|
 |
|
1. ERGONOMIA – COMPONENTĂ A MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE |
||||||||||||||
|
1.1. Ergonomia
- ştiinţă interdisciplinară Esenţa
managementului contemporan o constituie relaţiile cu oamenii,
cu grupul uman şi cu fiecare individ. Oamenii reprezintă
cheia funcţionării efective a oricărei structuri
economice sau culturale. O firmă poate avea echipamente performante
şi o clădire minunată, dar dacă nu dispune
de personal bine pregătit, competent, clienţii vor fi
nemulţumiţi de produsele sau de serviciile oferite. Una dintre
cele mai importante funcţii ale unui manager este să
asigure şi să coordoneze resursele umane ale organizaţiei.
Dintre toate sarcinile ce revin unui conducător, aceea de
a dirija latura umană este definitorie, deoarece totul depinde
de cât de bine este asigurat acest aspect. Majoritatea
managerilor cu îndelungată experienţă afirmă
că cele mai multe probleme de conducere cu care sunt confruntaţi
sunt în mare măsură legate de personal. În majoritatea
lucrărilor apărute în străinătate şi
în ţară care abordează managementul resurselor
umane accentul se pune pe recrutarea, pe selectarea, pe pregătirea,
pe evaluarea, pe remunerarea şi perfecţionarea salariaţilor,
ignorându-se relaţia dintre oameni şi munca lor. Profesorul
Petre Burloiu consideră că ergonomia este o parte componentă
a managementului resurselor umane. Prin această completare
managementul resurselor umane ar putea fi definit astfel: “Managementul
resurselor umane reprezintă un complex de măsuri concepute
interdisciplinar, cu privire la recrutarea personalului, selecţia,
încadrarea, utilizarea prin organizarea ergonomică a muncii,
stimularea materială şi morală, până în momentul
încetării contractului de muncă”
[1]
. Termenul
de ergonomie vine din limba greacă (ergos=muncă şi
nomos=lege, normă). Acesta a fost folosit pentru prima dată
în anul 1857 de biologul polonez Wojciech Zostryebowski în studiul
său Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă
a muncii, dar în limbajul comun de specialitate va fi lansat
mult mai târziu, în anul 1949, de psihologul englez K.F.H. Murrell.
Dacă la început a circulat sub diferite denumiri (ştiinţa
muncii, psihologia muncii, chiar şi psihologie inginerească),
astăzi denumirea ergonomie
este acceptată de majoritatea specialiştilor. Deşi
sensul etimologic este mai larg, el s-a circumscris la început
tot mai mult la o sferă care cuprindea numai lumea muncii
mecanice, efectuată cu ajutorul maşinilor. În acest
sens Maurice de Montmollin defineşte ergonomia ca fiind:
“tehnologia comunicaţiilor în sistemele om-maşină”.
Ergonomia îşi găseşte, prin însăşi ţelurile
şi materia cu care lucrează, un orizont foarte larg
şi deschis, interdisciplinar, care se preocupă nu numai
de relaţiile dintre om şi maşină ci şi
de perfecţionarea acestor relaţii. În acest din urmă
înţeles, ergonomia reprezintă studiul muncii în scopul
ameliorării sale. Pe acest drum de adaptare reciprocă
a omului şi a tehnicii merge în special ergonomia anglo-americană,
în timp ce şcoala franco-belgiană pune accent pe fiziologie
şi pe psihotehnică. Ideea interdisciplinarităţii apare în majoritatea definiţiilor
date ergonomiei. Astfel, profesorul francez Bernard Metz defineşte
ergonomia ca “un ansamblu integrat de ştiinţe susceptibile
să ne furnizeze cunoştinţe asupra muncii umane,
necesare adaptării raţionale a omului la maşină
şi a muncii la om”. Profesorul rus V. Munipov arată
că ergonomia este o “disciplină care a luat naştere
din ştiinţele tehnice, psihologice, fiziologice şi
igienă. Ea cercetează posibilităţile omului
în procesele de muncă, urmărind să creeze condiţii
optime de muncă”. Instituţiile specializate, prin definiţiile pe care le dau ergonomiei,
scot în evidenţă caracterul interdisciplinar al acesteia.
Astfel, în documentele Organizaţiei
Internaţionale a Muncii se arată: “Ergonomia este aplicarea
ştiinţelor biologice, umane, în corelaţie cu ştiinţele
tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă
între om şi munca sa, rezultatele fiind măsurate în
indici de eficienţă şi bună stare de sănătate
a omului”. În timp,
conceptul “om-maşină” s-a dovedit a fi incomplet, deoarece
nu ţine seama de ceilalţi factori care solicită
organismul uman cum ar fi: mediul de muncă, condiţiile
tehnice ale muncii, motivaţia pentru muncă, relaţiile
din colectivul de muncă, preocupările personale. Astfel,
a apărut conceptul “om-solicitări” (conceptul a fost
introdus de profesorul Petre Burloiu la simpozionul din aprilie
1974 ţinut la ASE), care exprimă ideea echilibrului
balanţei energetice a organismului uman. Ca urmare, o definiţie
completă a ergonomiei considerăm că este cea formulată
de profesorul Petre Burloiu în lucrarea sa Managementul
resurselor umane: “Ergonomia este o ştiinţă
cu un caracter federativ, care pe baza interdisciplinarităţii
- care este legea sa fundamentală - integrează aportul
tehnicii, fiziologiei, psihologiei, sociologiei, economiei şi
al altor ştiinţe sociale, având ca obiect orientarea
creării tehnicii contemporane la nivelul posibilităţilor
psihofiziologice normale ale omului şi utilizarea raţională
a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu,
sociale şi culturale cele mai favorabile care pot fi asigurate
de societate, în vederea realizării reproducţiei forţei
de muncă de la o zi la alta”
[2]
. Aşa cum rezultă din această definiţie, interdisciplinaritatea
este o condiţie a existenţei ergonomiei, este legea
ei fundamentală. În concluzie,
ergonomia este o ştiinţă complexă care sintetizează
anumite principii ale unor ştiinţe precum: ştiinţele
medicale, economice, tehnice, antropometrie, psihologia muncii,
sociologia muncii în scopul aplicării acestora la proiectarea
echipamentelor, a uneltelor, a mobilierului şi la găsirea
tuturor măsurilor care să ducă la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, precum şi la formarea executanţilor
(fig. 1). Cu toate
acestea, ergonomia nu trebuie confundată cu nici una dintre
ştiinţele care o compun. Nici una nu poate revendica
ergonomia ca “apendice al său”, după cum arăta
M. de Montmollin.
Psihologia
muncii Alte
ştiinţe Fig. 1. Ştiinţe participante
la constituirea ergonomiei 1.2. Obiectul de studiu al ergonomiei Ergonomia,
fiind o ştiinţă, dispune de un obiect de studiu,
de metode şi de tehnici de cercetare proprii. Obiectul
de studiu al ergonomiei îl constituie “organizarea activităţii
umane în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul
om-maşină-mediu, având drept scop creşterea eficienţei
tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei,
motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu menţinerea
bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării
personalităţii”
[3]
Însă
această optimizare, în special cea a relaţiei om-maşină-mediu,
necesită îndeplinirea următoarelor condiţii: - orientarea
şi selecţia riguroasă a factorului uman; - reorientarea
profesională; - proiectarea
echipamentelor în concordanţă cu posibilităţile
umane; - crearea
unei ambianţe care să asigure securitate şi confort; - repartizarea
raţională a sarcinilor; - economia
energetică a organismului uman. În opinia
specialiştilor, ergonomia urmăreşte obţinerea
informaţiilor privitoare la muncă necesare la fundamentarea
în mod raţional a adaptării muncii la om şi a omului
la muncă în scopul creşterii productivităţii,
cu alte cuvinte ergonomia are drept obiect cercetarea şi
indicarea modului în care trebuie proiectată şi efectuată
orice operaţie, având în vedere realizarea unei economii
cât mai importante de energie umană. În birou
ergonomia urmăreşte studierea elementelor umane şi
materiale ale procesului de muncă în complexitatea şi
în interdependenţa lor; capacităţile umane şi
modul cum acestea pot fi utilizate în mod optim, pe întregul fond
de timp de muncă; gradul de complexitate al echipamentului
şi mobilierului, precum şi modalităţile tehnice
de lărgire a ariei de activitate a lucrătorilor, în
condiţiile diminuării stresului şi a oboselii;
condiţiile de mediu şi mijloacele de reducere a influenţei
lor negative. Direcţiile
de organizare ergonomică şi de perfecţionare a
activităţii din birou ar trebui să aibă în
vedere următoarele aspecte: - recrutarea,
selecţia, încadrarea, promovarea perso-nalului după
aptitudini, pregătire şi performanţe; - stabilirea
dimensiunii optime a colectivelor de muncă; - stabilirea
unor forme specifice de stimulare în muncă şi aplicarea
acestora; - diminuarea
efortului fizic şi intelectual prin achiziţionarea unor
echipamente informatice moderne; - dotarea
birourilor şi a serviciilor cu mobilier potrivit caracteristicilor
antropometrice ale lucrătorilor, poziţiei acestora în
timpul muncii, sarcinilor de îndeplinit şi locului zonei
de muncă; - studierea
microclimatului, în scopul creării unui echilibru optim între
om şi mediul său de lucru, reducerii efortului senzorial
şi creşterii posibilităţilor de concentrare
în executarea sarcinilor. Elementele de microclimat (zgomot, temperatură,
iluminat, culoare) trebuie adaptate la specificul activităţii
din fiecare birou. Proiectarea
ergonomică a locurilor de muncă în birou presupune parcurgerea
câtorva etape: 1. Documentarea
în vederea proiectării noilor locuri de muncă; 2. Efectuarea
unor studii de fezabilitate în scopul reorganizării locurilor
de muncă existente; 3. Examinarea
statistică a situaţiei existente pe baza informaţiilor
culese la locul de muncă supus reproiectării; 4. Proiectarea
variantelor de organizare a locului de muncă, calculul eficienţei
şi alegerea variantei optime. În concluzie
se poate spune că ergonomia studiază relaţia dintre
om şi munca sa astfel încât să determine creşterea
productivităţii muncii fie prin organizarea ergonomică
a locurilor de muncă existente, fie prin proiectarea ergonomică
a unor noi locuri de muncă.
Lucrarea
de faţă îşi propune o detaliere a direcţiilor
de organizare ergonomică a muncii în birou, mai sus menţionate,
precum şi proiectarea ergonomică a locurilor de muncă
urmărind etapele prezentate. 1.3. Principii
de organizare ergonomică a muncii Părintele
managementului ştiinţific este considerat Frederick
Winslow Taylor. Şcoala managementului ştiinţific
pune accentul pe productivitate maximă cu efort minim, eliminându-se
pierderile/rebuturile şi ineficienţa. În principala
sa lucrare Principiile managementului
ştiinţific, Taylor arată că “pentru a
realiza un management ştiinţific este nevoie să
fie stabilite o serie de reguli, legi şi formule care să
înlocuiască judecata fiecărui individ în parte, dar
care pot fi folosite efectiv numai după ce au fost consemnate
oficial”
[4]
. În lucrarea menţionată, Taylor expune
o seamă de principii ale organizării ştiinţifice
a muncii ce prevedeau: 1. Să
se concentreze la un loc toată experienţa tradiţională,
care să fie clasificată, structurată pe categorii
şi transpusă în reguli, în legi şi în formule pentru
a-i ajuta pe lucrători în activitatea lor zilnică. 2. Să
se formuleze metode ştiinţifice pentru fiecare element
din activitatea unui om care să le înlocuiască pe cele
empirice. 3. Lucrătorul
să fie selectat, instruit şi promovat pe baze ştiinţifice. 4. Să
se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că
munca este făcută conform principiilor ştiinţifice
formulate. 5. Să
se realizeze o diviziune a muncii şi a responsabilităţilor
egală între lucrători şi între manageri, astfel
încât aceştia să efectueze activităţile pentru
care sunt cel mai bine pregătiţi. Taylor a
pus în practică şi o mulţime de experimente care
au demonstrat creşterea eficienţei prin organizarea
ştiinţifică a muncii: 1. Studiul
muncii. Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor
de muncă în mişcări elementare şi eliminarea
tuturor gesturilor inutile. În trei ani productivitatea atelierului
testat s-a dublat. 2. Unelte
standardizate. În altă zonă a descoperit că lopeţile
folosite pentru încărcarea cărbunelui cântăreau
6-14 kg. După experimentări s-a constatat că greutatea
adecvată este de 7-8 kg. Din nou după trei ani, 140
de oameni făceau munca pentru care înainte fusese nevoie
de 400-600 de oameni. 3. Selectarea
şi instruirea lucrătorilor. Într-un alt atelier Taylor
a insistat ca fiecărui muncitor să i se dea munca pentru
care este cel mai potrivit, iar celor care depăşeau
volumul de muncă prevăzut să li se acorde prime/indemnizaţii.
Aşa cum era de aşteptat, productivitatea a crescut şi
s-a menţinut la un nivel ridicat. Cu toate
aceste succese, întotdeauna managementului ştiinţific
i s-a reproşat faptul că pune prea mare accent pe productivitate,
subestimând natura umană.
Studiile
lui Taylor au fost completate de soţii Gilbreth, Frank şi
Lilian. Cei doi s-au ocupat de aspectele umane ale fenomenului
de organizare, contribuind la aprofundarea şi la lărgirea
conceptelor privind studiul mişcărilor şi starea
de oboseală. Sistemele lor de evaluare au devenit mai târziu
metode de analiză şi de apreciere a activităţii/execuţiei.
Cercetările lor au urmărit descoperirea celor mai bune
modalităţi de a efectua o activitate în cel mai uşor
mod posibil. În mişcările executate de lucrători
la locul de muncă au reuşit să identifice 18 micromişcări
elementare (a apuca, a ţine, a poziţiona, a căuta), pe care le-au denumit therbligs,
adică anagrama numelui său, Gilbreth. Aceste micromişcări
au stat Ralph M.
Barnes stabileşte în lucrarea sa Motion
and Time Study, apărută în anul 1940, un număr
de 22 de principii ale economiei mişcării, în scopul
raţionalizării operaţiilor efectuate în timpul
muncii. Aşa cum se ştie, scopul principal al economiei
mişcării este productivitate maximă cu efort minim.
În continuare
vom prezenta principiile lui Barnes (numai pe cele care îşi
găsesc aplicabilitate în organizarea ergonomică a muncii
în birou) încadrate pe trei grupe: 1. Principii
ale economiei mişcării corpului omenesc. - Mâinile să înceapă şi
să termine mişcările în acelaşi timp. - Mâinile
să nu rămână inactive în acelaşi timp, cu
excepţia perioadelor de odihnă. - Mişcările
braţelor să fie efectuate simultan, în sens opus şi
simetric. - Mişcările
curbe, continui şi line ale mâinilor sunt preferabile mişcărilor
rectilinii. - Munca să
fie în aşa fel organizată încât să permită
un ritm uşor şi natural, oriunde este posibil. - Fixările
ochilor să fie, pe cât posibil, cât mai puţine
şi de durate cât mai scurte. 2. Principii
ale economiei mişcării aplicabile în organizarea locului
de muncă. - Pe suprafaţa
de lucru să se menţină numai materialele care se
utilizează în ziua respectivă (principiu adăugat
în lista lui Barnes de către profesorul Burloiu, în anul
1975, după o cercetare efectuată cu o echipă de
studenţi la fabrica Electromagnetica din Bucureşti). - Să
existe un loc definit şi permanent pentru toate materialele. - Materialele
să fie plasate aproape de punctul de utilizare. - Să
se asigure condiţii corespunzătoare de vedere. Iluminatul
bun constituie prima cerinţă pentru o percepere vizuală
satisfăcătoare. - Să
se asigure fiecărui lucrător un scaun de un tip şi
cu o înălţime care să-i permită o poziţie
corectă în muncă. 3. Principii
ale economiei mişcării aplicabile în proiectarea echipamentelor. - Mâinile
să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată
mai avantajos de un instrument, de un echipament. - Obiectele
de lucru şi materialele să fie prepoziţionate,
ori de câte ori este posibil. - În cazurile
în care fiecare deget execută o mişcare specială
(dactilografie, operare pe calculator), sarcina să fie repartizată
potrivit capacităţilor specifice ale degetelor. Economia
mişcării prin aplicarea acestor principii înseamnă,
în esenţă, economia de energie a organismului uman.
Denumirea lor completă ar fi Principii
ale economiei energetice a organismului uman.
Toate aceste
principii stau la baza organizării ergonomice a muncii şi
servesc la elaborarea măsurilor pentru realizarea practică
a acesteia. |
||||||||||||||
 |
 |
|||||||||||||
|
©
Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. Comments to: Ionel ENACHE; Web design & text editor: Laura POPESCU; Last update:Novemberr, 2002 |
||||||||||||||
