ale organizãrii statului. La cererea expresã a organelor de stat, Ion Ionescu pregãteşte un memoriu-proiect de organizare a moşiei Pantelimonului socotitã a fi cheagul unei viitoare şcoli de agronomie.

Pe el îl interesa însã în primul rând nu atât „agricultura" cât „agricultorii", marele tehnician agronom îmbinându-se astfel deplin cu revoluţionarul, (în sensul cel mai nobil al cuvântului, adicã de luptãtor pentru forme de viaţã socialã mai drepte şi cât mai eficiente din punct de vedere ştiinţific), dornic fiind sã-şi închine viaţa ridicãrii culturale şi economice a maselor ţãrãneşti. Reforma efectuatã prin Legea Ruralã din 1864 schimbând complet datele anterioare ale problemei noastre rurale, Ion Ionescu a socotit de a lui datorie sã urmãreascã în mod sistematic procesul social declanşat de reformã, controlând la teren urmãrile lui concrete. Pus în faţa unor probleme cu totul noi pe care nu le întâlnise nici în Franţa, a reuşit sã înveţe cum se fac cercetãri sociale pe calea anchetelor. E drept cã Frédéric le Play începuse încã din 1855 sã publice seria celor 6 volume Les ouvriers européens şi în 1864 cele douã volume La réforme sociale en France; Ion Ionescu nu se mulţumeşte însã, ca le Play, sã alcãtuiascã prin numeroşi colaboratori „bugete de familie", ci executã anchete personale la faţa locului, acoperind sistematic toate satele dintr-un judeţ, inaugurând astfel scria „monografiile zonale". Pe de altã parte, centrându-şi atenţia asupra efectelor Legii Rurale, el creeazã şi tehnica „centrãrii monografiilor" „pe probleme", devansând deci mult, din punct de vedere cronologic, „şcoala româneascã de sociologie" care abia mult mai târziu va trece şi ea, de la monografiile „sãteşti" la cele „zonale" şi „centrate pe probleme".

În calitate de inspector general şi consilier al ministerului de Agriculturã, Ion Ionescu pune la punct o metodã de lucru originalã, de caracter „interdisciplinar", socotind cã înţelegerea vieţii rurale obligã la studii complexe de geografie, pedologie, demografie, economie politicã, psihologie socialã, şi mai ales la studierea sistemului de relaţii sociale stabilite între „boierii" proprietari de pãmânt (sau arendaşii lor) colectivitãţile sãteşti şi fiecare sãtean în parte… Sunt de admirat la Ion Ionescu deosebitele lui daruri de anchetator şi mai ales curajul cu care descrie abaterile constatate la teren, atât în greşita aplicare a legii cât şi în neaplicarea ei, demascând abuzurile prin care ţãranii continuau a fi exploataţi în sistem tradiţional feudal.

Cercetãrile lui au rãmas astfel nu numai documentul cel mai de seamã pentru cunoaşterea situaţiilor sociale din vremea imediat urmãtoare aplicãrii Legii Rurale, ci şi cel mai metodic îndreptar de lucru, socotit în mod unanim de cãtre toţi cei care l-au urmat, dupã un model de civism, adicã de grãitor al adevãrului cu orice risc. [2]

Nu este deci de mirare dacã despre Ion Ionescu de la Brad au fost alcãtuite numeroase studii, considerate importante atât ca sociolog[3] cât şi ca om politic [4], ca agronom şi ca pedagog. [5] În locul de faţã îl avem în vedere mai ales ca exponent de seamã al „psihozei rurale", adicã a considerãrii problemei rurale ca fiind esenţialã pentru întreaga soartã a ţãrii şi ca pe cel mai de seamã creator al metodelor şi tehnicilor prin care realitãţile sociale rurale pot fi cunoscute critic şi judecate etic.[6]

Citãm deci din operele lui pe cele pe care le socotim a marca jaloane de bazã în istoria noastrã culturalã şi anume .lucrarea sa din 1866, Agricultura românã din judeţul Dorohoi, apoi cea din 1867, Agricultura românã din judeţul Mehedinţi şi în sfârşit cea din 1869 Agricultura românã din judeţul Putna, toate trei formând volume compacte de peste 500 de pagini fiecare. La el mai sunt de adãugat şi monografiile fãcute nu pe zone judeţene întregi ci pe localitãţi izolate. Nu mai avem textul monografiei sale despre mãnãstirea Neamţului, dar avem pe cea privind Agricultura românã de la Bradu (202 pagini, din 1886).[7]

În 1869 postul de inspector general agricol desfiinţându-se Ion Ionescu nu mai poate continua studierea şi a altor judeţe în afara acestora trei pe care apucase a le cerceta. Ajuns la vârsta de 51 de ani, Ion Ionescu cumpãrã moşia Brad, luând de aci înainte numele sub care este astãzi unanim cunoscut de Ion Ionescu de la Brad.

La Brad, Ion Ionescu porneşte o altã acţiune, de data aceasta în calitate de simplu particular, anume crearea unei „ferme model", care este deasemenea o creaţie originalã, cãci aceastã „fermã" era folositã ca un instrument de acţiune socialã. Ceea ce nu s-a subliniat suficient, este faptul cã Ion Ionescu de la Brad a conceput ferma sa ca pe o formaţie socialã pãstrând ceva din concepţiile utopist-socialiste ale tinereţii sale, cãci Ion Ionescu de la Brad îşi numeşte ferma „Şcoala particularã de agriculturã", sau „orfelinatul agricol de la Brad" (cum spune broşura sa din 1870). „Orfelinat" în sensul cã primea drept elevi copii orfani pe care îi lua în creştere, ajutat în aceastã privinţã de tatãl sãu preotul Isãceanu; cu totul original este însã faptul cã Ion Ionescu de la Brad e cel dintâi care a practicat la noi în ţarã în mod sistematic o acţiune de „plasament familial" aşa cum o vor cunoaşte mai târziu tehnicile de „asistenţã socialã". Dupã a lui pãrere orfanii, viitorii agronomi, nu trebuiesc crescuţi în „orfelinate" de tip clasic, adicã în instituţii „închise", care nu oferã copiilor decât un mediu artificial de creştere, ci în „familii" locuind în gospodãrii ţãrãneşti din sat, astfel ca de la început sã se încadreze mediului social în care urmau a-şi duce munca de viitori agronomi. Ulterior, Ion Ionescu de la Brad a renunţat la ideea orfelinatului primind nu numai elevi orfani. Dar asupra acestei probleme nu au fost încã fãcute studiile necesare, ca sã ne putem da seama în ce mãsurã Ion Ionescu de la Brad trebuie sau nu socotit şi ca un utopist şi ca un premergãtor al asistenţei noastre sociale.

3) Curentul monografiilor de tip Ion Ionescu de la Brad

Lucrãrile lui Ion Ionescu de la Brad nu numai cã sunt deschizãtoare de drum, şi un îndemn pentru alţii de a face lucrãri similare, dar ele au constituit adevãrate modele imitate de cãtre cei foarte mulţi care i-au urmat. Nu avem asupra lor un studiu amãnunţit şi nici mãcar o bibliografie temeinicã[8], dar, dupã câte ştim în momentul de faţã, „monografiile" tipãrite au pot fi inventariate statistic ca în tabelul alãturat, din care rezultã clar faptul cã perioada de maximã activitate a cercetãrilor sociale este cea din preajma rãscoalei din 1907, semn cert al caracterului militant social pe care l-a avut acest curent social-politic. [9]


Anii Vechiul Regat Transilvania

monografii de

judeţe sate

1866-1869 3 - -

1870-1879 1 - -

1880-1889 2 2 2

1890-1899 1 - 6

1900-1909 5 30 5

1910-1919 - 9 3

12 41 16

Majoritatea acestor lucrãri se mulţumesc cu titlul stereotip de „monografia satului…" dând numele localitãţii şi judeţul din care face parte. Sunt însã câteva care descriu mai pe larg ce anume au de gând sã cuprindã, de obicei autorii lor fiind preocupaţi simultan de istorie, geografie, folclor şi de analize sociale. 10

Între autorii acestor monografii de comune rurale întâlnim uneori numele unor cercetãtori de reputaţie ştiinţificã bine stabilitã, precum de pildã cea a agronomului S. P. Radianu, a istoricului G. Gâdei precum şi a unor „folclorişti" care s-au fãcut cunoscuţi printr-o activitate deosebitã, precum Rãdulescu-Codin.

Acestor monografii de comune rurale sunt de adãugat cercetãrile fãcute asupra moşiilor, nu numai cele ale Academiei Române, ale Domeniului Coroanei ci şi a altora, particulare, asupra cãrora însã nu avem informaţiile necesare pentru a judeca amploarea şi importanţa lor. [11]

4) Îmbinarea cercetãrilor folclorice cu cele sociale

Este de remarcat cã activitatea de cercetare a problemelor sociale, de tip Ion Ionescu de al Brad, s-a împletit cu un curent de preocupãri mai vechi, de pe timpul când „paşoptiştii" culegeau şi publicau „folclor" ţãrãnesc, dovadã a existenţei unui „popor" ce meritã a fi luat în seamã. Asemenea cercetãri de folclor şi etnografie au continuat a se face şi dupã 1864, de data aceasta ajutate şi îndrumate de cãtre unele organe de stat şi de diverse instituţii culturale, cum am vãzut cã a fost cazul de pildã cu cercetãrile „geografice" concepute „antropogeografic", cuprinzând adicã şi informaţii istorice, demografice etc, constituind de fapt, ele înşile scurte „monografii sociale", rezumate în Marele dicţionar al Armatei şi mai pe îndelete descrise în „geografiile" judeţene publicate şi ele, care au alcãtuit materialul de bazã al dicţionarului celui mare.

Deosebirea esenţialã între chipul cum alcãtuia Ion Ionescu de la Brad monografiile sale şi modul, curent pe acea vreme, de a înţelege problema documentãrii sociale, consta în faptul cã Ion Ionescu nu se mãrginea sã dea o descriere generalã, vagã, dorind a fi atotcuprinzãtoare, a localitãţilor, ci cerceta problema ruralã în calitate de „expert", care strânge desigur şi opiniile oamenilor pentru a le înţelege mentalitatea, dar procedeazã la analize profesionale, cu privire de pildã la calitãţile pedologice ale solului, la valoarea tehnologiilor agricole şi zootehnice folosite, la problemele demografice şi sanitare şi aşa mai departe, toate în scopul propunerii unor soluţii. Valoarea monografiilor lui constã deci în faptul cã ele nu cuprind numai informaţii diverse, strânse aşa cum le poate strânge orice amator, ci cu o documentare cu caracter de expertizã de specialitate, ducând la elaborarea unor planuri de acţiune.

E de la sine înţeles cã cercetãtorii care i-au urmat n-au avut toţi aceste calitãţi, rod al unei lungi şi atente pregãtiri profesionale. Culegãtorii folclorişti de pildã, o foarte lungã bucatã de vreme nu au fost experţi filologi şi nici cunoscãtori al muzicologiei, ci simpli „amatori" (în sens de „iubitori" ai folclorului; sau „amatori", de la versul „amo-amore"). Ei nu erau „experţi" când aveau de lãmurit probleme de istorie, de arheologie, drept, filozofie sau teologie popularã etc. şi cu atât mai puţin în probleme de economie politicã.

Nu ne vom ocupa însã de aceste cercetãri de folclor şi etnografie, deşi sunt şi ele semnificative pentru ideologia vremii, însã ele nu au dat loc unor controverse cu caracter politic, toatã lumea fiind de acord cã e bine ca asemenea cercetãri sã fie fãcute. Ar fi totuşi de analizat cândva atitudinea faţã de folclor a celor care aparţineau unui curent de gândire politicã reacţionarã şi care se arãtau dispreţuitori faţã de cultura popularã, precum Duiliu Zamfirescu de pildã şi a celor care, dimpotrivã, sãmãnãtorişti sau poporanişti fiind, nu conteneau a ridica în slavã arta şi gândirea popularã.[12]

Ne vor interesa însã mai mult, ca având o semnificaţie ideologicã certã, anchetele „sociale" propriu-zise, adicã cele având drept scop analizarea problemelor sociale rezultate din procesul complex al aplicãrii Legii Rurale, dublat de cel al modernizãrii ţãrii. Este uşor de înţeles de ce, în jurul lor s-a putut purta o luptã ideologicã, dat fiind cã rezultatul lor obligator era descrierea situaţiei deznãdãjduite în care se afla ţãrãnimea din toate punctele de vedere. Cercetãtorii vieţii sociale a satelor s-au recrutat deci mai ales din categoria celor care nu luptau împotriva intereselor ţãrãnimii. Printre ei s-au amestecat şi liberali admiratori ai României moderne, satisfãcuţi de ei înşişi, dorind cel mult realizarea oarecãror reforme de amãnunt; cert este însã cã ideologii conservatori au strãlucit prin absenţa lor cvasi totalã de la asemenea preocupãri.
5) Rãspândirea „îndrumãtoarelor" şi chestionarelor.[13]

Pentru îmbunãtãţirea calitãţii lucrãrilor de anchete sociale, s-a crezut cã o soluţie ar consta în alcãtuirea unor „îndrumãtoare" şi „chestionare" şi punerea lor la dispoziţia „amatorilor" astfel ca aceştia sã aibã o cãlãuzã sigurã. Dupã câte se ştie, Ion Ionescu de la Brad nu a elaborat asemenea chestionare neavând iluzia cã ele pot transforma pe un amator într-un expert; cine vrea sã afle mai adâncit care erau metodele şi tehnicile lui de lucru, nu are altã cale decât studierea atentã şi directã a textelor lui.

Aceasta reprezintã însã o muncã ce nu stã la îndemâna oricui; aşa cã toţi cei care au vrut sã alcãtuiascã şi ei cercetãri de felul celor dintâi monografii de judeţe (1866-1869) şi a celor dintâi „monografii de sat" (1886) alcãtuite de Ion Ionescu de la Brad au pãstrat şi tradiţia folcloricã, folosind „îndrumãtoare" şi „chestionare". Nu e locul sã intrãm în analiza tehnicã a acestora, subliniem numai faptul cã şi ele au stat la baza curentului cultural nou-nãscut de cercetare a localitãţilor rurale, ajuns la un moment dat o adevãratã modã, „chestionarele" şi „îndrumãtoarele" fiind socotite drept un panaceu universal valabil, chiar şi pentru alte scopuri decât cele pur ştiinţifice. Este astfel interesant de semnalat ivirea şi a unor iniţiative neştiinţifice, precum cea a lui Alexandru Vlahuţã, care voind sã scrie o „Românie pitoreascã", a fãcut apel la ajutorul învãţãtorilor, publicând în Gazeta Sãteanului din 1898, un „chestionar", cerându-le sã facã scurte monografii a satului lor, cuprinzând o descriere a regiunii în care se aflã aşezat satul, cu semnalarea poziţiilor frumoase sau interesante din punct de vedere istoric, mãnãstiri şi ruine de pildã, ce se gãsesc în împrejurimi, o culoare de tradiţii, legende, precum şi „orice credeţi dv. cã ne-ar putea fi de folos pentru a putea întrupa în aceastã carte fiinţa vie şi întreagã a mândriei ţãrii".

Ne vom opri mai mult asupra continuãrii anchetelor sociale în cadrul oficial al Ministerelor. Citãm astfel în primul rând iniţiativa ministrului instrucţiunii publice, Gheorghe Chiţu, care a cerut în 1877 alcãtuirea unui vast chestionar privind viaţa satelor, cercetatã din multiple puncte de vedere: obicei al pãmântului, limbã, istorie, mitologie, instituţii şi datini, „care împreunã cu cel arheologic elaborat de eminentul nostru profesor de arheologie Al. Odobescu" sã foloseascã drept vade mecum pentru învãţãtori, preoţi, revizori şcolari. 14

6) Agronomul S. P. Radianu şi continuarea operei lui Ion Ionescu de la Brad

În continuare directã a tradiţiei lãsate de Ion Ionescu de la Brad, şi ministrul agriculturii Ion Câmpineanu a cerut în 1884 redactarea unui chestionar, l-a tipãrit şi trimis în 1200 de exemplare în toatã ţara, cu rugãmintea sã fie completat în decurs de zece luni. N-au rãspuns însã decât 105 persoane, rezultatele publicându-se în Buletinul Ministerului. Singura lucrare serioasã ieşitã din aceastã iniţiativã este cea a agronomului S. P. Radianu care de fapt avusese iniţiativa acestor lucrãri şi redactase „chestionarul" (de fapt un „îndrumãtor").

Acest Radianu, împreunã cu subprefectul judeţului, viziteazã toate comunele din judeţul Bacãu, fãcând pentru fiecare un „conspect" rezumativ, completare a unor analize statistice, alcãtuite de el şi a unor priviri de sintezã valabile şi ca o concluzie a cercetãrilor lui. Remarcabil este faptul cã în „Introducere", Radianu pledeazã pentru necesitatea „monografiilor", semnalând situaţiile grele ale vieţii ţãranilor, care „pier de foame, chiaburii satelor fãcând nenorocirea lor", aducând în dovadã multiple statistici şi analize minuţioase de cazuri locale.[15]

7) Memoriile şi rapoartele ofiţerilor privind rãscoalele ţãrãneşti din 1888 şi 1907

De cu totul altã naturã au fost rapoartele ofiţerilor care au avut sarcina de a reprima rãscoalele ţãrãneşti din 1888 şi 1907, cãrora li se ceruse sã ancheteze „cauzele" rãscoalelor. Aceste rapoarte nu au fost publicate şi nici nu s-a fãcut asupra lor un studiu amãnunţit. Aflãm despre ele doar întâmplãtor, ca de pildã din cercetãrile lui Vasile M. Kogãlniceanu care le foloseşte, ca şi „colecţia de monografii" de care dispunea pe acea vreme Ministerul de Interne.[16]

8) Cicerone Protopopescu şi cel dintâi proiect de studiere „sociologicã" a problemei rurale

O primã încercare de ameliorare radicalã a tehnicilor de cercetare a problemei rurale create de cãtre Ion Ionescu de la Brad aparţine unui sociolog, primul teoretician luptând pentru „sociologizarea" cercetãrilor de teren. Cicerone Protopopescu era format în Occident, fiind doctor al Universitãţii din Gand. Întors în ţarã a pledat în 1895 cauza introducerii învãţãmântului sociologiei în Universitate, pe lângã Facultãţile de Drept şi Litere, aducând o serie de argumente care îşi pãstreazã şi astãzi actualitatea cu toate cã au o vechime de aproape o sutã de ani.[17]

Acest Cicerone Protopopescu nu era însã numai un teoretician, ci şi un cercetãtor de teren, fãrã îndoialã cel dintâi alcãtuitor de „monografii rurale" care s-a încumetat sã le facã din punct de vedere „sociologic". El publicã astfel o „anchetã agrarã" în care denunţã cruda şi intolerabila stare în care se gãseşte ţãrãnimea, exploatatã de o „oligarhie de proprietari funciari" şi ajunsã a nu mai fi decât o „plebe de mici proprietari, a cãror proprietate nu este micã, ci minusculã, plebe care are tendinţa, din zi în zi, de a se apropia fatalmente de situaţia lucrãtorilor agricoli", formând deci un proletariat rural. Pe temeiul interpretãrii şi a datelor oficiale, de recensãmânt şi fiscale, Protopopescu procedeazã şi la analize de amãnunt, ce pot fi socotite cele mai temeinice fãcute la acea epocã. [18]

9) Ion T. Ghica, un prefect iniţiator al anchetelor sociale ca bazã pentru viitoare reforme

Cu cât ne apropiem de epoca lui 1907, cercetãrile îşi accentueazã caracterul, devenind din ce în ce mai militante. Dupã sociologul Protopopescu, intervine cu o nouã viziune a problemei un prefect, care din propria lui iniţiativã porneşte o campanie de cercetãri, cu scopul de a lãmuri cât mai adâncit problemele sociale al judeţului pe care îl avea în grijã. Ion T. Ghica, în calitatea sa de prefect al judeţului Vlaşca, trimite în 1903 tuturor primãriilor din judeţ o circularã prin care cere sã i se comunice, nu cifre globale, ci, prin liste nominale, situaţia tuturor locuitorilor din comune, cu specificarea numelui, vârstei, stãrii civile, a numãrului de copii, majori şi minori, a meseriei, din ce şi cum trãieşte, dacã cultivã sau nu pãmânt luat în dijmã, cu învoialã sau în arendã, dacã s-a prezentat sau nu la vânzarea de loturi din moşiile statului.

Din punct de vedere tehnic, anchetele lui Ghica aduc o inovaţie excelentã şi anume; nu se cer cifre globale ci liste nominale, adicã informaţii controlabile; în al doilea rând, nu se trimit în bloc toate chestionarele pe diverse probleme, ci la diverse intervale, tabel dupã tabel. În 1907 intervine un ordin al Ministerului care confirmã iniţiativa lui Ion T. Ghica, adãugându-i-se şi un chestionar mai sistematic. Informaţiile obţinute pe aceastã cale le-a publicat Ghica, în 1908. 19

10) C. Scraba şi anchetele sale sociologice, de caracter statal

Preocupãrile în aceastã direcţie, se înmulţesc şi se amplificã pânã a ajunge la rãscrucea unei preocupãri de nivel statal. Astfel, este de semnalat vasta anchetã organizatã şi realizatã de cãtre C. Scraba (18 -1940) care şi el se intituleazã „sociolog", având de altfel dreptul de a fi socotit ca atare şi pe considerentul de a fi fost şi un teoretician de sociologie generalã. Ca investigator social, Scraba cerceteazã problema condiţiilor de viaţã ale clasei ţãrãneşti cu prilejul organizãrii Expoziţiei din 1906, folosind în acest scop un „chestionar" cuprinzând 80 de întrebãri referitoare la situaţia ţãranilor, plus alte 24 de întrebãri privind „societãţile", redactat sub privegherea unei comisii de 43 de membri (printre care notãm pe Zamfir Arbore, N. Bazilescu, Leonida Colescu, D. Drãghicescu, V. M. Kogãlniceanu, Th.D. Speranţia, A. Gâdei şi C. Dobrogeanu-Gherea) sub prezidenţia lui C. Dissescu.

Chestionarul a fost trimis în douã exemplare în toate comunele ţãrii, din care s-au întors completate 4858, însoţite de o colecţie de 1200 contracte agricole. Erau prevãzute întrebãri privind demografia, locuinţa, alimentaţia, starea sanitarã, preţurile, istoria economicã, marea şi mica proprietate, absenteismul şi arendãşia, dar şi altele, de etnografie şi de sociologie industrialã. Materialul a fost supus unei prelucrãri statistice şi depus apoi la Muzeul Dr. C. Istrati din Turnu Severin.

Subliniem faptul cã lucrarea lui Scraba este de o realã valoare, fiind cea dintâi efectuatã în colectiv şi dusã pânã la bun capãt, publicându-se un volum dens, cuprinzând o documentaţie temeinicã, bine înfãţişatã în tabele şi grafice, cu o antologie de texte strânse cu ajutorul întrebãrilor „deschise" din chestionar, precum şi o colecţie de „învoieli agricole" tipice, toate formând laolaltã un tezaur de informaţii cu atât mai preţioase cu cât aparţin anului 1906, deci cu un an înaintea rãscoalei din 1907.[20] Aceastã lucrare a fost prezentatã şi ca raport la cel dintâi Congres de ştiinţe sociale organizat în România tot din iniţiativa lui Scraba (Galaţi, 1906).

11) V. A. Gâdei, primul manual de investigaţii sociale şi îmbinarea sociologiei cu istoria

Gâdei este de formaţie istoric, preocupat însã de probleme de istorie socialã privitoare la situaţia de pe vremuri a ţãrãnimii. Începând sã facã şi cercetãri de teren, el îmbinã preocupãrile lui de arhivã cu cele de teren, fiind în aceastã privinţã un premergãtor al unei noi direcţii în domeniul cercetãrilor sociale, având convingerea cã istoria nu poate decât profita de o cât mai bunã cunoaştere a realitãţilor actuale, capãt de fir fiind ale unei anterioare tradiţii.

Dar ceea ce meritã a fi în deosebi semnalat este cã, alcãtuind monografia satului Bragadiru-Bulgari (azi integrat oraşului Bucureşti, ca suburbanã) redacteazã ca introducere un „program" de anchetã socialã, dând în aceastã privinţã o serie de sfaturi şi indicaţii tehnice de cel mai mare interes. Faţã de tehnicile „chestionarelor" şi „îndrumãtoarelor" pe atunci folosite, textul lui Gâdei este cu mult superior, reprezentând o nouã etapã în dezvoltarea cercetãrilor sociale de la noi din ţarã, de la simplul „amatorlâc" trecându-se la un studiu profesional; acesta era de alt tip decât cel preconizat de Ion Ionescu de la Brad, dat fiind cã ceea ce îl intereseazã pe Gâdei era altã problemã decât cea „agrarã" şi anume problema cãreia îi putea da, fãrã sfialã, numele de „sociologicã", adicã încercarea de a ajunge prin cercetare la cunoaşterea legilor dominante în viaţa socialã a oamenilor. Gâdei este de aceia, dintre vechii cercetãtori ai problemelor social-politice de la noi, cel mai apropiat de concepţia care va fi dominantã în viitoarea „şcoalã de sociologie româneascã" din perioadã dintre cele douã rãzboaie mondiale; este de mirare de ce profesorul Gusti nu i-a acordat o suficientã atenţie. [21]

12) D. Busuiocescu şi experimentele sociale ale Academiei Române

Anchetelor monografice, al cãror istoric l-am schiţat în paginile precedente, li se adaugã iniţiativa unor experimentãri sociale propriu zise, cercetãrile de teren încheindu-se astfel cu o acţiune socialã. Meritul revine în special Academiei Române; aceasta dispunea de un numãr important de 12 moşii cu un total de 13.180 ha. pe care le da în arendã unor particulari, fãrã sã le impunã nici un fel de obligaţie privitoare la modul de repartizare a loturilor cãtre ţãrani sau la condiţiile lor de muncã. În 1906 aceşti arendaşi oferã Academiei preţuri sporite cu 147% faţã de perioada anterioarã, ceea ce determinã pe Petre Poni ca în şedinţa plenarã a Academiei[22] sã constate cã „aceastã urcare nu se poate explica decât prin faptul cã arendaşul a luat de la Academie pentru preţul ce dã, nu numai dreptul de a cultiva pãmântul, ci şi exploatarea fãrã margini şi fãrã milã a ţãranilor".

Din partea Academiei lucreazã în acest sens Inspectorul agricol pe lângã Consiliul Superior al Agriculturii, Dr. D. Busuiocescu, care tipãreşte rezultatele anchetelor şi experimentãrilor fãcute într-o amplã şi documentarã lucrare[23], dealtfel atent studiatã şi de Dimitrie Gusti, aşa cum rezultã din adnotaţiile manuscrise fãcute pe exemplarul aflat azi în Biblioteca Academiei.

Lucrarea executatã pe baza datelor oficiale cuprinse în raportul Academiei Române pe anul 1909-1910, alcãtuit de Ion Bianu, dar şi a monografiei moşiilor Roşiori, Cluveni, ţigãneşti, Cãlmãţuiul şi Fundul Chiselet, întocmite de inginerul St. Demetrescu Vergu, şeful bunurilor Academiei, inclusiv monografiei Moara Grecilor executatã de D. Busuiocescu.

În concluzia lucrãrii sale, Busuiocescu cere efectuarea unor anchete similare în toate satele ţãrii: „Asemenea studii, cãrora li s-ar da o dezvoltare mai mare şi mai completã, ar trebui fãcutã pentru toate moşiile mari din ţarã, cãci prin ajutorul lor s-ar putea cunoaşte starea realã la sate şi deci mãsurile de îndreptare s-ar lua în o mai bunã cunoştinţã de cauzã, evitându-se astfel multe din greşelile ce se fac în aceastã privinţã"; el citeazã în sprijin şi lucrãrile fãcute de Epitropia Aşezãmintelor Brâncoveneşti, executate de C. Gheorghiu (1910)

13) Vasile M. Kogãlniceanu şi planul sãu de cercetare a problemelor rurale

În ciuda masei de „monografii" şi de lucrãri de specialitate efectuate în legãturã cu problema dureroasã a situaţiei ţãranilor, Vasile M. Kogãlniceanu, (fiul acelui Mihail Kogãlniceanu care fãcuse Legea Ruralã din 1864), de profesie agronom dar şi luptãtor politic pentru drepturile ţãrãnimii, care în 1907 a avut de suferit şi închisori repetate, socotea cã realitãţile nu erau încã suficient de bine şi de unanim cunoscute, impunându-se organizarea unei mari anchete, imperios necesarã „pentru cunoaşterea exactã a chestiunii agrare, din toate punctele de vedere". O asemenea anchetã ar trebui sã premeargã oricãrei acţiuni de reformã, spunea dânsul „dacã voim sã clãdim pe o temelie sãnãtoasã". „Ancheta agrarã se mai impune - argumenteazã el - şi din cauza diversitãţii situaţiunii populaţiunilor care trãiesc din agriculturã, a diversitãţii felului de proprietate ruralã şi a diversitãţii regimurilor muncii. Avem, dupã cum se ştie, proprietate individualã, apoi proprietate în indiviziune - rãzãşeascã şi moşneneascã -, proprietate în devãlmãşie în munţi, embaticuri pe vii, avem muncã în dijmã în Muntenia şi muncã în bani în Moldova; avem o clasã de arendaşi puternicã; avem o regiune viticolã întinsã şi cu nevoi speciale, întocmai cum avem o regiune pomicolã iar cu nevoi aparte; cu un cuvânt, formele de proprietate, muncã şi producţiune sunt atât de felurite în ţara noastrã şi chestiunea agrarã este atât de complicatã, încât numai o anchetã largã şi amãnunţitã poate aduce lumina necesarã".[24]

14) Cercetãrile sociale ale medicilor

O menţiune specialã trebuie fãcutã cu privire la lucrãrile medicilor care, activând în mediul rural şi ocupându-se de probleme de igienã colectivã şi individualã, au fost aduşi în mod firesc sã analizeze condiţiile de trai ale ţãrãnimii, alcãtuind deci în acest scop „monografii" pe probleme de specialitate, toate având însã la bazã anchete sociale propriu-zise. Asupra lor nu avem însã un studiu exhaustiv, aşa cum ar trebui, deşi lucrãrile D-lui Babeş ca şi cele ale D-lor C. I. Istrati, N. Manolescu, I. Felix C. Popescu şi alţii din aceastã epocã „neo-iobagã", sunt deosebit de interesante prin faptul cã documenteazã riguros teza cã multe din bolile de largã rãspândire sunt „sociale", având adicã o etiologie socialã şi deci putând avea şi o terapie socialã. Pelagra a fost astfel doveditã a fi o boalã specificã unui regim de subalimentaţie şi malnutriţie datoritã stãrii de mizerie în care se afla masa ţãrãneascã, pelagra putând fi eradicatã doar pe calea unor radicale reforme sociale, constând în împroprietãrire şi organizare economicã a vieţii rurale pe cu totul alte cãi decât cele ale neo-iobãgiei. De asemenea, problema tifosului exantematic, a tuberculozei, au fost dovedite a fi în legãturã şi cu starea de înapoiere culturalã a maselor ţãrãneşti. Nu putem intra în amãnuntele acestei probleme (care va continua a se pune şi dupã cel dintâi rãzboi mondial); semnalãm numai cã ea va constitui o preocupare constantã a curentului socialist, când vom întâlni asemenea preocupãri nu numai profesional practice la unii doctori precum Zubcu Codreanu, dând naştere şi unor lucrãri teoretice importante, precum cele ale doctorului Stâncã.[25]

 


[1] G. Ionescu Siseşti, „Le développement de la science agricole", (în volumul La vie scientifique en Roumanie, Sciences appliquées; ouvrage publié par la section scientifique de l'Académie Roumaine (Bucureşti, 1937).

[2] Cãci Ion Ionescu de la Brad a avut de suferit şi dupã 1864 atacurile înverşunate ale moşierimii. Cf. studiul lui G. Dobre, „Din avatarurile elaborãrii monografiei lui Ion Ionescu de la Brad ,Agricultura românã în judeţul Mehedinţi' " (revista Viitorul Social, Bucureşti, 1975, nr. 4)

[3] Traian Herseni, op. cit.

[4] Gh. Bogdan-Duicã, Viaţa şi opera întâiului ţãrãnist român, Ion Ionescu de la Brad, 1818-1891, (Craiova, 1921)

[5] Csengheri Ecaterina, Ovidiu Bãdinã şi L. Popovici, Ion Ionescu de la Brad şi unele probleme ale predãrii ştiinţelor agricole în şcoalã, Bucureşti, 1959.

[6] Miron Constantinescu, Ovidiu Bãdina şi Ernö Gall, Gândirea sociologicã în România (Ovidiu Bãdina, Cercetarea sociologicã concretã; tradiţii româneşti).

[7] S. P. Radianu, adept al lui Ion Ionescu de la Brad, afirmã cã acesta ar fi fãcut şi o cercetare a judeţului Iaşi, rãmasã nepublicatã, despre care altã ştire nu avem.

[8] Chelcea Ion, Literatura monograficã a satelor noastre şi problemele în legãturã cu studiul satului românesc. Momente principale, (Cluj, 1933). - Niculescu, Monografiile oraşelor, comunelor, mãnãstirilor din România întregitã, (1935).
- Nicolau E., Bibliografia satului românesc, (Bucureşti, 1942). - Caius Jinga, Contribuţii la bibliografia satelor româneşti, (Bucureşti, 1945), 98 p. - H. H. Stahl şi M. Cernea, „Bibliographie sélectionnée (1860-1972)", (publicat de Placide Rambaud, în revista Communautés; archives internationales de sociologie de la coopération et du développement, (nr. 37, janvier-juin, Paris, 1975).

[9] Ne lipseşte însã o bibliografie a monografiilor orãşeneşti şi a celor zonale.

[10] Precum de pildã sunt semnificative urmãtoarele lucrãri: Constantin C. Filipescu, Monografia economicã a comunei Avrãmeşti, Bucureşti, 1908. - D. Mãrãşescu, Monografia economicã, statisticã şi socialã a comunei Şegarcea, din Jud. Doljiu, Craiova, 1907. - Tufescu S. şi Danielescu, Monografia istoricã, economica, culturalã şi socialã a satului Cãtanele- Dolj, Bucureşti, 1908. - Rãdulescu-Codin C. şi Ion Rãuţescu, Dragoslavele. Trecutul comunei, istorie, legende, acte vechi. Descriere fizicã, întindere şi populaţiune, stare moralã, culturalã şi socialã, Câmpulung, 1920.

[11] Singura lucrare care dã oarecari informaţii în acastã privinţã, însoţitã fiind şi de o bibliografie utilã, este semnatã de M. Şerban, Rumäniens Agrarverhaltnisse: Wirtschaft- und Sozialpolitische Untersuchungen, Berlin, 1914.

[12] Cf. H. Stahl, Eseuri critice privind cultura popularã, Bucureşti, 1983.

[13] Menţionãm, pro memoria, câteva din ele, precum cele din 1876 (Haşdeu); 1877 (G. Dem Teodorescu); 1893 (N. Densuşianu); 1897; (G. Tocilescu); 1903 (Ministerul de Interne); 1904 (Casa şcoalelor); 1926 (Romulus Vuia); 1939 (Vintilã Mihãilescu); 1928 (Muzeul limbii române); 1930 (G. D. Mugur şi V. Voiculescu); 1935 (N. A. Constantinescu).

Semnalãm faptul cã în 1913, prof. de la Cernãuţi, Eugen Ehrlich, începe cercetãri asupra românilor din Bucovina, pregãtind pentru Seminarul sãu un „chestionar" de o concepţie nouã. Ehrlich e un savant de talie mondialã, creator de fapt al „sociologiei juridice", ale cãrui lucrãri mai puţin cunoscute la noi sunt azi reeditate în Occident. Ceea ce cerceta el, era aşa-numitul „drept viu". Din seminarul lui au ieşit şi lucrãri de valoare, precum cea a lui Nico Cotlarciuc despre familia ţãranilor bucovineni. Lucrãrile lui nu figureazã în Biblioteca Academiei. D. Gusti semnalase importanţa acestui cercetãtor şi în biblioteca sa existau lucrãrile Seminarului lui Ehrlich. Citãm, deci, din Gusti Sociologia militans: „Das lebende Recht der Völker der Bukowina. Fragebogen für lebendes Recht" şi „Die Erforschung des lebenden Rechts" (in Schmollers Jahrbuch vol. 35, p. 129). - Notãm cã şi istoricul bucovinean George Popovici a fãcut deasemenea cercetãri de teren asupra obiceiului pãmântului.

[14] Ediţia oficialã a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice, cuprinde 61 pagini cu 400 întrebãri. O altã ediţie, din 1882, a Ministerului Justiţiei, are 83 de pagini. Cf. darea de seamã din Analele Academiei Române, X, Secţia II-a, Bucureşti, 1877.

[15] S. P. Radianu, Judeţul Bacãu, studiu agricol şi economic, lucrat din ordinul Ministerului de Agriculturã (Bucureşti 1889; 653 p.). Radianu publicã şi Monografia comunei Vãleni, plasa Şerbãneşti, jud. Olt, (Bucureşti 1904, p. 142). Adãugãm cã Radianu are şi lucrãri de istorie, precum Din trecutul şi prezentul agriculturii române. Partea I-a „Raporturile agriculturii cu societatea şi diferitele ei faze de transformare", titlu ispititor, dar conţinut neinteresant. Semnalãm cã Radianu a lucrat şi în domeniul statisticei industriale. Cf. Rapoartele lui din 1901 privind industrile tãbãcãriei, conservelor alimentare şi ţesãturilor (în Buletinul Ministerului Agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor din 1901), cu o traducere francezã De l'industrie en Roumanie; l'industrie du tissage (1901).

[16] Vasile Kogãlniceanu, Chestia ţãrãneascã, Bucureşti, 1906.

[17] Cicerone Protopopescu, Sociologia şi Dreptul (Piatra, 1895) şi Universitatea modernã. Studiu critic asupra introducerii sociologiei în programul Facultãţilor de Drept şi de Litere, Bucureşti, 1907.

[18] Cicerone Protopopescu, Ancheta agrarã (Situaţiunea economicã a ţãranului român), Ediţia I-a Bucureşti, 1895. Ediţia II-a, 1907.

[19] Ion T. Ghica. Date statistice asupra locuitorilor care nu au pãmânt, proprietarilor mici şi mari, islazurilor, populaţiunii, numãrul vitelor din jud. Vlaşca, (Bucureşti, 1903).

[20] G. D. Scraba, publicatã în 1907 sub titlul de Starea socialã a sãteanului. Dupã ancheta privitoare anului 1905, îndeplinitã cu ocaziunea Expoziţiei Generale Române din 1906, de cãtre secţiunea de economie socialã. Cu 34 tabele statistice şi 24 de tabele grafice, Bucureşti, 1907.

[21] Alexandru V. Gîdei, Programul monografiei unei comune rurale şi monografia comunei rurale, Bragadiru-Bulgari, din Plasa Sabaru, judeţul Ilfov, Bucureşti, 1905.

[22] Analele Academiei Române, Seria II-a, Tom. XXVIII, p. 207

[23] Dr. Dumitru Busuiocescu, Sistemele de arendare aplicate pe moşiile Academiei, Studiu economic, (Bucureşti, 1911), ediţia II-a revãzutã şi completatã, cu un adaos despre domeniul silvic de pe moşiile Academiei, Bucureşti, 1912.

[24] Vasile M. Kogãlniceanu, Chestia ţãrãneascã (Bucureşti, 1906, 477p)

[25] Sunt de folosit deocamdatã cele scrise de Traian Herseni şi de Ovidiu Bãdina, în lucrãrile lor deja citate. De urmãrit şi Dr. C. Brãtescu, Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare; (Bucureşti, 1973).

<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU