PARTEA A III-A
EDUCAŢIA PENTRU DREPTURILE OMULUI ŞI PACE

10. EDUCAŢIA PENTRU DREPTURILE OMULUI

10.1. Importanţa educaţiei pentru drepturile omului

Educaţia pentru drepturile omului constituie în viziunea multor oameni de ştiinţă, pedagogi, sociologi, psihologi, oameni ai şcolii, al patrulea element de bază în învăţământ după: citit, scris şi socotit. Societatea umană este în continuă schimbare, dar cel care se schimbă cel mai mult este omul. La întrebarea: Ce ne poate uni? istoria a dat răspunsuri diferite în epocile care i-au marcat existenţa. Dacă în Evul Mediu a fost religia, în secolul XX - cultura, pentru secolul XXI - valorile Declaraţiei Drepturilor Omului. Din această perspectivă ea trebuie să-şi găsească un rol important în programele şcolare.

Educaţia pentru drepturile omului poate preveni violarea drepturilor omului oferind indivizilor cunoştinţele pentru a se apăra şi în acelaşi timp dezvoltând responsabilităţile ce-i revin. Ea pune bazele respectului pentru libertate, pace şi justiţie favorizând crearea unei atmosfere de înţelegere, toleranţă şi veritabilă egalitate în demnitate şi în faţa legilor.

Educaţia pentru drepturile omului are misiunea de a pregăti cetăţeanul activ, participant la acţiunea democratică şi ataşat valorilor şi principiilor democratice.

Învăţământul pentru drepturile omului cuprinde:

Cunoştinţe (SAVOIR) - cu privire la drepturi, istoricul drepturilor, instrumentele juridice, instituţiile naţionale şi internaţionale etc.

Transmiterea de cunoştinţe are în vedere cunoaşterea:

• formelor de organizare a comunităţilor şi importanţa legilor şi regulilor în societăţile multiculturale;
• modului în care se pot pune de acord nevoile individuale şi interesele personale cu nevoile sociale şi interesele generale;
• asemănărilor şi deosebirilor dintre indivizi şi popoare, ca o condiţie a unităţii în diversitatea lor.

Capacităţi (SAVOIR-FAIRE) individuale şi sociale: conştiinţa de sine, de a fi capabil să evalueze şi să înţeleagă propriile motivaţii faţă de celălalt, de a fi conştient de propriile prejudecăţi şi a putea să şi le învingă, de a asculta, de a exprima opinii, de a rezolva problemele, a rezolva conflictele.

Dezvoltarea deprinderilor transcurriculare are în vedere:

• argumentarea pro şi contra, clară şi concisă a unei situaţii;
• lucrul în echipă;
• alegerea soluţiei optime dintr-o serie de variante

Atitudini (SAVOIR-ETRE) faţă de natură şi mediul înconjurător, de sine şi faţă de ceilalţi. Aceasta înseamnă:

• formarea independenţei de gândire;
• respectarea procedurilor legale şi a drepturilor celorlalţi;
• respectarea diferenţelor (moduri de viaţă, credinţe, opinii, idei, religie);
• disponibilitatea de a dialoga, de a respecta interesele legitime ale celorlalţi;
• respectarea argumentelor raţionale şi a modalităţilor de rezolvare non-violentă a conflictelor;
• manifestarea unui interes constructiv pentru problemele comunităţii;
• manifestarea unui interes activ faţă de drepturile omului;
• aprecierea importanţei modalităţilor democratice de adoptare a deciziilor.

Acest tip de pedagogie şi învăţare necesită metode interactive care să favorizeze dezvoltare în şcoală a unui mediu democratic în care valorile democratice de egalitate, respect al diferenţelor, justiţie socială să conducă la obiectivul final al acestui tip de educaţie: sensibilizarea la drepturile omului, fiecare se va simţi participant activ la promovarea şi apărarea drepturilor şi prevenirea violării lor.

10.2. Formarea educatorilor în domeniul educaţiei pentru drepturile omului

Punctul de plecare şi poate cel mai important în educaţia pentru drepturile omului şi pace este, după părerea noastră, formarea educatorilor. Deoarece ei trebuie pregătiţi pentru a juca un rol în acest tip de educaţie, ei trebuie:

• să se intereseze de problemele interne şi internaţionale;
• să înveţe a combate toate formele de discriminare în şcoală şi societate;
• să recunoască şi să înfrângă propriile prejudecăţi;
• să se familiarizeze cu principalele declaraţii şi convenţii internaţionale care se ocupă cu apărarea şi promovarea drepturile omului;
• să înţeleagă utilizarea mecanismelor de protecţie a drepturilor la nivel naţional şi internaţional,
• să dezvolte atitudini ca acelea: de a face dovada capacităţii de a asculta, a recunoaşte şi a accepta diferenţele, a învăţa să relaţioneze constructiv şi nu distructiv, opresiv, a rezolva conflictele într-o manieră non violentă şi a învăţa pe elevi să ştie cum s-o facă, etc.;
• să devină un agent multiplicator în colectivul din care face parte.

Toate aceste cunoştinţe, competenţe şi atitudini pot fi dobândite în cursuri de formare, ateliere, studiu individual, aplicaţii, demonstraţii atât în pregătirea iniţială cât şi continuă.

a. suntem actorii unei noi paradigme a educaţiei în care elementele fundamentale se construiesc şi se bazează pe valori şi principii: democraţie, cetăţenie, drepturile omului, libertate, toleranţă, justiţie, etică, încredere şi egalitate. Noile tehnologii informaţionale tind să multiplice şi să faciliteze diseminarea informaţiei, să schimbe semnificaţia comunicării interumane, să elimine formele tradiţionale de informare;

b. multiculturalitatea societăţilor moderne, confruntate cumasive imigrări/emigrări înseamnă probleme de înţelegere a diferenţelor, de respectare a dorinţei de conservare a identităţilor culturale, de nevoie de învăţare a limbilor străine. Experienţa a demonstrat că motivaţia de învăţare a limbilor străine creşte considerabil dacă există ocazia de a utiliza cunoştinţele dobândite. Mijloacele sunt diferite: schimb de mesaje prin Internet, de scrisori, activităţi comune în proiecte pe o temă aleasă. Deşi în planul de învăţământ din toate ţările Europei există 2-3 limbi străine, există o motivaţie superioară a învăţării la cei care provin din ţări în care limba vorbită este o alta decât cea de circulaţie internaţională, justificabilă prin faptul că limba maternă nu este suficientă înţelegerii interculturale.

Educaţia interculturală a copiilor şi tinerilor are un dublu scop:

• a-i face apţi pentru a recunoaşte inegalitatea, injustiţia, rasismul, stereotipiile şi prejudecăţile;
• a le transmite cunoştinţele şi competenţele necesare, care le vor permite de a reacţiona la aceste atitudini când se vor confrunta cu ele în societate.

c. numai cunoscând diversitatea contextelor în care ne desfăşurăm viaţa profesională şi privată putem să apreciem şi să valorificăm ceea ce avem şi să dorim mai mult. Propria identitate are multe faţete, pe care le descoperim raportându-ne la ceilalţi, izvorând din multiplele roluri şi situaţii contextuale în care acţionăm. Acceptând această multiplicitate a identităţii personale putem s-o înţelegem pe a celuilalt. Există o infinitate de forme de exprimare a diferenţelor dar sesizabile s-au dovedit a fi între ţările din Est şi cele din Vest, sub aspectul modului de înţelegere a factorilor implicaţi în educaţie, a conceperii activităţii de formare iniţială şi mai ales continuă, dintre Nord şi Sud, diferenţe exprimate în modalităţi diferite de gândire şi interpretare, în comportamente cotidiene de muncă, alimentaţie, vestimentaţie, mentalităţi, în ceea ce priveşte viaţa privată, cu problemele ei familiale, sexuale, de natalitate şi educaţie a copiilor. Diferenţe sesizabile sunt observabile şi între cei care locuiesc în capitalele mai mici sau mai mari ale Europei (care imprimă atitudini specifice, afişate în diverse forme) faţă de cei din provincie;

d. condiţia şi deontologia profesională a educatorului în diferite ţări ale Europei, în ciuda diferenţelor de condiţii materiale în care se desfăşoară viaţa profesională, a metodelor şi strategiilor folosite, este aceea a celui care ajută la "înflorirea" copilului prin educaţie. Sensul muncii sale justifică orice efort, spiritul de dăruire, de satisfacţie, de încărcare cu energie prin propriul consum este un mod de a trăi cu totul special viaţa profesională. Chiar dacă stress-ul se diminuează simţitor de la Est la Vest, activitatea educatorului rămâne mereu creativă şi plină de interes, mereu alta prin actul inovaţiei pentru că fiecare educator descoperă în elevii pe care îi formează, în succesiunea generaţiilor, noul, noi surse de motivaţie şi satisfacţie;

e. între drepturile copilului şi ale educatorului suntconexiuni care nu pot fi ignorate. Drepturile copilului sunt responsabilităţile adultului, fie el părinte sau educator. Există un tip de educaţie aparte şi o filosofie a educaţiei pentru drepturile copilului căreia i se asociază o metodologie ce necesită cunoaştere, înţelegere şi acţiune. Un învăţământ orientat spre valorile democraţiei, ale drepturilor omului, va însemna obiective asociate acestora, dar şi reguli ce orientează şi constituie repere pentru comportamentul fiecăruia. Elevul - obiect sau subiect al educaţiei - va însemna şi strategii adaptate acestor filosofii. Cunoştinţele izvorăsc dintr-o realitate culturală, diferită de la o ţară la alta, dar şi dintr-o cultură a tinerilor care înseamnă cunoaşterea nevoilor lor, a drepturilor care decurg din acestea, asociindu-li-se şi obligaţii şi responsabilităţi. O libertate supravegheată, aşteptări care să fie conduse de cei cu experienţă, vor permite tinerilor să se întrebe, să se cunoască şi să înţeleagă diferenţele, să fie toleranţi, să comunice şi să trăiască împreună o viaţă socială în armonia diferenţelor, unite prin valorile fundamentale ale fiinţei umane.

Cunoştinţele, ce rezultă din documentele internaţionale (declaraţii, convenţii) dar şi din cele naţionale, pot fi însuşite numai dacă sunt înţelese, concretizate. Problema drepturilor omului aparţine vieţii cotidiene. Cum pot fi ele respectate şi formate comportamente pentru respectarea lor este o altă problemă, de strategie didactică şi co-educaţie în parteneriat cu familia, muzeul, comunitatea locală.

Interdisciplinaritatea în predarea/învăţarea drepturilor omului în învăţământ este un principiu care încurajează educatorii la descoperirea posibilităţilor multiple de a valorifica conţinuturile diferitelor discipline de învăţământ în educaţia pentru drepturile omului. Prezentăm mai jos un astfel de demers adaptat unui proiect interdisciplinar intitulat "Şcoala dunăreană" derulat de Casa Corpului Didactic Mehedinţi în cadrul Programului Consiliului Europei.

Interdisciplinaritatea în educaţia pentru drepturile omului

SPECIALITATEA DREPTURI/CONŢINUTURI

• dreptul la viaţă al popoarelor
• semnificaţia istorică a Dunării ISTORIE
• libertatea de circulaţie (turismul dunărean)
• lungime, debit, ţări traversate ş.a. GEOGRAFIE
• dreptul la dezvoltare durabilă ECONOMIE - dreptul la educaţie, cunoaşterea florei, faunei, rezervaţiilor naturale; BIOLOGIE - Dunărea - sursă de energie - centralele hidraulice; FIZICĂ - dreptul la un mediu sănătos,
• compoziţia apei, sursele de poluare CHIMIE - libertatea de exprimare a opiniilor;
• filosofia vieţii, a păcii; FILOSOFIE - libertatea de expresie prin diverse forme(muzica, dansul popoarelor situate la Dunăre); ARTE - libertatea de conştiinţă;-practici religioase legate de Dunăre (aruncarea crucii în Dunăre, etc.); RELIGIE - dreptul la cunoaştere (a proverbelor, expresiilor specifice fiecărei ţări, cuvinte comune, etimologii); FILOLOGIE - construcţii pe Dunăre - Poduri, canale, mijloace de transport - strategii de construcţie, calcule MATEMATICĂ LIMBI MODERNE - dreptul la comunicare - orală şi scrisă, la distanţă - dreptul la viaţă şi loisir;
• mentalităţi, tradiţii, obiceiuri
• relaţiile interumane, mediul social, inter- culturalitate. SOCIOLOGIE

  Cerinţele unui program de învăţare a drepturilor omului

• Schema învăţării drepturilor omului trebuie să aibă în vedere triada: cognitiv, afectiv şi activ. Pentru ca tinerii să ştie ceva despre drepturile omului nu este suficient a asculta vorbindu-se despre asta, dar şi de a experimenta pentru a crede. Elementul cognitiv constituie evident baza tradiţională a învăţării, adică ceea ce se transmite în manuale sau cursuri. Elementul afectiv este stimulat de literatură, artă, cântece, poezii, teatru, în general creaţia şi interpretarea artistică.

• Un program axat pe drepturile omului presupune o altă triadă: trecut, prezent şi viitor. Deşi multe dintre cunoştinţe aparţin concepţiilor şi ideilor promovate în decursul timpului, există o orientare faţă de prezent şi viitor şi aceste două dimensiuni reprezintă idealul în înfăptuirea justiţiei şi păcii, care rămân probleme ale viitorului.
• Programele de educaţie pentru drepturile omului trebuie să pună explicit problema valorilor şi atitudinilor. Trebuie să învingă prejudecăţile şi orice formă de rasism, sexism, şovinism. Este vorba de a construi un model de justiţie şi pace bazat pe modele şi strategii didactice de rezolvare a conflictelor, de dobândire a experienţei necesare pentru a interveni. În fiecare etapă tinerii vor avea de înfruntat dileme, adică de a determina ceea ce merită a fi păstrat şi ceea ce trebuie schimbat. În practică tinerii trebuie să înveţe nu să-şi facă singuri dreptate, nu să se resemneze, ci să cunoască ce drepturi au şi să lupte pentru ele beneficiind de ajutorul instituţiilor statului dar şi al organismelor internaţionale.

  Manualele, cursurile

Manualele conţin adesea informaţii partizane şi clişee. Este foarte important ca profesorul să deceleze şi să analizeze stereotipiile. Fotografiile transmit adesea mesaje cifrate care împreună cu elevii trebuie decodificate, discutate, dezvoltând percepţia acestora . Pot fi organizate campanii de lectură în biblioteci pentru a descoperi ceea ce poate şoca sau dimpotrivă lumina util lectura.

Manualele apărute după 1990 în ţara noastră abundă în imagini, diminuând spaţiul destinat informaţiei. Deşi se recunoaşte că s-au multiplicat sursele de informaţie, iar manualul nu mai este singura sursă, trebuie asigurată o proporţie optimă între text şi imagine, altfel se diluează şi scade nivel de aşteptare perceput de elev, student, ca fiind foarte facil. Îndeosebi manualele de cultură civică sunt cele care abordează problematica drepturilor omului şi foarte puţin din conţinutul altor manuale tratează explicit această problemă. Adesea se consideră că însuşi subiectul ţine de domeniul ştiinţelor sociale şi nu interesează, deci nu face obiectul de studiu pentru istorie, geografie ş.a.

10.3. Educaţia pentru cetăţenie democratică

10.3.1. Programe de formare a cadrelor didactice

A. Educaţia pentru democraţie şi studii europene în ţările din Europa centrală şi orientală (EDES).EDES este un program de formare continuă pentru ţările din Europa centrală şi orientală (Croaţia, Lituania, România, Slovacia şi Ucraina) care se adresează unui "grup educativ de bază": profesori, educatori, formatori pentru învăţământ, multiplicatori în educaţia adulţilor, administratori în educaţie, agenţi ai organizaţiilor non guvernamentale. Programul este aplicat ca formare continuă timp de doi ani. El asociază metodele de educaţie la distanţă cu seminarii interne organizate la sfârşit de săptămână.

Sursa: Project Outline of EDES Doc. DECS/EDU/CIT (99)13

Datorită acestui program participanţii dobândesc experienţă suplimentară şi au o nouă viziune asupra muncii lor, deoarece acest program îşi propune să formeze cunoştinţe, capacităţi şi atitudini, având ca obiective:

• · învăţarea şi utilizarea unor noi metode de învăţământ şi învăţare (dezbateri, brainstorming, stagii practice, ateliere);
• · folosirea curriculum-ul ascuns în curriculum non formal (investigaţii, vizite pe teren, scrierea unui proiect);
• · învăţarea unei noi metode de a trăi laolaltă;
• · încurajarea participanţilor să lanseze idei noi, inovaţii;
• · înţelegerea că învăţarea şcolară este începutul unei învăţări pe durata întregii vieţi;
• · sensibilizarea la valorile cheie ale educaţiei pentru cetăţenie(drepturile omului, pluralism politic, primatul dreptului).

10.3.2. Educaţia timpurie pentru valori (program de perfecţionare a cadrelor didactice din România)

Acest program face parte din planul de cercetare al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, aprobat de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Argumente de ordin general:

• · Educaţia timpurie reprezintă totalitatea experienţelor individual realizate şi social existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă, cu rol de a proteja, creşte şi dezvolta fiinţa umană cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice, cu identitate şi demnitate proprie.
• · Educaţia timpurie reprezintă începutul educaţiei şi autoeducaţiei continue. Ea asigură fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale şi culturale complexe. Ceea ce învaţă copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa tot restul vieţii.
• · Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate şi în relaţii comunitare, prin mass-media- educaţie formală în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de ocrotire şi educaţie; educaţie nonformală în cluburi sportive, cluburi ale copiilor şi elevilor, dar se poate şi prin biblioteci, muzee, activităţi ale unor organizaţii nonguvernamentale ş.a.
• · Educaţia timpurie pentru valori reprezintă un tip de educaţie care îşi asumă misiunea şi responsabilitatea de a promova valori în mod explicit şi eficient prin finalităţi clare.

Această formă de perfecţionare se adresează în special educatoarelor, dar şi celor care lucrează în clubul copiilor, cluburi sportive, muzee etc.

10.3.3. Formarea continua a cadrelor didactice de educaţie civică (în ex-Germania de Est)

După 1990, cea mai mare parte a profesorilor de educaţie civică care au fost calificaţi în vechiul regim a trebuit să se recalifice. Este o nevoie urgentă, deci de recalificare pentru a forma noi profesori pentru educaţia pentru educaţia pentru cetăţenie. Noul program a luat forma seminariilor intensive, excursiilor tematice, zilelor de formare şi de studiu individual. Timpul de studiu s-a ridicat la 12 pe săptămână. Programul a fost organizat sub forma unei formări continue pe durata a doi ani (profesori din primul ciclu al învăţământului secundar) şi de trei ani (profesorii din al doilea ciclu al învăţământului secundar). El vizează cinci obiective:

a. a aduce o cunoaştere despre sistemele politice, sociale, instituţii, proceduri şi probleme de evaluare;
b. a permite reflecţia critică asupra istoriei recente;
c. a permite o reflecţie critică asupra informaţiei politice date de partide, mass-media;
d. a susţine individul în formarea valorilor şi atitudinilor politice;
e. a permite o participare activă la problemele politice care se pun în societatea pluralistă.

Sursa: K. Durr

Conditions and Problems of the Re-calification of East Germany

Teachers in the Field of Civic Education Doc. DECS/EDU/CIT (99) 17

10.3.4. Competenţe ale profesorilor pentru Educaţia pentru cetăţenie democratică

• · Capacitate de a considera problema din punct de vedere al celui care învaţă;
• · Capacitate de a vedea şi a accepta asemănările şi diferenţele între el însuşi şi cei care învaţă;
• · Respectul drepturilor celui care învaţă şi sensibilizarea la nevoile şi interesele lor;
• · Capacitatea de a face faţă la problemele controversate şi de a înfrunta ambiguitatea situaţiilor complexe în clasă şi în mediul şcolar;
• · Capacitatea de a se vedea pe sine şi pe cel care învaţă ca un element activ al comunităţii locale, naţionale şi mondiale;
• · Convingerea că lucrurile se pot schimba şi că fiecare are datoria de a contribui;
• · Capacitate de a integra propriile priorităţi într-un cadru în care se împart problemele şi valorile, şi de a da curs deciziilor celor care învaţă;
• · Voinţă de a recunoaşte greşelile în grup şi de a trage învăţăminte din ele;
• · Capacitate de a rezolva problemele puse prin curriculum ascuns şi a discuta deschis.

Sursa: K. Durr, V. Spajic-Vrkas, I. Ferreira Martins: Strategies for learning democratic Citizenship, Strasbourg, Conseil d'Europe, 2000, p. 51-52, Doc. DECS/EDU/CIT (2000)16

10.3.5. Rolul profesorului în educaţia pentru cetăţenie

A învăţa educaţia pentru cetăţenie democratică implică noi roluri pentru profesori:

• Centrarea pe elev;

• A permite elevului s A permite elevului să-şi trăiască

- a favoriza metode şi pedagogii cooperative;

- a instaura un climat de încredere în clasă;

• A A învăţa în societăţi în plină

- a favoriza între profesori o gestionare comună a problemelor;

- a fi un mediator între elevi şi mediul înconjurător;

- a se angaja cu actorii mediului;

• A re A reînnoi practici de evaluare pedagogică

-evaluarea curentă;

-evaluarea formativă;

• A reA reî

-a utiliza noile pedagogii;

-a se deschide la noile tehnici de informare.

Sursa: Guide pour enseignants sur la Convention Européenne des Droits de l' Homme, Strasbourg, Conseil de l'Europe, 1997, p. 70-75, Doc. DECS/BiH (97)13

Aceste noi programe de formare a profesorilor prezintă următoarele avantaje:

* scot formarea din contextul natural al vieţii şcolare;

* încurajează reflecţia asupra practicilor educative;

* contribuie la programele de valorizare a resurselor umane în interiorul şcolii;

* fac apel la învăţământul informal şi la curriculum _ul ascuns;

* favorizează contactele cu colectivităţile şi întreprinderile;

* fac apel la o gamă largă de formatori (experţi ONG, militanţi în drepturile omului, oameni de afaceri, formatori de formatori ş.a.)

* se sprijină pe parteneriate sociale (organizaţii publice şi non publice, societatea civilă, sectorul privat);

* generează cunoştinţe personalizate şi respect pentru mecanismul de piaţă (concurenţial).

10.3.6. Proiecte educative internaţionale

1. Educaţia pentru valori în construirea cetăţeniei europene

Într-o societate unde se întâlnesc tensiuni şi conflicte, cu democraţie în curs de formare, cu inegalităţi economice şi sociale, educaţia pentru valori se impune pentru a lupta împotriva acestora. Dezbaterea deschisă, argumentată, împotriva violenţei de orice formă în viaţa cotidiană, formarea spiritului civic şi învăţarea acţiunilor de participare activă la viaţa socială constituie o dimensiune a educaţiei pentru valori în formarea cetăţeniei democratice.

Educaţia pentru cetăţenie are în vedere cultivarea patriotismului care să excludă orice formă de extremism naţional şi şovinism, dezvoltarea demnităţii naţionale susţinută prin fapte nu doar la nivel declarativ, educaţia multi şi interculturală, ca mijloc de valorizare pozitivă a diferenţelor, de îmbogăţire reciprocă, prin cunoaşterea celuilalt, prin intermediul schimburilor şi al cooperării bazate pe respect reciproc.

Scopul:

Formarea competenţelor necesare în viaţa publică pentru construirea cetăţeanului unei societăţi democratice.

Obiective generale:

- ameliorarea calităţii învăţământului şi sporirea dimensiunii europene a educaţiei;

- dezvoltarea sensibilităţii pentru diferite culturi şi promovarea dialogului intercultural;

- dezvoltarea cooperării între şcoli şi ameliorarea evoluţiei cadrelor didactice implicate.

Obiective specifice:

1. cunoaşterea valorilor care întemeiază normele sociale;

2. înţelegerea şi acceptarea pluralismului valoric (moral, religios) care nu exclude existenţa unui set comun de valori şi principii care întemeiază identitatea civică comună;

3. reflecţia critică asupra valorilor şi normelor;

4. înţelegerea avantajelor pentru individ şi societate a cunoaşterii principiilor democratice;

5. formarea competenţelor de abordare paşnică a conflictelor;

6. aportul creativ la viaţa comunităţii,

7. formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale, disponibilităţilor afective şi abilităţilor practice în vederea instruirii şi autoinstruirii pe durata întregii vieţi;

8. educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al demnităţii şi toleranţei, al schimbului liber de opinii;

9. cultivarea patriotismului care să excludă orice formă de extremism, naţionalism, şovinism;

10. găsirea unui echilibru între sfera publică şi cea privată, între libertatea individuală şi solidaritate.

Problematică/domenii

a) Moral-civic;

b) Ecologie;

c) Mediu cultural.

Acţiuni cu elevii:

Se propune ca metodologie o abordare juridică (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia cu privire la drepturile copilului ş.a.), o abordare sociopolitică şi pedagogică a problemelor de violare a drepturilor omului, cunoscând că întotdeauna există un decalaj între viaţa legală, cuprinsă în documente juridice şi tratate, şi viaţa socială reală, care constituie un câmp fertil de investigaţie.

Înainte de a acţiona problemele trebuie cunoscute, reflectat asupra lor, dezbătute modalităţile de acţiune propuse spre rezolvare în dialoguri multi şi interculturale;

Dimensiunea cognitivă va fi însoţită de cea practic-aplicativă realizată prin contactul direct cu istoria prin vizite la muzee, cu realitatea naturală şi socială în care trăim prin excursii tematice, formarea şi dezvoltarea spiritului de competiţie loială prin concursuri, întreceri (artistice, sportive, de creaţie literară ş.a.);

Finalităţile proiectului: calităţi ale persoanei ce definesc cetăţeanul european.

- Libertatea personală (de expresie, de conştiinţă, de circulaţie, etc);

- Responsabilitatea în sarcinile asumate;

- Voinţă şi dorinţă de a participa la treburile publice;

- Interes în cunoaşterea propriei culturi şi a altor culturi;

- Capacitate de dialog;

- Disponibilitate pentru acceptarea diferenţelor (de opinie, rasă, religie, etnie etc.);

- Capacitate de analiză, sinteză, transfer, rezolvare de probleme, aplicare creativă în situaţii noi a datelor;

- Capacitate de anticipare, decizie şi asumarea riscului;

- Respect pentru lege şi capacitate de a interveni în apărarea şi perfecţionarea acesteia;

- Grijă pentru lucrul bine făcut, pentru munca de calitate şi raţionalitate în folosirea eficientă a resurselor materiale şi de timp.

Strategii şi locuri de învăţare a cetăţeniei democratice

a)Şcoala

Dintotdeauna şcoala a fost o instituţie socială extrem de importantă având drept sarcină de a transmite cunoştinţe, valori, idei şi comportamente esenţiale pentru stabilitatea politică, coeziunea socială, binele economic şi al vieţii culturale ale colectivităţii. Deşi numeroşi autori se întreabă asupra misiunii şi rolului în accesul la reuşită şi asupra funcţiei de reproducţie a inegalităţilor şi injustiţiei sociale, şcoala nu continuă mai puţin să joace un rol important în dezvoltarea cognitivă şi socială a majorităţii tinerilor din lume. Funcţia pedagogică tradiţională a şcolii a fost pusă în discuţie de numeroasele politici de dezvoltare ştiinţifice şi informatice, în ultime decenii. Necesitatea de a construi sau dezvolta democraţia şi societatea civilă, diversificarea serviciilor educaţiei non-formale şi informale, a sistemului de formare continuă a cadrelor didactice, autonomia şcolilor şi dreptul la autodeterminare în educaţie pornind de la nevoile individuale, au condus la adoptarea de către şcoli a noi metode educative şi instituirea unor relaţii între ele şi în interiorul lor.

Educaţia pentru cetăţenie democratică este concepută ca un proces multidimensional, de-a lungul vieţii care vizează pregătirea cetăţenilor la o participare informată, activă, pozitivă şi responsabilă pentru viaţa socială, la punerea în practică a noilor idei şi practici în şcoală:

· Recunoaşterea de către societate a rolului şcolii în promovarea obiectivelor educaţiei pentru cetăţenie democratică, în particular în ceea ce înseamnă descentralizarea politicilor educative, transparenţa procesului de decizie şi responsabilitatea actorilor implicaţi,

· Existenţa posibilităţilor de învăţare suple şi multiforme din punct de vedere al structurii programelor de învăţământ, a metodelor de învăţare, procedurilor de evaluare;

· Existenţa în şcoală a unui climat de modele de comportare, de norme, valori şi atitudini care pun în valoare demnitatea individului, întărind participarea şi responsabilizând elevul, favorizând o relaţie democratică între profesor/elev, student, între profesori şi părinţi;

· Încredere în sine şi un înalt nivel de aşteptări faţă de educaţie ale unuia faţă de celălalt, elevi şi profesori, în particular în ceea ce priveşte obiectivele de atins propuse de şcoală;

· Relaţii de parteneriat între şcoală şi alte instituţii educative şi non educative la nivel naţional şi internaţional, care să cuprindă muzee, centre de cercetare, organizaţii non-guvernamentale, asociaţii locale, sindicate.

Principalul obiectiv al educaţiei pentru cetăţenie este transformarea şcolii din instituţie educativă de formare în instituţie educativă de construcţie şi transformare a indivizilor şi societăţii.

Pentru a-şi atinge obiectivul şi a deveni o micro-societate democratică, şcoala trebuie să-i diversifice funcţiile:

1. întărirea capacităţii individuale şi colective la schimbare;

2. repartizarea uniformă a drepturilor şi responsabilităţilor;

3. oferirea de posibilităţi multiple de învăţare şi dezvoltare personală;

4. dezvoltarea cooperării şi parteneriatului cu toţi factorii educaţionale;

5. favorizarea integrării şi coeziunii sociale;

6. asigurarea unui climat de siguranţă şi favorabil învăţării.

Existenţa posibilităţilor multiple de învăţare constituie elementul esenţial într-un mediu educativ favorabil. Clasa trebuie să joace un rol esenţial în acest mediu:

* Să ajute elevii să se simtă importanţi, unici şi să le fie recunoscută valoarea;

* Să permită elevilor să lucreze într-o manieră autonomă;

* Să ajute elevii să se simtă în siguranţă şi încredere;

* Să favorizeze relaţiile de empatie şi respect şi prietenie pentru celălalt;

* Să organizeze lucrul în echipă;

* Să permitSă dea elevilor posibilitatea să-şi exprime ideile şi sentimentele.

b) Formarea profesorilor în domeniul educaţiei pentru cetăţenie

Ca şi în alte probleme, în cea a educaţiei pentru cetăţenie democratică se întâlnesc o serie de păreri în ceea ce priveşte formarea celor meniţi să facă acest tip de educaţie în ţările Europei. Se constată că există o formare iniţială pentru educaţie civică insuficientă, încercări de a forma educatorii prin programe de formare continuă în diverse instituţii. Indiferent că această formare are în vedere pregătirea în universităţi, în decursul formării iniţiale sau în diferite centre de formare continuă, obiectivele formării profesorilor pentru educaţia pentru cetăţenie democratică sunt:

_ transferul cunoştinţelor cu privire la educaţia pentru cetăţenie democratică;

_ transferul cunoştinţelor şi competenţelor de natură pedagogică şi metodologică;

_ luarea în calcul a multidisciplinarităţii înainte de a crea discipline de referinţă, fie ele opţionale sau în trunchiul comun;

_ formarea pentru folosirea metodelor şi experienţelor ştiinţifice;

_ achiziţionarea de competenţe sociale şi pedagogice;

_ achiziţionarea de calificări formale.

Formarea profesorilor pentru educaţie civică se regăseşte în diversele scheme educaţionale din Europa se realizează prin:

1. formarea iniţială;

2. formarea continuă;

3. formarea complementară formală sau/şi no-formală

4. formarea prin informare.

1. Formarea iniţială este în general întâlnită în universităţi. În numeroase ţări pentru a deveni profesor sau a lucra în învăţământ este necesară parcurgerea unui modul de psio-pedagogie şi susţinerea unui examen teoretic însoţit de activităţi practice desfăşurate în şcoli. În alte ţări, formarea profesorilor de educaţie civică este concepută în asemenea manieră încât să includă cunoştinţe teoretice dar şi practice şi metodologice.

2. Formarea continuă cuprinde cursuri de formare în şcoli, învăţământ la distanţă şi alte forme de învăţare fără a întrerupe sarcinile de serviciu. Organizate adesea de către universităţi sau centre de formare continuă (la noi Case ale Corpului Didactic) formarea continuă este în mod particular făcută pentru un segment redus de oameni care solicită acest lucru. Sunt deosebit de utile astfel de cursuri nu doar pentru cei care vor preda disciplina Cultură civică/Educaţie civică, ci şi pentru alte categorii de profesori care fie că sunt diriginţi şi au nevoie de astfel de cursuri pentru realizarea orelor de dirigenţie, fie pentru a dobândi competenţele necesare adaptării la evoluţia rapidă a programelor şi reformei învăţământului. În ţările Europei, exceptând România, aceste cursuri au durata de 3 ani cu 15 ore pe săptămână, fără scoaterea profesorului de la ore. În România astfel de cursuri, de reconversie, au durata de un an şi jumătate şi se organizează numai de universităţi, de obicei în zilele libere şi vacanţe. Partizanii formării continue subliniază că participanţii la acest tip de cursuri de formare beneficiază de o experienţă şi aptitudini sociale mai bogate decât studenţii în universităţi pentru că metodele folosite şi experienţa de la catedră oferă activităţi mai eficace care atrag în mod deosebit cursanţii. Acest lucru este posibil dacă se ţine seama de următoarele aspecte:

* necesitatea unui echilibru între nevoile profesionale ale profesorului şi cunoştinţele de natură generală aduse de formare;

* necesitatea unui echilibru între timpul profesional al profesorului, timpul liber şi cel destinat formării;

* necesitatea de a ţine cont şi a valorifica experienţa profesională, acordare încrederii participanţilor, fie că sunt debutanţi sau profesori cu vechime în învăţământ;

* formarea continuă trebuie să fie continuată întotdeauna cu o pregătire permanentă şi complementară pentru a aprofunda studiile.

3. Formarea complementară formală şi non-formală

Formarea complementară formală se organizează în numeroase ţări din Europa, instituţional, sub formă de seminarii sub diferite teme, ateliere pedagogice şi metodologice.

Formarea complementară no-formală se realizează prin alte forme de educaţie, cum ar fi: utilizarea unor materiale pedagogice şi metodologice editate de organisme publice, organizaţii non-guvernamentale sau de case de editare comerciale. Există numeroase instituţii: bănci, societăţi comerciale care vor să-şi facă publice produsele (de exemplu, calculatoarele), locurile de muncă, şi pentru aceasta organizează târguri care pot să crească motivaţia participării la astfel de forme de pregătire.

4. Formarea prin informare şi comunicare. Prin apariţia tehnologiilor moderne de comunicare şi informare s-a deschis un nou drum pentru formarea profesorilor pentru educaţie civică şi cetăţenie democratică. Acest tip de dezvoltare înseamnă o diversificare a metodelor de comunicare, de realizare a schimburilor de experienţă, de noi conţinuturi şi metode de învăţare. Multimedia, televiziunea şi alte mijloace audio-vizuale constituie un sprijin real în clasă pentru realizarea orelor, dar şi în formarea profesorilor. Reţeaua Internet oferă de asemenea accesul nelimitat la o informaţie specializată care înseamnă pentru profesori o bogăţie în cunoaşterea altor preocupări ale profesorilor din lume, înscrierea şi participarea efectivă la diferite proiecte, în colaborare cu alte cadre didactice, preocupate de aceleaşi probleme din diferite sisteme de învăţământ. Datorită acestor schimburi de mijloace pedagogice, materiale teoretice şi experienţe, fiecare profesor poate să pună în practică idei noi şi să-şi dezvolte capacităţile de raportare critică la alte sisteme de valori, să caute împreună cu alţi colegi din lume dimensiunea universală a educaţiei. Profesorii au posibilitatea să dezbată teme specifice educaţiei pentru cetăţenie democratică şi să răspundă practic la problemele pe care le ridică această temă.

Societăţile moderne se îndreaptă spre un nou model pe care l-am putea numi "societatea informaţiei" sau "societatea cunoaşterii". Datorită acestei tehnologii, pentru prima dată informaţia şi cunoştinţele pot deveni virtual accesibile oriunde şi în orice moment. Pentru profesorii de educaţie civică acest tip de învăţare are următoarele caracteristici: comunicarea, înalta specializare, abundenţa informaţiilor şi a reţelelor. Iată de ce programele de formare trebuie să se orienteze spre formarea profesorilor calificaţi însărcinaţi cu educaţia civică care le va permite:

· să anticipeze nevoile de învăţare şi să formeze comportamente democratice în locul simplelor răspunsuri la contexte, situaţii sau probleme date;

· să stabilească o diferenţă între micro şi macro-strategiile de educaţie pentru cetăţenie şi să folosească aceste tehnici moderne în locul metodelor de învăţare tradiţională;

· să organizeze contexte de învăţare în clasă şi şcoală făcând din democraţie o experienţă cotidiană pentru elevi;

· să rezolve problemele indivizilor şi ale societăţii.

În învăţământul superior, chiar dacă nu există încă o disciplină care să poarte numele "educaţia pentru cetăţenie democratică", există discipline de referinţă ca: ştiinţele politice, sociologia, economia politică, dreptul, etica ş.a. care contribuie la dezvoltarea educaţiei civice. Învăţarea democraţiei este un proces care are nevoie nu numai de cunoştinţe teoretice, ci şi activităţi practice prin care pot fi dobândite acele competenţe practice. Ştiinţele examinează veridicitatea problemelor în discuţie, aduc o logică a argumentării pentru susţinerea ideilor valide şi respingerea celor nevalide, explică cum se produc evenimentele, eventual prevăd consecinţele posibile ale aplicării unor decizii. Experienţele şi cunoştinţele ştiinţifice transmise în universităţi ajung în învăţământ prin intermediul profesorilor calificaţi prin pregătirea iniţială universitară. Învăţământul superior rămâne cel mai important domeniu al formării profesorilor în domeniul educaţiei pentru cetăţenie. În ciuda acestor eforturi de formare trebuie să recunoaştem că acest nivel al învăţământului rămâne adesea marcat de problemele teoretice, ştiinţifice, metodologice, pedagogice, al transmiterii cunoştinţelor şi mai puţin în cele de ordin practic aplicativ. Competenţele se formează într-un context situaţional specific ce depinde şi de profesionalismul profesorilor de ştiinţe sociale, de educaţie civică, în particular, şi de capacitatea acestora de a interpreta contextul general în care apar problemele politice şi sociale şi de a transmite elevilor lor capacităţi de dezbatere şi reflecţie asupra problemelor individuale şi sociale.

În concluzie: Funcţia principală a învăţământului superior din punct de vedere al educaţiei pentru cetăţenie democratică constă în a furniza cunoştinţe ştiinţifice rezultate din cercetarea şi explicarea problemelor politice şi sociale şi de a asigura orientarea metodologică pentru formarea profesorilor. Aceste două domenii de responsabilitate sunt complementare.

10.4. Educaţia pentru pace

A. Educaţia pentru pace în documentele internaţionale

Articolul 29 din Convenţia internaţională a drepturilor copilului precizează că dreptul copilului la educaţie este strâns legat de necesitatea de "a asuma responsabilităţile vieţii într-o societate liberă, într-un spirit de înţelegere, pace, toleranţă, egalitate între sexe şi prietenie între popoarele şi grupurile etnice, naţionale, religioase şi cu persoanele de origine autohtonă".

Acest text că şi altele din Declaraţia universală a Drepturilor Omului şi Convenţii asociază dreptului la viaţă şi educaţie, dreptului de a trăi în pace.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului afirmă în articolul 28 că "fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate în prezenta Declaraţie să-şi poată găsi o rezolvare deplină". Este vorba de recunoaşterea unui drept la pace, nu ca un drept al omului, ci ca o condiţie prealabilă şi necesară de a respecta toate drepturile enunţate în declaraţie.

Rezoluţia 33/73 din 15.12.1978 intitulată: "Declaraţia asupra pregătirii societăţilor să trăiască în pace" aminteşte că dreptul de a trăi în pace este un drept al tuturor naţiunilor şi al indivizilor conform principiului non-discriminatoriu.

UNESCO, în majoritatea textelor cu privire la educaţia pentru drepturile omului proclamă dreptul la pace ca un drept al tuturor Oamenilor.

Rezoluţia 33/73 al Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 1978 a confirmat "dreptul indivizilor, Statelor şi umanităţii în ansamblu de a trăi în pace".

Diferite instrumente juridice internaţionale care fac referinţă la dreptul la educaţie prescriu o educaţie pentru pace şi drepturile omului. Această legătură a fost explicit formulată şi reafirmată în Conferinţa de la Paris, organizată de UNESCO. "Pacea este bunul cel mai de preţ al umanităţii, este o adeziune profundă a fiinţei umane la principiile libertăţii, justiţiei, egalităţii şi solidarităţii între toate fiinţele umane şi de asemenea o asociaţie armonioasă între umanitate şi mediu." Această Conferinţă a invitat toate Statele, comunităţile educative din lume să includă în toate programele educative elemente cu privire la pace şi drepturile omului, care să aibă un caracter permanent. Este important de remarcat că din 1990 în diversele foruri internaţionale se asociază conceptele de pace şi drepturile omului celui de democraţie.

Conferinţa generală a UNESCO din 1995 precizează că: " educaţia în spiritul toleranţei trebuie să fie considerat un imperativ prioritar". Educaţia implică nu numai cunoştinţe, dar şi atitudini, valori şi comportamente care trebuie integrate în viaţa şcolară. Pentru prima dată în istorie se face referire, la scară mondială despre un program de educaţie globală care vizează instaurarea păcii, promovarea unei culturi democratice, dezvoltarea unei educaţii pentru drepturile omului şi afirmarea dreptului la o dezvoltare economică durabilă pentru toate Statele. A instaura o cultură a păcii şi drepturilor omului este un proiect cu multiple dimensiuni: economică, politică, juridică, socială, culturală şi se realizează în jurul ideilor de: securitate economică, stabilitate politică, dezvoltare economică durabilă, şi solidaritate mondială. A educa în spiritul păcii înseamnă a refuza orice act de barbarie care revoltă conştiinţa, adică genocidul, epurările etnice sau lingvistice, toate formele de discriminare. Este vorba de respectul pentru persoana umană.

B. Obiectivele educaţiei pentru pace

Prin acest tip de educaţie mai mult se preîntâmpină decât se rezolvă probleme precum sunt:

1. discriminarea şi violenţa faţă de femei;

2. exploatarea şi neglijenţa gravă faţă de copii;

3. tratamentul degradant şi practicile discriminatorii faţă de populaţia autohtonă, minorităţile etnice şi culturale sau grupurile defavorizate;

4. agresiuni brutale faţă de străini, refugiaţi şi alte tipuri de persoane;

5. recrudescenţa xenofobiei, antisemitismului şi urii etnice;

6. multiplicarea cazurilor în sistemul şcolar a abandonului, violenţei şi delincvenţei juvenile.

Aceste probleme au generat o atenţie sporită din partea organismelor internaţionale care, prin acţiunile preconizate au ca scop înlăturarea unor astfel de probleme, combaterea violenţei şi excluderii, educarea tinerilor într-un climat de pace şi înţelegere, în care spiritul de toleranţă, solidaritate să devină norme ale unei societăţi autentic democratice. În 1993 UNESCO în "Planul mondial de acţiune" invită statele să organizeze un prim nivel de intervenţie. Este vorba de a înscrie în programele de studii, învăţământul pentru drepturile omului şi democraţie, la toate nivele, cu prioritate în învăţământul primar, obligatoriu pentru toţi. Este vorba despre un "Plan mondial de acţiune" care să dezvolte un învăţământ transdisciplinar care să facă parte din educaţia de bază, cu o dimensiune multiculturală.

Pentru că este mai greu de definit pacea decât războiul şi conflictul, obiectivele educaţiei pentru pace vor viza:

· identificarea formelor cotidiene de conflict;

· descrierea tipurilor de conflicte între grupuri, comunităţi, etnii, state;

· formularea unor soluţii de negociere şi rezolvare pe cale paşnică a conflictelor;

· definirea corespondenţei dintre drepturi şi obligaţii;

· identificare formelor de limbaj şi expresie artistică prin care se poate exprima pacea.