1. ERGONOMIA – COMPONENTĂ A MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE




1.1. Ergonomia - ştiinţă interdisciplinară

 

Esenţa managementului contemporan o constituie relaţiile cu oamenii, cu grupul uman şi cu fiecare individ.

Oamenii reprezintă cheia funcţionării efective a oricărei structuri economice sau culturale. O firmă poate avea echipamente performante şi o clădire minunată, dar dacă nu dispune de personal bine pregătit, competent, clienţii vor fi nemulţumiţi de produsele sau de serviciile oferite.

Una dintre cele mai importante funcţii ale unui manager este să asigure şi să coordoneze resursele umane ale organizaţiei. Dintre toate sarcinile ce revin unui conducător, aceea de a dirija latura umană este definitorie, deoarece totul depinde de cât de bine este asigurat acest aspect.

Majoritatea managerilor cu îndelungată experienţă afirmă că cele mai multe probleme de conducere cu care sunt confruntaţi sunt în mare măsură legate de personal.

În majoritatea lucrărilor apărute în străinătate şi în ţară care abordează managementul resurselor umane accentul se pune pe recrutarea, pe selectarea, pe pregătirea, pe evaluarea, pe remunerarea şi perfecţionarea salariaţilor, ignorându-se relaţia dintre oameni şi munca lor. Profesorul Petre Burloiu consideră că ergonomia este o parte componentă a managementului resurselor umane. Prin această completare managementul resurselor umane ar putea fi definit astfel: “Managementul resurselor umane reprezintă un complex de măsuri concepute interdisciplinar, cu privire la recrutarea personalului, selecţia, încadrarea, utilizarea prin organizarea ergonomică a muncii, stimularea materială şi morală, până în momentul încetării contractului de muncă” [1] .

Termenul de ergonomie vine din limba greacă (ergos=muncă şi nomos=lege, normă). Acesta a fost folosit pentru prima dată în anul 1857 de biologul polonez Wojciech Zostryebowski în studiul său Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă a muncii, dar în limbajul comun de specialitate va fi lansat mult mai târziu, în anul 1949, de psihologul englez K.F.H. Murrell. Dacă la început a circulat sub diferite denumiri (ştiinţa muncii, psihologia muncii, chiar şi psihologie inginerească), astăzi denumirea ergonomie este acceptată de majoritatea specialiştilor. Deşi sensul etimologic este mai larg, el s-a circumscris la început tot mai mult la o sferă care cuprindea numai lumea muncii mecanice, efectuată cu ajutorul maşinilor. În acest sens Maurice de Montmollin defineşte ergonomia ca fiind: “tehnologia comunicaţiilor în sistemele om-maşină”. Ergonomia îşi găseşte, prin însăşi ţelurile şi materia cu care lucrează, un orizont foarte larg şi deschis, interdisciplinar, care se preocupă nu numai de relaţiile dintre om şi maşină ci şi de perfecţionarea acestor relaţii. În acest din urmă înţeles, ergonomia reprezintă studiul muncii în scopul ameliorării sale. Pe acest drum de adaptare reciprocă a omului şi a tehnicii merge în special ergonomia anglo-americană, în timp ce şcoala franco-belgiană pune accent pe fiziologie şi pe psihotehnică.

Ideea interdisciplinarităţii apare în majoritatea definiţiilor date ergonomiei. Astfel, profesorul francez Bernard Metz defineşte ergonomia ca “un ansamblu integrat de ştiinţe susceptibile să ne furnizeze cunoştinţe asupra muncii umane, necesare adaptării raţionale a omului la maşină şi a muncii la om”. Profesorul rus V. Munipov arată că ergonomia este o “disciplină care a luat naştere din ştiinţele tehnice, psihologice, fiziologice şi igienă. Ea cercetează posibilităţile omului în procesele de muncă, urmărind să creeze condiţii optime de muncă”.

Instituţiile specializate, prin definiţiile pe care le dau ergonomiei, scot în evidenţă caracterul interdisciplinar al acesteia. Astfel, în documentele  Organizaţiei Internaţionale a Muncii se arată: “Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice, umane, în corelaţie cu ştiinţele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi munca sa, rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului”.  

În timp, conceptul “om-maşină” s-a dovedit a fi incomplet, deoarece nu ţine seama de ceilalţi factori care solicită organismul uman cum ar fi: mediul de muncă, condiţiile tehnice ale muncii, motivaţia pentru muncă, relaţiile din colectivul de muncă, preocupările personale. Astfel, a apărut conceptul “om-solicitări” (conceptul a fost introdus de profesorul Petre Burloiu la simpozionul din aprilie 1974 ţinut la ASE), care exprimă ideea echilibrului balanţei energetice a organismului uman. Ca urmare, o definiţie completă a ergonomiei considerăm că este cea formulată  de profesorul Petre Burloiu în lucrarea sa Managementul resurselor umane: “Ergonomia este o ştiinţă cu un caracter federativ, care pe baza interdisciplinarităţii - care este legea sa fundamentală - integrează aportul tehnicii, fiziologiei, psihologiei, sociologiei, economiei şi al altor ştiinţe sociale, având ca obiect orientarea creării tehnicii contemporane la nivelul posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului şi utilizarea raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu, sociale şi culturale cele mai favorabile care pot fi asigurate de societate, în vederea realizării reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta” [2] .

Aşa cum rezultă din această definiţie, interdisciplinaritatea este o condiţie a existenţei ergonomiei, este legea ei fundamentală.

În concluzie, ergonomia este o ştiinţă complexă care sintetizează anumite principii ale unor ştiinţe precum: ştiinţele medicale, economice, tehnice, antropometrie, psihologia muncii, sociologia muncii în scopul aplicării acestora la proiectarea echipamentelor, a uneltelor, a mobilierului şi la găsirea tuturor măsurilor care să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, precum şi la formarea executanţilor    (fig.  1). Cu toate acestea, ergonomia nu trebuie confundată cu nici una dintre ştiinţele care o compun. Nici una nu poate revendica ergonomia ca “apendice al său”, după cum arăta    M. de Montmollin.

 

 

 

 

 

 

  

Psihologia muncii

 

Alte ştiinţe

 
 

 

 

Fig. 1. Ştiinţe participante la constituirea ergonomiei

1.2. Obiectul de studiu al ergonomiei

 

Ergonomia, fiind o ştiinţă, dispune de un obiect de studiu, de metode şi de tehnici de cercetare proprii.

Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie “organizarea activităţii umane în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu, având drept scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu menţinerea bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării personalităţii” [3]

Însă această optimizare, în special cea a relaţiei om-maşină-mediu, necesită îndeplinirea următoarelor condiţii:

- orientarea şi selecţia riguroasă a factorului uman;

- reorientarea profesională;

- proiectarea echipamentelor în concordanţă cu posibilităţile umane;

- crearea unei ambianţe care să asigure securitate şi confort;

- repartizarea raţională a sarcinilor;

- economia energetică a organismului uman.

În opinia specialiştilor, ergonomia urmăreşte obţinerea informaţiilor privitoare la muncă necesare la fundamentarea în mod raţional a adaptării muncii la om şi a omului la muncă în scopul creşterii productivităţii, cu alte cuvinte ergonomia are drept obiect cercetarea şi indicarea modului în care trebuie proiectată şi efectuată orice operaţie, având în vedere realizarea unei economii cât mai importante de energie umană.

În birou ergonomia urmăreşte studierea elementelor umane şi materiale ale procesului de muncă în complexitatea şi în interdependenţa lor; capacităţile umane şi modul cum acestea pot fi utilizate în mod optim, pe întregul fond de timp de muncă; gradul de complexitate al echipamentului şi mobilierului, precum şi modalităţile tehnice de lărgire a ariei de activitate a lucrătorilor, în condiţiile diminuării stresului şi a oboselii; condiţiile de mediu şi mijloacele de reducere a influenţei lor negative.

Direcţiile de organizare ergonomică şi de perfecţionare a activităţii din birou ar trebui să aibă în vedere următoarele aspecte:

- recrutarea, selecţia, încadrarea, promovarea perso-nalului după aptitudini, pregătire şi performanţe;

- stabilirea dimensiunii optime a colectivelor de muncă;

- stabilirea unor forme specifice de stimulare în muncă şi aplicarea acestora;

- diminuarea efortului fizic şi intelectual prin achiziţionarea unor echipamente informatice moderne;

- dotarea birourilor şi a serviciilor cu mobilier potrivit caracteristicilor antropometrice ale lucrătorilor, poziţiei acestora în timpul muncii, sarcinilor de îndeplinit şi locului zonei de muncă;

- studierea microclimatului, în scopul creării unui echilibru optim între om şi mediul său de lucru, reducerii efortului senzorial şi creşterii posibilităţilor de concentrare în executarea sarcinilor. Elementele de microclimat (zgomot, temperatură, iluminat, culoare) trebuie adaptate la specificul activităţii din fiecare birou.

Proiectarea ergonomică a locurilor de muncă în birou presupune parcurgerea câtorva etape:

1. Documentarea în vederea proiectării noilor locuri de muncă;

2. Efectuarea unor studii de fezabilitate în scopul reorganizării locurilor de muncă existente;

3. Examinarea statistică a situaţiei existente pe baza informaţiilor culese la locul de muncă supus reproiectării;

4. Proiectarea variantelor de organizare a locului de muncă, calculul eficienţei şi alegerea variantei optime.

În concluzie se poate spune că ergonomia studiază relaţia dintre om şi munca sa astfel încât să determine creşterea productivităţii muncii fie prin organizarea ergonomică a locurilor de muncă existente, fie prin proiectarea ergonomică a unor noi locuri de muncă.           

Lucrarea de faţă îşi propune o detaliere a direcţiilor de organizare ergonomică a muncii în birou, mai sus menţionate, precum şi proiectarea ergonomică a locurilor de muncă urmărind etapele prezentate.

 

 

1.3. Principii de organizare ergonomică a muncii

 

Părintele managementului ştiinţific este considerat Frederick Winslow Taylor. Şcoala managementului ştiinţific pune accentul pe productivitate maximă cu efort minim, eliminându-se pierderile/rebuturile şi ineficienţa. În principala sa lucrare Principiile managementului ştiinţific, Taylor arată că “pentru a realiza un management ştiinţific este nevoie să fie stabilite o serie de reguli, legi şi formule care să înlocuiască judecata fiecărui individ în parte, dar care pot fi folosite efectiv numai după ce au fost consemnate oficial” [4] . În lucrarea menţionată, Taylor expune o seamă de principii ale organizării ştiinţifice a muncii ce prevedeau:

1. Să se concentreze la un loc toată experienţa tradiţională, care să fie clasificată, structurată pe categorii şi transpusă în reguli, în legi şi în formule pentru a-i ajuta pe lucrători în activitatea lor zilnică.

2. Să se formuleze metode ştiinţifice pentru fiecare element din activitatea unui om care să le înlocuiască pe cele empirice.

3. Lucrătorul să fie selectat, instruit şi promovat pe baze ştiinţifice.

4. Să se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că munca este făcută conform principiilor ştiinţifice formulate.

5. Să se realizeze o diviziune a muncii şi a responsabilităţilor egală între lucrători şi între manageri, astfel încât aceştia să efectueze activităţile pentru care sunt cel mai bine pregătiţi.

Taylor a pus în practică şi o mulţime de experimente care au demonstrat creşterea eficienţei prin organizarea ştiinţifică a muncii:

1. Studiul muncii. Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor de muncă în mişcări elementare şi eliminarea tuturor gesturilor inutile. În trei ani productivitatea atelierului testat s-a dublat.

2. Unelte standardizate. În altă zonă a descoperit că lopeţile folosite pentru încărcarea cărbunelui cântăreau 6-14 kg. După experimentări s-a constatat că greutatea adecvată este de 7-8 kg. Din nou după trei ani, 140 de oameni făceau munca pentru care înainte fusese nevoie de 400-600 de oameni.

3. Selectarea şi instruirea lucrătorilor. Într-un alt atelier Taylor a insistat ca fiecărui muncitor să i se dea munca pentru care este cel mai potrivit, iar celor care depăşeau volumul de muncă prevăzut să li se acorde prime/indemnizaţii. Aşa cum era de aşteptat, productivitatea a crescut şi s-a menţinut la un nivel ridicat.

Cu toate aceste succese, întotdeauna managementului ştiinţific i s-a reproşat faptul că pune prea mare accent pe productivitate, subestimând natura umană. 

Studiile lui Taylor au fost completate de soţii Gilbreth, Frank şi Lilian. Cei doi s-au ocupat de aspectele umane ale fenomenului de organizare, contribuind la aprofundarea şi la lărgirea conceptelor privind studiul mişcărilor şi starea de oboseală. Sistemele lor de evaluare au devenit mai târziu metode de analiză şi de apreciere a activităţii/execuţiei. Cercetările lor au urmărit descoperirea celor mai bune modalităţi de a efectua o activitate în cel mai uşor mod posibil. În mişcările executate de lucrători la locul de muncă au reuşit să identifice 18 micromişcări elementare (a apuca, a ţine, a poziţiona, a căuta),  pe care le-au denumit  therbligs, adică anagrama numelui său, Gilbreth. Aceste micromişcări au stat
la baza elaborării normativelor de muncă pe timpi predeterminaţi care apoi au permis fundamentarea ştiinţifică a normelor de muncă şi economisirea timpului de normare. O contribuţie valoroasă a celor doi în dezvoltarea cercetărilor privind munca a constituit-o şi enunţarea  unui număr de şapte principii ale economiei energetice a mişcării. Studiile lui Taylor şi cele ale soţilor Gilbreth s-au completat reciproc, Taylor punând accentul pe creşterea vitezei de producţie, iar cei doi au urmărit să cruţe muncitorul de oboseală inutilă.

Ralph M. Barnes stabileşte în lucrarea sa Motion and Time Study, apărută în anul 1940, un număr de 22 de principii ale economiei mişcării, în scopul raţionalizării operaţiilor efectuate în timpul muncii. Aşa cum se ştie, scopul principal al economiei mişcării este productivitate maximă cu efort minim.

În continuare vom prezenta principiile lui Barnes (numai pe cele care îşi găsesc aplicabilitate în organizarea ergonomică a muncii în birou) încadrate pe trei grupe:

1. Principii ale economiei mişcării corpului omenesc.

-  Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp.

- Mâinile să nu rămână inactive în acelaşi timp, cu excepţia perioadelor de odihnă.

- Mişcările braţelor să fie efectuate simultan, în sens opus şi simetric.

- Mişcările curbe, continui şi line ale mâinilor sunt preferabile mişcărilor rectilinii.

- Munca să fie în aşa fel organizată încât să permită un ritm uşor şi natural, oriunde este posibil.

- Fixările  ochilor să fie, pe cât posibil, cât mai puţine şi de durate cât mai scurte.

2. Principii ale economiei mişcării aplicabile în organizarea locului de muncă.

- Pe suprafaţa de lucru să se menţină numai materialele care se utilizează în ziua respectivă (principiu adăugat în lista lui Barnes de către profesorul Burloiu, în anul 1975, după o cercetare efectuată cu o echipă de studenţi la fabrica Electromagnetica din Bucureşti).

- Să existe un loc definit şi permanent pentru toate materialele.

- Materialele să fie plasate aproape de punctul de utilizare.

- Să se asigure condiţii corespunzătoare de vedere. Iluminatul bun constituie prima cerinţă pentru o percepere vizuală satisfăcătoare.

- Să se asigure fiecărui lucrător un scaun de un tip şi cu o înălţime care să-i permită o poziţie corectă în muncă.

3. Principii ale economiei mişcării aplicabile în proiectarea echipamentelor.

- Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată mai avantajos de un instrument, de un echipament.

- Obiectele de lucru şi materialele să fie prepoziţionate, ori de câte ori este posibil.

- În cazurile în care fiecare deget execută o mişcare specială (dactilografie, operare pe calculator), sarcina să fie repartizată potrivit capacităţilor specifice ale degetelor.

Economia mişcării prin aplicarea acestor principii înseamnă, în esenţă, economia de energie a organismului uman. Denumirea lor completă ar fi Principii ale economiei energetice a organismului uman.           

Toate aceste principii stau la baza organizării ergonomice a muncii şi servesc la elaborarea măsurilor pentru realizarea practică a acesteia.  

 



[1] BURLOIU, P. Managementul resurselor umane. Bucureşti: Lumina Lex, 1997, p. 41.

[2] BURLOIU, Petre. Op. cit., p. 642.

[3] MOLDOVAN, Maria. Ergonomie. Bucureşti: EDP, 1993, p. 14.

[4] TAYLOR, F.W. Principles of Scientific Management. New York: Harper @ Row, 1941, p. 41.

© Universitatea din Bucuresti 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Ionel ENACHE; Web design & text editor: Laura POPESCU; Last update:Novemberr, 2002