De la Echilibru la Dezechilibre

7.1 Elemente ale unei teorii a dezechilibrului economic (J. Kornai)

Printr-o descriere dualistă sistemul economic (E) este reprezentat ca fiind alcătuit din două sfere (B43; p.59-213). Sfera reală R (R, G, Ψ), formată dintr-un ansamblu de unităţi reale între care se stabilesc anumite legături, se descrie cu vectorul fluxului de produs x(t) al fluxului real din perioada t şi cu vectorul stocului de produse y(t) al stării unităţilor reale din aceeaşi perioadă t. Sfera de reglare C (C, S, Ф) cuprinde ansamblul unităţilor de reglare interconectate ce poate fi caracterizat prin vectorii flux de mesaje u(t) şi conţinut de memorie v(t) care împreună alcătuiesc variabila mesajului; v(t) descrie starea unităţilor de reglare. Componentele sferei de reglare sunt următoarele: piaţa, subsistemul monetar şi de credit, planificarea economiei, subsistemul de dezvoltare a tehnicii şi a informaţiilor ştiinţifice, subsistemul repartizării forţei de muncă.

În sistem au loc procese reale de producţie, transport, depozitare, servicii materiale, circulaţie, consum şi procese de reglare (observaţia, transmiterea informaţiei, prelucrarea informaţiei, pregătirea deciziei şi decizia).

Microstructura sistemului este alcătuită din instituţii ce cuprind organizaţiile. Fiecare organizaţie cuprinde, la rândul ei câte două unităţi (R şi C).

Instituţiile sunt formaţiuni social-economice delimitate unele de altele organizatoric şi juridic. Fiecărei instituţii îi sunt proprii o mulţime (A) a alternativelor de decizie posibile şi o mulţime (D) a alternativelor de decizie acceptabile (numită şi mulţimea compromisurilor admisibile) definită astfel:

  . (1)

Organizaţiile reprezintă ansambluri de persoane reunite în vederea îndeplinirii de funcţii social-economice. Delimitate după scopul şi sfera lor de activitate ele constituie organizaţiile funcţionale (M) ale căror informaţii, în legătură cu mulţimea alternativelor de decizie admisibile, circulă sub forma limitelor de acceptare.

Organizaţiile sunt grupate în două subsisteme: subsistemul organizaţiilor reale O^(R) care constituie nivelul inferior al sistemului economic şi subsistemul organizaţiilor de reglare O^(C) ce formează nivelul superior al sistemului. Relaţiile dintre organizaţii pot fi de sub- şi supraordonare, generatoare de mesaje directive, precum şi relaţii de coordonare.

Procesele de decizie ale organizaţiilor sunt componente ale proceselor de reglare şi se desfăşoară în unităţile C. În procesele de decizie elementare organizaţiile economice pot lua decizii obişnuite, care sunt reversibile (de exemplu: modificări mici ale volumului producţiei; modificări ale sortimentului, execuţiei şi calităţii produselor; modificări mici în tehnologia fabricaţiei) şi decizii fundamentale (crearea de firme noi; lansarea unui produs complet nou; introducerea unui proces tehnologic sau a unei organizări complet noi a producţiei) care produc schimbări în trepte, ireversibile.

Din punct de vedere al consistenţei lor, deciziile pot fi evaluabile (comparabile între ele) sau neevaluabile; în general, consistenţa deciziilor este limitată.

Deciziile neevaluabile sunt influenţate de condiţiile externe (aflate sub incidenţa acţiunii mai multor factori între care progresul tehnic ocupă locul cel mai important), de schimbarea situaţiei relative a decidentului în raport cu mediul înconjurător, precum şi de alţi factori cu acţiune asupra ordonării preferinţelor (opinia publică, schimbări de personal în organizaţii, schimbarea raporturilor de forţă în instituţii). Toţi aceşti factori determină mulţimea B(t) a alternativelor de decizie executabile, precum şi ordonarea P(t) a preferinţelor decidenţilor.

Intenţiile, dorinţele organizaţiilor şi cele ale oamenilor sunt caracterizate cu ajutorul mărimii „nivel de aspiraţie” (α), care este o categorie a sferei de reglare, reprezentând un tip de mesaj şi aparţinând mulţimii alternativelor posibile (α A), nivel exprimat de decidenţi la începutul procesului de decizie elementar dintr-o anumită perioadă de timp în legătură cu decizia pe care ei o pregătesc. Nivelul de aspiraţie constituie punctul de pornire în maturizarea intenţiilor de vânzare şi cumpărare.

Intenţiile de vânzare şi cumpărare, precum şi cele de investiţii, nu se formează în sfera relaţiilor băneşti; de aceea, ele nu trebuie concepute în mod obligatoriu ca funcţii ale preţurilor. În acest mod Kornai reduce considerabil influenţele fenomenelor din sfera financiară asupra stării (de absorbţie, de presiune) în care se află sistemul economic.

Tensiunea (aspiraţiei, deciziei) măsurată prin diferenţa dintre aspiraţie şi realizare, este concepută ca motorul ce provoacă desfăşurarea unor procese importante ale sistemului economic (de exemplu îmbunătăţirea calităţii).

Intensitatea aspiraţiei poate fi apreciată în mod indirect, prin amploarea activităţilor care favorizează atingerea nivelului de aspiraţie al unei organizaţii.