<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
Capitolul VII. CURENTUL GÂNDIRII SOCIALISTE

În ultimele douã decenii ale veacului trecut ia fiinţã un curent socialist important pentru istoria sociologiei noastre; prin el, concepţia materialismului istoric începe a fi cunoscutã şi aplicatã în cercetarea istoriei noastre sociale. Acest curent avea sã se dezvolte în condiţii contradictorii: pe de o parte, datoritã teoriei sale avea putinţa sã vadã mai clar în ce constau problemele sociale reale ale ţãrii, dar pe de altã parte, lipsit de baza unui proletariat numeros şi puternic organizat, partidul social-democrat lucra în condiţiile unei stricte supravegheri şi represiuni din partea organelor de siguranţã ale statului.

Problema care trebuia lãmuritã era destul de complicatã. Dezvoltarea socialã a ţãrii se arãta a avea caracteristici locale prea puţin ase-mãnãtoare cu cele ale dezvoltãrii capitalismului occidental punându-se întrebarea dacã nu cumva ar interveni aci legi specific locale, capitalismul în ţãrile subdezvoltate urmând a prinde chip prin alte mecanisme decât cele analizate de Marx în „Capitalul" sãu.

Aceasta fiind situaţia, doctrinarii socialişti au elaborat teorii originale, de un interes ştiinţific cu atât mai mare cu cât, în afarã de socialiştii crescuţi în ţarã, s-au amestecat refugiaţi din Rusia ţaristã care veneau cu propria lor experienţã socialã; aceasta le permitea sã facã ceea ce am numi azi sociologie comparatã.

1) Grupul socialiştilor din ţarã

Refugiaţii ruşi au avut desigur o puternicã înrâurire asupra socialiştilor români. Aceştia începuserã însã a se instrui şi a se organiza socialist pe seamã proprie; este vorba de un grup de intelectuali care au descoperit gândirea socialistã pe calea lecturii mai mult decât pe cea a acţiunii de organizare a muncitorimii. Trebuie mai întâi menţionat grupul socialiştilor din Iaşi înainte mergãtori în aceastã direcţie, dar formând în acelaşi timp şi nucleul celor care în 1899 vor pãrãsi partidul socialist ca „tinerime generoasã".

a) Curentul Contemporanului[1] şi Ion Nãdejde.

Sunt de citat în primul rând fraţii Nãdejde şi în special Ion Nãdejde (1854-1928) creator al revistei Contemporanul (1881-1891) a cãrei influenţã asupra opiniei noastre publice a fost o bunã bucatã de vreme covârşitoare.

Dar Nãdejde, din punctul de vedere al concepţiilor sociale este mai puţin însemnat, câmpul lui de acţiune fiind mai mult cel al culturii generale, în care pleda pentru o viziune ştiinţificã materialistã a lumii. Lucrãrile lui de seamã sunt de fapt strãine de concepţia materialismului istoric, efortul lui original purtând mai mult asupra unor probleme juridice, în special cele de istorie a dreptului românesc, în care Nãdejde are merite deosebite, lucrãrile lui fiind de temei în acest domeniu. Se ştie cã a fost printre cei mai importanţi dintre „tinerii generoşi" trecuţi în partidul liberal, sfârşindu-şi cariera nu pe tãrâm politic ci ca jurisconsult la Curtea de Casaţie. [2]

b) Ştefan Stâncã(1865-1897)[3]

Ştefan Stâncã trebuie socotit drept cel mai de seamã reprezentant al şcolii de medicinã socialã pe care l-a dat curentul socialist. Acest ieşean deosebit de dotat şi-a luat doctoratul în 1891 cu o lucrare rãmasã pânã astãzi lãmuritoare, pe tema Mediul social ca factor patologic[4]. Întemeindu-se pe o vastã lecturã dar şi pe experienţa sa profesionalã, Stâncã afirmã cã importanţa mediului natural în geneza şi rãspândirea bolilor, scade în decursul istoriei în favoarea mediului social, devenit precumpãnitor. În acest scop face apel la ştiinţele sociale nu numai de economie politicã ci şi de sociologie, înţeleasã în sens marxist, pentru a arãta cã bolile de largã rãspândire, bolile profesionale etc. au toate o etiologie deci şi o terapie socialã. Foloseşte seria destul de lungã a medicilor români care au atacat asemenea probleme, cerând în continuare executarea de anchete de medicinã socialã, atât în lumea urbanã cât şi printre muncitorii din agriculturã.

Volumul e interesant şi pentru prefaţa pe care o scrie Gherea, în care e susţinutã teza cã societatea este un „organism". Desigur, un
organism de altã naturã decât cel biologic, totuşi un organism, de a cãrui structurã se ocupã economia politicã, urmând ca filosofia istoriei şi sociologia sã se ocupe cu funcţionarea acestui organism, de legile creşterii şi dezvoltãrii lui, deci cu fiziologia lui.

Stâncã, decedat foarte tânãr, a mai apucat sã scrie în 1893 o Încercare asupra patologiei şi patogenezei în diverse epoci istorice. [5]

c) Ecaterina Arbore (1873-1937)[6]

Fiicã a lui Zamfir Arbore, este şi ea una din personalitãţile de seamã ale mişcãrii socialiste care au luptat pentru organizarea unei medicini preventive de masã, dusã în special împotriva tuberculozei din rândurile muncitorilor, precum şi a unei asistenţe sociale, preconizând şi organizând cele dintâi creşe de la noi, cãutând soluţii în problema copiilor orfani şi „gãsiţi".

Temeiurile acţiunii ei rezidã în anchete sociale fãcute în mediul muncitoresc; lucrarea sa despre Influenţa industriilor asupra sãnãtãţii lucrãtorilor, din 1907, reprezintã nu numai o contribuţie la istoria medicinei sociale de la noi, dar impune primele jaloane ale unei viitoare „sociologii industriale".

Se cunosc rosturile importante pe care le-a avut în Rusia, pânã la sfârşitul tragic al vieţii sale.

d) Dr. Christian Racovschi[7] (18 73- 1941)

Doctorul Racovschi depãşeşte cu mult ca importanţã politicã pe ceilalţi socialişti, având aproape aceeaşi însemnãtate ca şi Dobrogeanu Gherea, mãcar cã activitatea lui a fost purtatã pe plan internaţional, mult dincolo de graniţele restrânse ale ţãrii, având însã un caracter aproape exclusiv politic şi mai puţin de cercetare sociologicã teoretizantã.

Totuşi, în aceeaşi linie a medicinei sociale, Dr. Racovschi e de menţionat ca autor al unei teze de doctorat importantã prezentatã în Franţa, pe tema: L'Éthiologie du crime et de la dégénérescence (1897).

e) Raicu Ionescu-Rion (1872-1895)[8]

Fiu de ţãran sãrac din Tutova, a fost unul din cei mai reprezentativi socialişti ieşeni ai anilor atât de puţini câţi i-au fost daţi sã-i trãiascã.

Încã din liceu, participant activ la mişcarea socialistã, Raicu Ionescu-Rion a dat dovada unei precocitãţi intelectuale demne de toatã mirarea; erudiţia pe care şi-a putut-o strânge în câţiva ani este surprinzãtoare. De la el, mişcarea ştiinţificã a sociologiei româneşti ar fi fost în drept sã aştepte opere de maturitate, care însã nu au avut timpul sã vinã.

Temperament frãmântat, dar aceasta nu rezultã din scrierile lui; mãrturisirea lui D. Ibrãileanu, care i-a fost coleg de şcoalã şi prieten intim e tulburãtoare S-ar pãrea cã au existat unele ispite ale lui spre gândirea anarhistã narodnicã, lucru firesc datã fiind atmosfera intelectualã a Iaşilor din acea epocã, de direct contact cu revoluţionarii emigraţi din Rusia. Ibrãileanu spune cã de polemicile lui cu anarhismul lui Stirner, Rion „avea nevoie pentru a se apãra de stirnerismul care mijea întrânsul". Fapt este însã cã Rion a pãşit ferm şi foarte curând spre o concepţie marxistã, pentru care a dus o luptã propagandisticã inteligentã.

Adept al lui Dobrogeanu Gherea, Rion a fost preocupat în special de probleme de sociologia artei, Ibrãileanu marcând faptul cã „Raicu s-a ocupat de artã, explicând-o sociologic", însã şi din punct de vedere etic, „într-o concepţie care se împacã cu idealul nostru" (Ibrãileanu era încã la acea vreme socialist), acela de a „împrãştia iubirea de om".

Raicu are şi în sociologie o poziţie a sa, nu lipsitã de interes. De fapt, el gândea într-o vreme când partidul socialist democrat, abia închegat (1893), era solicitat de cãtre partidele burgheze radicale sã se uneascã cu ele, dat fiind cã aveau în comun multe din punctele lor de program. De aceastã problemã se va ocupa şi Gherea în polemica sa cu „tinerimea generoasã", care va dezerta curând din partid înscriindu-se în partide burgheze. Faptul încã nu se consumase la vremea când scria Rion, totuşi punctul sãu de vedere este clar: existã puncte comune în programul socialist şi cel al radicalilor. Deosebirea între ele rãmâne totuşi întreagã, dat fiind cã radicalii voiau ca prin reforme sã consolideze regimul burghez, pe când Raicu lupta pentru o viitoare societate socialistã.

Astfel, radicalii (Vintilã C. A. Rosetti de pildã) voiau ca ţãranilor sã li se dea în continuare dreptul la folosinţa pãmântului, însã nu sub formã de împroprietãrire ci de arendare de lungã duratã, astfel ca şi „însurãţeii" (de fapt lipsiţi de drepturile lor tradiţionale în urma legii din 1864) sã poatã cãpãta pãmânt de lucru. Raicu e de pãrere cã partidul socialist, mãcar cã a înscris şi el în programul sãu arendarea pe lung termen a pãmântului cãtre ţãrani individuali şi sindicate de muncitori agricoli, se deosebeşte de cel radical prin faptul cã tinde spre colectivism, socotind cã, în final, proprietatea privatã este condamnatã sã disparã, pentru a fi înlocuitã cu o comunã socialistã.

Analiza sociologicã pe care o face Rion e semnificativã: el aratã cã România nefiind industrializatã, ţãranii nu au posibilitatea de a se angaja în industrie, astfel cã problema lor rãmâne tot în legãturã cu boierul care stãpânea pãmântul, de la care voiau şi ei sã obţinã o oarecare parte. Raicu nu avea prea mare încredere în posibilitatea noastrã de a crea o industrie. Desigur, singura cale, ar fi fost de a restabili echilibrul social prin dezvoltarea unei industrii mari, „dar dezvoltarea unei astfel de industrii nu prea se poate spera în ţara noastrã, concurenţa industriei strãine este o piedicã prea grea. Rãmâne deci pentru noi, socialiştii români, mai mult decât pentru alţii, sã ne angajãm mai de aproape de contradicţiile economice nãscute din agriculturã".

Dar adaugã el, „dacã, pricepând bine încotro merge evoluţia generalã, vom trata chestiunea agrarã în sensul acelei evoluţii, nimeni nu va avea dreptul sã ne zicã cã nu ne facem datoria de socialişti. Cãci mai întâi de toate, socialist înseamnã pregãtitorul unei noi forme sociale; şi oricât de departe am fi nevoiţi sã lucrãm pentru acea formã socialã, tot socialişti rãmânem".

Ca atare, primind deocamdatã soluţia arendãrii pe lung termen, nu înseamnã cã socialiştii nu ar lupta împotriva proprietãţii individuale cãci „nu-i nici o împiedicare pentru evoluţia generalã a societãţii dacã, mãcar pentru o bucatã de vreme, vom lucra pentru o burghezire a societãţii noastre semifeudale".

Soluţia arendãrii o pot deci urmãri şi radicalii burghezi, însã socialiştii nu urmãresc întãrirea proprietãţii private individuale ci o
admit ca fazã de trecere, atâta vreme cât agricultorii şi meseriaşii nu pot deveni proletari industriali.

În tot cazul „a-ţi închipui cã cu oricâte mãsuri ai lua într-o societate întru totul supusã legilor economice ale societãţii capitaliste, ar mai putea trãi o proprietate ruralã micã, ba încã a lua toate mãsurile pentru a o susţine, este nu numai o greşealã de economie politicã, dar - sã nu se supere radicalii - e şi reacţionarism", tot atât de limpede ca şi de pildã gândul lui Carp de a întemeia o industrie în forma breslelor, cãci „dezvoltarea socialã se face pretutindeni în acelaşi chip"; breslele s-au desfiinţat în occident şi ele se vor desfiinţa şi la noi.

2) Grupul socialiştilor narodnici refugiaţi din Rusia ţaristã

Fugind de închisorile ţariste, un numãr de revoluţionari ruşi au emigrat în occidentul Europei, continuând acolo sã militeze în direcţia vederilor lor politice. Pentru a înlesni introducerea în contrabandã a publicaţiilor lor în Rusia, teritoriul României facilita organizarea unei reţele clandestine de trecere peste Prut de oameni şi materiale. Stabilirea în România a unui numãr însemnat de revoluţionari a continuat o lungã perioadã de vreme; se refugiau la noi uneori doar în treacãt, fruntaşi ai revoluţiei ruse, precum Axelrod, Trotzki şi alţii, alteori îşi luau domiciliul statornic aci. În special acei care proveneau din rândul românilor din Basarabia au avut un rol deosebit, fiind suficient de semnalat figuri precum ale lui C. Stere, Zamfir Arbore şi Zubcu Codreanu. Figura dominantã rãmâne însã cea a lui Constantin Dobrogeanu Gherea care, obţinând cetãţenia românã, a avut în istoria culturii noastre un rol hotãrâtor.

Se cuvine în scurte cuvinte sã schiţãm mai întâi în ce mod aceşti refugiaţi din Rusia, au contribuit la analiza sociologicã a problemelor noastre locale, analizã rodnicã, pentru cã permitea o comparare a situaţiilor de la noi, parţial asemãnãtoare şi parţial deosebite, cu cele din Rusia.


a) Nicolae Zubcu Codreanu (1852-1878)[9]

Fiu de ţãran din Nisporeni, spunea despre el însuşi cã „am fugit din Rusia de cnut şi tiranie" dar „am dat în România peste mizerie şi foame". Medic fiind al plãşii Puieşti din judeţul Tutova, a fost izbit de starea de extremã sãrãcie a ţãranilor. Comparând situaţia lor cu cea a proletariatului din Apusul capitalist al Europei, scrie prietenului sãu „Costicã", (care nu poate fi decât Gherea) urmãtoarele: „starea de decadenţã economicã" a acestei populaţii, care s-a început odatã cu introducerea instituţiilor europene în ţara noastrã, este precarã, este îngrozitoare. Proletari, sunt cea mai mare parte din locuitorii populaţiei rurale. Şi nu proletari de aceia care-i cunoaşte Europa apuseanã, ci proletari de cinci, de zece ori mai înaintaţi în mizerie. Nici un proletar în Europa nu-şi are munca vândutã cu cinci ani înainte. La noi enorma majoritate, 90% din împroprietãriţi şi-au vândut pe 4-5 ani înainte toatã munca. Pe urmã, nici într-o ţarã din Europa muncitorii nu au vândut munca cu preţuri aşa de barbar scãzute ca la noi. Ceea ce cu deosebire trebuie sã intereseze pe bunii şi adevãraţii patrioţi români, ceea ce trebuie sã-i îngrijoreze, sã-i tulbure şi sã-i înspãimânte sunt înfricoşãtoarele condiţii igienice sub care populaţia noastrã ruralã duce o existenţã din cele mai mizerabile, o viaţã din cele mai ticãloase.[10]

Codreanu îşi argumenteazã astfel pãrerile întemeiate şi pe analize statistice: „1859, socotit ca anul de când începe mortalitatea cea mai mare a românilor, pieirea lor de pe faţa pãmântului, descreşterea şi degradarea lor fizicã". Vina, dupã pãrerea sa, o poartã introducerea „instituţiilor europene, care de care mai costisitoare pentru naţiune...". „Eu de mult am ajuns la convingerea fermã cã introducerea instituţiunilor şi reformelor europene, în acea formã în care au fost introduse la noi, a fost o greşealã enormã, o rãtãcire funestã din partea conducãtorilor naţiunii noastre".

Anticapitalismul lui Codreanu este deci clar narodnic; oriunde şi oricând, „capitalismul" este socotit a fi o „pacoste" care ar fi putut fi evitatã, dacã s-ar fi ţinut seama în primul rând de nevoile ţãrãnimii.

b) Doctorul N. Russel (1850-1930) [11]

Nikolai Konstantinevici Sudzilovski este o caracteristicã figurã de emigrant rus, cu o arie de acţiune internaţionalã extrem de largã (Elveţia, Anglia, America, Germania, Austria, Bulgaria, România) care e cunoscut la noi în ţarã sub numele de Russel. În 1875, la vârsta de 25 de ani, ia legãtura cu Zubcu Codreanu şi se instaleazã în ţarã un an dupã el, organizând aci trecerea peste graniţã a materialelor clandestine. A rãmas în ţarã doar 5 ani organizând la Bucureşti cu Codreanu şi Gherea primul cerc revoluţionar secret. A profesat medicina la spitalul din Ploieşti, apoi la Curtea de Argeş, apoi a fost medic particular la Iaşi. În 1880 organizeazã la Focşani cel dintâi Congres general al studenţilor din România (cu participarea socialiştilor din ţarã precum C. Mille, Al. Bãdãrãu, fraţii Nãdejde).

Redacteazã „prima carte cu tendinţe socialiste de la noi" intitulatã „Un studiu psihiatric, urmat de câteva comentarii asupra ideilor sãnãtoase" [12] argumentând teza cã socialismul este un rod al unei concepţii sociologice sãnãtoase. Russel a fost expulzat din ţarã în 1881.

c) Zamfir Arbore (1848-1933)[13]

Din grupul anarhiştilor mai sunt de reţinut douã personalitãţi cu totul ieşite din comun. Este vorba mai întâi de Arbore; basarabean refugiat în ţarã în anul 1877, în urma exilãrii sale din Rusia. El continuã a împãrtãşi idealurile anarhiste ţinând legãtura cu militanţi importanţi ca de pildã ci Elisée Reclus, marele geograf şi comunard. În afarã de numeroasele sale lucrãri de specialitãţi diverse, Arbore rãmâne însemnat pentru sociologie prin douã lucrãri de caracter „monografic"; una, premiatã de Academia Românã, are ca temã Basarabia în secolul al XlX-lea (1899), alta este un Dicţionar geografic al Basarabiei (1904).[14]

 


[1] Zigu Ornea, Curentul cultural de la Contemporanul (Bucureşti, 1977)

[2] Dintre lucrãrile lui sunt de reţinut: Dreptul de ctitorie al femeilor coborâtoare din ctitori şi al coborâtorilor prin femei, cu prilejul procesului pentru dreptul de ctitorie la Biserica Creţuleşti din Bucureşti, Bucureşti, 1910. - Schiţã despre Miron Costin şi vremea lui, Iaşi, 1888. - Din dreptul vechiu român, tezã de licenţã, Bucureşti,1898 - „Originea dreptului consuetudinar român" extras din Noua revistã românã, Bucureşti, 1900. - Memoriu explicativ al motivelor de casare din partea descendenţilor prin femei, (??) - V. G. Morţun, Biografia lui şi genealogia familiei Morţun, Bucureşti, 1923. - Vezi şi Manifest cãtre ţãrani, în numele Comitetului electoral al partidului, (în colaborare cu V. G. Morţun şi C. Mille), Iaşi, 1891. - Dioghenide Eduard. Un maniac monstru, încercare de psihologie - Socialismul în faţa justiţiei, procesul.

[3] Vezi Dr. Samuil Izsák, Ştefan Stâncã, viaţa şi opera lui medicalã; 1865-1897, Bucureşti, 1956.

[4] Republicat în 1897 cu o prefaţã de C. Dobrogeanu Gherea şi o notiţã biograficã de Sofia Nãdejde, precum şi în revista Ère nouvelle din Franţa, în 1894.

[5] În revista România medicalã, condusã de Victor Babeş.

[6]Vezi broşura scoasã de Elisabeta Ioniţã, Ecaterina Arbore, (Bucureşti 1973)


[7] Despre Racovschi s-au publicat în ultima vreme destul de multe lucrãri (în strãinãtate, nu la noi) precum Christian Rakovski, i pericoli professionali del potere, perche la degenerazione burocratica? (Ediţia Damona e Saveli, 1967). - În 1974, Conte a publicat o amplã biografie a lui Racovski, prezentatã ca tezã de doctorat la Universitatea din Dijon.

[8] Lucrãrile lui Ionescu Raicu Rion au fost reeditate în mai multe rânduri, lipsind totuşi pânã azi o ediţie completã, criticã, a operelor lui, precum: - Scrieri literare, ediţia 1-a, cu o prefaţã de Sofia Nãdejde şi cu o post-faţã de C. Vrajã (Garabet Ibrãileanu) (Iaşi, 1895), cu o prefaţã de Pompiliu Andronescu Caraioan, Culegere de articole. - Datoria artei. Articole şi studii de criticã literarã, ediţie îngrijitã de Savin Bratu, Bucureşti, 1959. - Scrieri, culegere de texte, studii şi note de Florica Neagoe, Bucureşti, 1964. - Arta revoluţionarã, scrieri de criticã literarã şi social-politice, de Victor Vişinescu, Bucureşti, 1972.

[9] Broşura O paginã din socialismul român .Viaţa şi activitatea lui Nicolae Zubcu Codreanu. (în catalogul bibliotecii Academiei, I 254112) e trecutã sub numele lui Zamfir Arbure.

[10] Codreanu e de fapt unul din cei dintâi medici care schiţeazã o „sociologie a medicinei" la noi în ţarã, punând adicã în legãturã stãrile de sãnãtate şi de boalã cu condiţiile vieţii sociale, fiind premergãtorul unei serii de cercetãtori socialişti lucrând în aceiaşi direcţie, precum C. Racovschi, Ştefan Stâncã şi Ecaterina Arbore.

[11] Cf. Nicolae Deleanu, Scrieri social politice, Editura Politicã, Bucureşti, 1976.

[12] În 1880, în Iaşi. Dr. I. Ghelerter, Din viaţa şi activitatea doctorului N.Russel (1850-1930).

[13] Alex. Siedel, Zamfir C. Arbore (bibliografia scrierilor sale, 1936),

[14] În seria Dicţionarele geografice ale provinciilor române în afarã de Regat.

 

<< Pagina anteriora | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.         
Comments to: Henri H. STALH
    Last update: January 2003
Web design§Text editor: Monica CIUCIU