Introducere

De-a lungul evoluţiei sale istorice, ştiinţa a căutat să analizeze fenomenele complexe cu ajutorul modelelor abstracte. Natura umană şi variaţia relaţiilor care se stabilesc într-o societate formează un câmp de cercetare întins şi pasionant, propice declanşării unor multiple controverse. Utilizarea matematicii pentru rezolvarea unor probleme economice suscită reticenţe profunde şi nejustificate. Mulţi teoreticieni sau practicieni economişti ignoră noile descoperiri din teoria matematică care le-ar putea fi utile. Pe de o parte aparatul matematic s-a complicat, ceea ce implică un efort major pentru cunoaşterea lui, iar pe de altă parte descoperiri utile economiei sunt de dată recentă.

Ştiinţa economică a făcut mari progrese între anii 1950-1980 iar aceste progrese sunt puţin cunoscute poate şi pentru că teoria matematică utilizată a devenit extrem de rafinată, necesitând un efort continuu pentru înţelegere.

Economia în general şi cu atât mai mult economia de piaţă presupune agenţi (consumatori sau producători), bunuri şi servicii pe care ei le schimbă, preţuri care fixează condiţiile acestor schimburi dar şi probleme fundamentale:

1)      Care este economia abstractă ce presupune o stare de echilibru şi când această stare are eficacitatea maximă? Demonstraţia utilizează teorema punctului fix care tratează continuitatea;

2)      Care este interpretarea acestei stări conform teoriei jocurilor? Jocurile sunt modele simple prin care se cercetează atitudinea agenţilor economici ca parteneri şi competitori în acelaşi timp;

3)      Care este procedeul practic de investigare a stării de echilibru? Ca răspuns la această întrebare se poate utiliza teoria generală a surplusului;

4)      Cum se prezintă echilibrul economic în raport cu proprietăţile oricărei forme de echilibru: unicitate, staţionaritate, stabilitate ?

5)      Care este atitudinea coerentă faţă de riscurile legate de incertitudine şi viitor ?

Fundamentarea ştiinţifică se bazează pe cercetarea imaginilor abstracte simplificate ale universului real, concret şi întins, pentru a intui esenţa. Un asemenea demers relevă spiritul de fineţe opus de Pascal spiritului geometriei. În acest sens sunt edificatoare cuvintele lui Henri Poincaré: „se zice că ştiinţa nu este decât o clasificare, iar o clasificare nu poate fi adevărată, ci comodă. Dar este adevărată pentru că este comodă nu numai pentru mine, ci pentru toţi oamenii; ea este adevărată pentru că va rămâne comodă pentru urmaşi; este adevărată pentru că nu poate fi hazard”.

Imaginea este uneori extrem de simplificată în raport cu realitatea observabilă, presupunând că anticiparea faptelor economice este perfectă, alteori foarte complicată, că numărul consumatorilor este finit, dar foarte mare, toţi consumatorii putând fi diferiţi în gusturile lor. Aceste simplificări nu ţin cont de proprietăţile interesante pe care le poate avea economia abstractă astfel definită.

Atunci când schimburile de bunuri şi servicii între consumatori şi producători sunt orientate de un sistem de preţuri, există un joc al preţurilor astfel încât cererea şi oferta sunt egale pentru orice bun şi serviciu iar situaţia economică cu acest joc al preţurilor, este „optimă”; în acest sens nu este posibil să se îmbunătăţească poziţia unui consumator fără a o înrăutăţi pe-a altora. Se convine că o situaţie astfel definită nu este unică. Fiecare distribuire a bogăţiei iniţiale între consumatori corespunde unei situaţii optimale particulare. Dacă o situaţie nu este optimală este posibil să se găsească o variantă în care un consumator nu pierde dar ceilalţi câştigă. În acelaşi timp, fiecare consumator apreciază propria sa poziţie fără să-l intereseze a celorlalţi.

În teoria economică există două concepte de stabilitate:

1)      echilibrul stabil, în concepţia clasică realizat prin şi în sistem, adică automat. O caracteristică importantă a acestui fel de stabilitate este ocuparea deplină (full employment), adică fără şomaj. Opera unui mare economist francez, transferat la Universitatea din Lausanne, Elveţia, Léon Walras (1834-1910), pe care Schumpeter (B82; p.169-170) îl considera cel mai mare dintre toţi economiştii fiindcă el a formulat cel dintâi legea echilibrului general în economie, prin care a marcat evoluţia gândirii economice.

Dacă schimbul de mai multe mărfuri are loc pe o piaţă liberă guvernată de concurenţă (monopolurile fiind neutralizate sau reduse la zero) şi dacă preţurile sunt exprimate numai în numerar – conchide Walras – „atunci condiţia de echilibru general este împlinită ipso facto”.

Dacă presupunem concurenţa pură ca un datum, ceva static deja realizat, aşa cum a făcut Walras, atunci legea este corectă, din punct de vedere logic. Dacă introducem un element dinamic atunci avem nevoie de un mediu înconjurător compatibil cu celelalte două elemente: concurenţa pură şi moneda în numerar.

2)      echilibrul stabil în concepţia modernă, realizat din exteriorul sistemului, prin intervenţia guvernului, cu aplicarea unei politici monetare sau fiscale adecvate. O caracterizare principală a acestui fel de stabilitate este existenţa „şomajului involuntar”, cum a observat Keynes.

Aceste două concepte de stabilitate sunt legate de două revoluţii în gândirea economică, caracterizate prin două metode diferite de analiză a fenomenelor economice:

§         Şcoala clasică, unde problemele economice au fost analizate din punct de vedere al unui model cu condiţii ideale de echilibru stabil, potrivit cărora dacă se asigură libertate economică atunci sistemul se realizează şi funcţionează de la sine, fiind guvernat de legi naturale. Economiştii clasici nu au observat că între modelul lor de gândire, care era perfect justificat, şi condiţiile prevalente în viaţa economică reală există o diferenţă enormă şi nu au studiat cu aceeaşi grijă şi problema dezechilibrului care domina realităţile economice. De asemenea, nu au sesizat necesitatea reformelor structurale, creând un model ideal unde guvernează legi naturale. Şcoala clasică a fost supusă, cu trecerea timpului, multor critici din cauza discrepanţei între teorie şi practică; ea a văzut realitatea fizică, socială şi economică prin prisma echilibrului stabil. Cu alte cuvinte, evoluţia este către unitate, armonie, simetrie, reversibilitate în sensul că dacă facem analiza ex-ante sau ex-post, micro sau macro nu are nici o importanţă, căci rezultatul trebuie să fie acelaşi.

  Aceasta este fundamentarea filozofică a ştiinţei clasice deterministe, moştenită de la Newton şi folosită apoi în toate ştiinţele, inclusiv în economia politică. Deşi punctul culminant al şcolii clasice a fost atins (formularea Legii echilibrului general de către Léon Walras şi alţi economişti de seamă ca Menger (B57), Jevons (B39), Wicksell (B93), Marshall (B55), Pareto (B62) şi Irving Fisher (B9; p.361)), ea a cedat locul şcolii moderne în cursul Marii Depresiuni din perioada 1929-1933.

§         Şcoala modernă unde problemele economice se observă exclusiv din punct de vedere al unui model ce presupune condiţii de dezechilibru sau abateri de la modelul clasic, dar cu premisa că intervenţia guvernului prin aplicarea unei politici monetare şi fiscale, aşa cum a fost recomandată de Keynes, poate promova prosperitatea generală şi stabilitatea. Punctul culminant al şcolii moderne a fost atins prin formularea Legii Ocupării Depline a resurselor naturale şi umane, de către John Maynard Keynes în cartea sa devenită celebră în veacul nostru „General Theory of Employment, Interest and Money” (1936). Acesta reprezintă conceptul modern de echilibru stabil prin intervenţie guvernamentală din afara sistemului.

  Şcoala modernă a văzut aceeaşi realitate fizică, socială şi economică prin prisma dezechilibrului, sau a echilibrului nestabil, cu evoluţie către diversitate, conflict, lipsă de simetrie şi ireversibilitate. Aceasta este fundamentarea filosofică a ştiinţei moderne indeterministe, moştenită de la Einstein, Niels Bohr, Werner Heisenberg şi alţii, care s-a transplantant în toate ştiinţele, inclusiv în economia politică.

  Şcoala modernă a început cu mult înainte de Keynes, mergând către Malthus şi Sismondi care au observat, chiar de la începutul veacului al 19-lea, că realităţile existente nu erau guvernate de legi naturale de echilibru, observaţie care era corectă. Pe aceeaşi linie de gândire au mers şcoala socialistă franceză, şcoala istorică germană, Karl Marx, care a împins metoda de cerere până la dezechilibrul total şi, mai târziu, şcoala americană instituţionalistă. Toate aceste şcoli au avut ca numitor comun ideea că problemele economice în cauză pot fi rezolvate prin intervenţia statului.

  Experienţa economică şi financiară din acest veac, cu precădere între 1931-1991, când s-a aplicat doctrina lui Keynes, a arătat, fără îndoială, că intervenţia statului – direct cum recomandă adepţii lui Marx, sau indirect cum susţin discipolii lui Keynes – nu poate rezolva satisfăcător problemele unei societăţi moderne.

  Şcoala modernă are şi ea un cusur tot de natura metodologică, însă în sens invers, comparat cu cea clasică. Pe câtă vreme şcoala clasică a studiat echilibrul stabil, dar a neglijat dezechilibrul, şcoala modernă a studiat dezechilibrul, deşi nu totdeauna sistematic, dar a neglijat studiul echilibrului stabil, mai exact legătura dintre ele.

  Atât şcoala clasică cât şi cea modernă, atât prima cât şi a doua revoluţie în gândirea economică s-au dovedit a fi neputincioase în rezolvarea problemelor practice ale timpului nostru şi aşa s-a creat dilema intelectuală şi ştiinţifică în care trăim, o dilemă pe care foarte puţini o văd din cauza lipsei unei metodologii mai complete, care să ne arate cum se poate ieşi din acest impas unic în istoria ştiinţei moderne. Este nevoie de o a treia revoluţie, care să demonstreze până unde, sau în ce condiţii, gândirea clasică e vulnerabilă şi în ce condiţii gândirea modernă răspunde cerinţelor. Poate cu ajutorul unei metodologii mai complete, se poate dovedi că şcoala modernă nu este în contradicţie – cum susţin mulţi economişti contemporani – ci mai degrabă completează rezultatele analizei clasice. Pe drept cuvânt sublinia I. Kant: „de câte ori o teorie nu este aplicabilă în practică, adevărata cauză nu trebuie căutată în teoria respectivă, ci în faptul că nu există destulă teorie pe care omul ar fi trebuit să o înveţe din experienţă”.

Este necesar, deci, să reflectăm îndelung asupra conceptului de echilibru economic şi asupra „puterii” sale. Ce este de fapt situaţia de echilibru neoclasic ? Cum se stabileşte ea ? Economia „reală” se află ea oare în echilibru ? Atâtea întrebări fundamentale ale căror răspunsuri ar putea valida „discursul” neo-clasic care, până în prezent, trebuie recunoscut, apare ca fiind destul de „sărac”, mai ales în sensul definirii unor concepte şi al analizei concordanţei modelului economic cu realitatea.

De fapt, economia neoclasică are o imperioasă nevoie de conceptul de echilibru, căruia îi acordă statutul unei veritabile metodologii şi nu acela de simplu instrument de analiză. Deci, echilibrul neoclasic „funcţionează”, putem afirma, ca o veritabilă problematică, ridicând anumite probleme şi interzicând ca altele să fie măcar „gândite” (după părerea economiştilor) de orientare keynesistă, în mod special. Ne referim aici, în primul rând, la lucrările cunoscutului profesor Al. Barrere, reputat keynesist, între care menţionăm: Déséquilibres économiques et contrarévolution keynesienne şi Macroéconomie keynesienne.

Echilibrul ia naştere, se pare, ca o modalitate de „conciliere” a preferinţelor şi comportamentelor individuale; împiedică apariţia (atât de necesară) a conceptelor de putere, dominaţie, ierarhie.

Trebuie arătat că acest lucru se „plăteşte” prin imposibilitatea integrării unei analize satisfăcătoare a timpului, a aspectelor dinamicii (echilibrul agenţilor economici, optimul consumatorului sau al producătorului în dinamică, modificarea principalilor parametri); se împiedică astfel însăşi simpla descriere a proceselor economice în cursul timpului.

Echilibrul economic dă coerenţă anumitor faţete ale analizei neo-clasice, rezolvă anumite probleme, dar, prin aceasta, el induce asemenea restricţii în analiză, încât putem considera că echilibrul constituie o adevărată problematică; ea însăşi, nu este mai fundamentată decât înseşi conceptele cu care se operează şi cărora li s-a adus acuzaţia că nu au fost „produse”, concepute, de fapt. De aici apare, fără îndoială, reproşul cel mai grav care i se poate adresa teoriei neoclasice: echilibrul pare a fi o noţiune evidentă care „vine de la sine”, fără a exista nimic care să justifice utilizarea sa de către economişti.

Există diferite probleme care se pun în momentul de faţă şi care, pentru a fi soluţionate, trimit la echilibru; echilibrul însuşi, nefundamentat, n-ar fi capabil să trimită decât dincolo de analiza ştiinţifică însăşi la raportul ştiinţă-ideologie, singurul care ar putea permite înţelegerea acestei problematici.

Conceptele fundamentale cu ajutorul cărora s-a construit analiza economică contemporană sunt cele legate de echilibru şi de optim. Dorinţa unui demers ştiinţific unitar s-a tradus prin demonstrarea unei corespondenţe care există între cele două noţiuni. Astfel, analiza micro-economică şi-a concentrat toată atenţia asupra demonstraţiei celor două teoreme de corespondenţă bine cunoscute:

1)      în condiţiile anumitor ipoteze (divizibilitate perfectă a consumului şi abstracţia externalităţilor), echilibrul general concurenţial constituie un optim în sens paretian;

2)      în aceleaşi ipoteze, la care se adaugă cele legate de randamentele descrescătoare şi de convexitatea curbelor de indiferenţă este posibilă asocierea la orice optim paretian a unui vector al preţurilor ce asigură echilibrul general în situaţia de concurenţă pură şi perfectă.

Aceste două teoreme de corespondenţă ar putea fundamenta anumite intervenţii de politică economică care:

1)      trebuie să asigure respectarea ipotezelor ce le susţin, prin acţionarea atât asupra „cadrului” (favorizarea situaţiei de concurenţă), cât şi asupra funcţionării economiei (eliminarea surselor de efecte externe, de randamente crescătoare);

2)      trebuie să vegheze pentru obţinerea unei stări de echilibru general, adică pentru realizarea echilibrului pe fiecare piaţă.

Nu este o exagerare dacă afirmăm că problema echilibrului economic preocupă economia politică de la începuturile sale, mai precis de când gândirea economică s-a constituit într-o ştiinţă de sine stătătoare. Viziunea clasică privind echilibrul economic o întâlnim încă în operele lui A. Smith, D. Ricardo şi St.Mill, ca să menţionăm pe cei mai reprezentativi exponenţi ai liberalismului clasic. În fond teoria „mâinii invizibile” enunţată de A.Simth poate fi socotită ca o formă de exprimare a unei concepţii cu privire la echilibrul economic. Potrivit acestei teorii, economia bazată pe mecanismele pieţei concurenţiale îşi asigură în mod spontan, echilibrul între producţie şi consum, ofertă şi cerere, fapt care face de prisos intervenţia statului în economie.

Mai târziu, neoclasicii au reluat ideea echilibrului economic, pornind de la independenţa generală a agenţilor economici, de la conceperea ansamblului economic ca sumă a părţilor. În optica lor, echilibrul dintre cerere şi ofertă se asigură prin găsirea unui preţ de echilibru întemeiat pe maximizarea avantajelor proprii ale agenţilor economici – producători şi consumatori, vânzători şi cumpărători. De pe aceste poziţii şi-a elaborat Leon Walras teoria asupra echilibrului economic care a devenit punct de referinţă pentru întreaga gândire economică ce l-a succedat.

Prima viziune asupra echilibrului la nivel macroeconomic, văzut prin prisma raportului dintre anticipările agenţilor economici şi răspunsul realităţii, o întâlnim la lordul englez John Maynard Keynes.

Dar nici această viziune nu este considerată suficientă pentru soluţionarea unei probleme atât de complexe şi dificile.

În ultimele trei decenii au apărut noi teorii ale echilibrului economic, care mai de care, mai elegantă şi mai sofisticată. Printre cei care au adus contribuţii de seamă în acest domeniu se numără şi Gerard Debreu, Kenneth Arow şi Frank Hahn, ca să cităm doar câţiva. De-a lungul anilor s-au adus argumente ştiinţifice menite să clarifice problema echilibrului economic Şi din acest punct de vedere contribuţia gândirii economice este incontestabilă. Dar sunt cercetători care afirmă că în pofida valorii lor cognitive, teoriile echilibrului economic „sunt virtual lipsite de putere explicativă”, în sensul că „par să aibă prea puţin de-a face cu economiile reale”. (Filosofia ştiinţei economice. Antologie, editată de Daniel M.Hausman, Ed. Humanitas, 1993, p.314).

Având în vedere importanţa echilibrului economic, faptul că preocupă economia politică de la începuturi şi până astăzi şi totodată disputele teoretice actuale am considerat util să întreprindem un demers istoric şi logic asupra acestei probleme atât de mult controversată

În evoluţia teoriei echilibrului economic s-au înregistrat progrese notabile în ceea ce priveşte concepţia de ansamblu, metodele şi instrumentele de lucru.

Structurarea lucrării încearcă să surprindă evoluţia gândirii economice privind echilibrul economic şi contribuţia unor personalităţi reprezentative la dezvoltarea acesteia.

Primul capitol intitulat „Leon Walras şi Teoria Echilibrului General (TEG)” îşi propune să prezinte epoca în care s-a format L. Walras şi teoria echilibrului economic în care economistul francez „a sistematizat” pentru prima oară într-un model matematic, conceptele de: valoare, sistem de preţuri, capital, servicii, pieţe, producători, consumatori etc.

Pentru aprecierea contribuţiei lui Walras la dezvoltarea gândirii economice am prezentat pe scurt principalele repere până la apariţia teoriei echilibrului economic.

Am definit cadrul concurenţei perfecte în optica walrasiană, caracterizat prin atomicitatea participanţilor, fluiditatea pieţei, mobilitatea factorilor de producţie, transparenţa pieţei, omogenitatea produselor.

În continuare am prezentat sistemul economic walrasian conceput ca ansamblu de bunuri şi persoane (agenţi economici) în care are loc mişcarea şi producţia bogăţiei sociale, exclusiv prin intermediul schimburilor care au loc pe pieţe. Morfologia pieţei generale are ca module pieţele produselor, serviciilor şi capitalului ca elemente esenţiale ale schimburilor economice.

Pentru descrierea stării iniţiale a sistemului economic, Walras a introdus ca element de bază sistemul de preţuri.

Circulaţia bunurilor economice determină în sistemul walrasian o dublă realizare a produsului naţional:

a. prin plata serviciilor productive;

b. prin cheltuirea veniturilor distribuite şi cumpărarea produsului de către agenţii economici.

Condiţiile necesare realizării echilibrului schimbului, echilibrului producţiei şi echilibrului capitalului pun în evidenţă calitatea modelului walrasian dar şi limitele lui.

Controversele privind teoria economică walrasiană au ca origine:

§     interpretarea eronată sau denaturarea unor idei chiar de către Walras;

§     neînţelegerea sau nesesizarea unor idei valoroase ale lui Walras de către economiştii care i-au urmat.

Trăsătura originală a construcţiei şi funcţionării ansamblului economic walrasian este cea legată de simultaneitatea ofertei de servicii productive cu manifestarea cererii de produse.

Legea lui Walras acţionează ca o lege de conservare, contribuind la stabilizarea pieţei; potrivit concepţiei sale egalizarea cererii şi ofertei depinde de preţul de echilibru.

Walras s-a situat într-un cadru de concurenţă iar demersul său se îndreaptă, din punct de vedere al mijloacelor, către spaţiul microeconomic, iar din punct de vedere al obiectivelor, către spaţiul macroeconomic.

În capitolul doi „Contribuţia lui V. Pareto la dezvoltarea teoriei echilibrului economic” am prezentat elemente comune şi diferenţele care există între teoria echilibrului economic şi economia clasică, între teoria echilibrului economic şi teoria economică a şcolii austriece, între echilibrul general şi echilibrele parţiale, între echilibrul şi dinamica economică.

Studierea echilibrului de către V. Pareto a prilejuit introducerea noţiunii de optim paretian, care se caracterizează prin următoarea afirmaţie: „nu se poate ameliora situaţia unui agent economic fără a deteriora situaţia altui agent economic”.

Conceptul de optimum, care va avea o mare importanţă în teoria economică, va fi şi foarte contestat. El prezintă interes pentru că furnizează un criteriu de referinţă care ia în calcul non-aditivitatea utilităţilor diverşilor agenţi economic, dar conduce frecvent la eludarea problemelor relative la structurile iniţiale de repartiţie a bogăţiei.

Pareto a integrat funcţiile de indiferenţă în logica lui Walras. O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor de bunuri care oferă o satisfacţie egală. Acest demers în termenii curbelor de indiferenţă (F. Edgeworth) prezintă în particular interes pentru că ia în calcul faptul că utilitatea unui bun în raport cu cea a altui bun nu este cuantificabilă.

Se remarcă de asemenea studiul echilibrului în raport cu: gusturile şi restricţiile.

În capitolul trei intitulat „Echilibrul General” am prezentat premisele de bază ale Teoriei Echilibrului General (TEG) evidenţiind conţinutul lor economic, tendinţele de dezvoltare ale TEG, expresia echilibrului general, semnificaţia echilibrului general, echilibrul de „subutilizare” şi echilibrul de „suprautilizare”.

În capitolul patru, „Sistemul keynesist” am încercat să pun în evidenţă contextul general al teoriei economice keynesiene, modelul venituri-cheltuieli al lui Hicks şi Hansen. Revoluţia keynesistă a marcat sfârşitul definitiv al „doctrinei laissez-faire-ului” şi luarea în consideraţie a rolului economiilor şi investiţiilor în determinarea venitului naţional.

Relaţiile fundamentale stabilite de Keynes între consum, venit şi rata dobânzii prin intermediul funcţiei de consum, între investiţia netă, rata dobânzii şi nivelul venitului prin intermediul eficienţei marginale a capitalului, între cantitatea de monedă, rata dobânzii şi nivelul venitului prin intermediul curbei de preferinţă pentru lichiditate scot în evidenţă caracteristicile modelului keynesist.

Formularea grafică şi matematică (Hicks-Hansen) a teoriei keynesiene marchează trei tipuri de echilibre care conduc la un echilibru global:

§         Echilibrul monetar prezentat sub forma a două ecuaţii de comportament al cererii şi ofertei şi o relaţie contabilă de echilibru;

§         Echilibrul care se realizează pe piaţa bunurilor şi serviciilor;

§         Echilibrul care se realizează pe piaţa forţei de muncă (latura ofertei).

Asocierea echilibrelor parţiale posibile pe cele trei pieţe dă naştere echilibrului global care se află la intersecţia curbei reprezentând cererea agregată cu curba ce ilustrează oferta agregată.

Echilibrul keynesist nu corespunde în mod necesar nivelului de utilizare deplină a resurselor umane (forţei de muncă), neexistând nici un mecanism care să garanteze utilizarea deplină a forţei de muncă.

În capitolul al cincilea se analizează „Evoluţia teoriilor neo-walrasiene şi post-keynesiste”. Am considerat că prezentarea teoriei economice a lui G.Debreu este edificatoare pentru evoluţia teoriilor neo-walrasiene.

Analiza lui Debreu organizată în jurul sistemului de preţuri sau în jurul funcţiei valorii definite pe spaţiul mărfurilor pune în evidenţă problemele centrale ale teoriei sale: explicarea valorii bunurilor şi serviciilor; explicarea rolului preţurilor în starea optimală a unei economii date.

Prezentarea modelului lui Debreu (posibilităţi de producţie, posibilităţi de consum, preferinţele consumatorilor, echilibrul concurenţial) evidenţiază faptul că există un echilibru concurenţial dacă producătorii îşi maximizează profiturile, preţurile fiind date, iar consumatorii îşi maximizează funcţiile de utilitate supuse restricţiei avuţiei.

Capitolul al şaselea se referă la „Problematica echilibrului economic”. În context sunt surprinse complexitatea problematicii echilibrului general, necesitatea studierii echilibrului ca stare ipotetică, unicitatea echilibrului, stabilitatea echilibrului în sens walrasian şi marshallian, locul pieţei în teoria echilibrului general.

Exagerarea unor ipoteze, cum sunt, concurenţa pură şi perfectă, substituibilitatea factorilor, independenţa funcţiilor de utilitate faţă de funcţiile de producţie, au determinat limitele modelului economic neoclasic.

În capitolul şapte, intitulat „De la echilibru la dezechilibre”, am prezentat: elementele teoriei dezechilibrului economic elaborate de J.Kornai, treptele de funcţionare ale sistemului său economic. Principalele dezechilibre menţionate sunt: excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii; excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; excesul de cerere de pe piaţa bunurilor economice, monedei şi muncii.

Introducerea noţiunilor de absorbţie şi presiune contribuie la explicarea stărilor de dezechilibru şi a stărilor de trecere de la echilibru la dezechilibru.

În capitolul opt, „De la keynesism la monetarism”, mi-am îndreptat atenţia asupra teoriei economice a monetarismului şi în special asupra teoriei economice a lui M. Friedman, evidenţiind condiţiile fundamentale pentru o economie de piaţă: neintervenţia statului în economie; proprietatea în economie; proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie şi un sistem monetar stabil.

Elementele teoretice fundamentale monetariste stau la baza formulării monetariste a echilibrului monetar şi economic.

Echilibrul monetar poate fi exprimat prin egalitatea cererii de bani cu oferta de bani.

În studiile „Un cadru teoretic pentru analiza monetară” (1970) şi „O teorie monetară a venitului nominal 1971), Friedman formulează modelul monetarist „de ansamblu”, pe care îl contrapune teoriei cantitative clasice şi modelului keynesian. Modelul macroeconomic friedmanian este compus dintr-un sector real şi unul monetar.

Sectorul real este format din:

§         funcţia consumului;

§         funcţia investiţiei;

§         condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor;

iar sectorul monetar din:

§         cererea de bani;

§         oferta de bani;

§         condiţia de echilibru.

Acest model cuprinde şase relaţii şi şapte necunoscute fiind nedeterminat. Friedman vorbeşte în acest context de ecuaţia lipsă, care, dacă este specificată, permite deosebirea între cele trei abordări: teoria cantitativă clasică, modelul keynesian şi modelul monetarist propus de el.

Gânditorul monetarist consideră că teoria cantitativă clasică are ecuaţia suplimentară necesară pentru determinarea venitului real care este dat în afara sistemului de ecuaţii, conform modelului walrasian care presupune utilizarea deplină a resurselor în economie. Preţurile diverşilor factori de producţie sunt flexibile; ajustările se realizează prin intermediul lor în vederea menţinerii sistemului în echilibru.

În sistemul neoclasic, nivelul preţurilor este determinat de mărimea masei monetare atunci când viteza de circulaţie a banilor este constantă.

Referindu-se la modelul keynesian, Friedman consideră că ecuaţia suplimentară de determinare face ca nivelul preţurilor să fie dat în afara sistemului. Aceste preţuri sunt supuse unei anumite structuri instituţionale, care explică rigiditatea lor.

În modelul keynesian variabilele au o determinare simultană, dihotomia neoclasică fiind depăşită.

Venitul real cât şi rata dobânzii se pot modifica datorită schimbării masei monetare şi/sau fluctuaţiei cheltuielilor autonome.

Modelul alternativ pe care îl propune Friedman induce o relaţie de predeterminare a ratei dobânzii în care el combină elemente teoretice keynesiste şi cele provenind de la Irving Fisher. Relaţia propusă are în vedere că rata nominală este compusă din rata reală anticipată şi rata anticipată a inflaţiei.

Dacă sistemul economic se găseşte în echilibru pe termen lung, creşte masa monetară cu aceeaşi rată ca produsul social nominal anticipat, iar acesta are o dinamică asemănătoare cu cea a produsului social efectiv realizat. În această stare de echilibru există egalitatea celor trei rate de creştere (rata de creştere anticipată a venitului nominal, rata de creştere efectivă a venitului nominal, rata de sporire a masei monetare).

Monetariştii consideră irelevantă preocuparea realizării unui echilibru pe termen scurt în condiţiile în care intervenţiile pot fi perturbatoare, iar pe termen lung pot reduce intensitatea forţelor care înscriu sistemul economic pe traiectoria de evoluţie cea mai convenabilă.

Ei sunt adepţii ajustărilor „libere”.

În capitolul nouă am căutat să evidenţiez Raportul dintre Teoria Echilibrului General şi Teoria Bunăstării. Când în cadrul unei economii, se pot concepe mai multe nivele de echilibru, trebuie să stabilim care este cel mai bun dintre ele. Aceasta este de fapt problema bunăstării, care constă în determinarea, în cadrul unui ansamblu de situaţii economice alternative pe cea care din punct de vedere social este cea mai convenabilă.

În continuare am prezentat modelele lui Becker şi Lancaster privind comportamentul de consum în care consumatorul este asimilat unui producător care caută combinarea optimă a factorilor de care dispune şi bunurile pe care le cumpără astfel încât să poată fabrica bunuri finale, singurele care constituie obiectul nevoilor sale.

În capitolul al zeceleaTeoria echilibrelor non-walrasiene” sunt analizate încercările lui E. Malinvaud de reconsiderare a mesajului lui Keynes şi de analiză a celor trei „regimuri de dezechilibru”: şomaj clasic, şomaj keynesian şi inflaţia reprimată.

Pentru el, existenţa echilibrului poate fi garantată de tehnologie şi mai ales de investiţii, în acest sens el face aproximări ale funcţiei de echilibru şi funcţiei de investiţii.

Ipotezele fundamentale din modelul lui Malinvaud sunt: o economie monetară de producţie închisă, cu două pieţe – piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa muncii; existenţa a doi agenţi: firmele şi indivizii; existenţa a trei tipuri de bunuri – bunurile de consum, forţa de muncă şi moneda.

Noile teorii non-walrasiene stau la baza unui model coerent care permite integrarea celor două teorii (contrare) ale şomajului – teoria keynesistă şi cea clasică. De asemenea am inserat o scurtă prezentarea a modelului RBC a lui J.Dreze care se referă la ciclul real de producţie.

În „Concluzii” se subliniază importanţa Teoriei Echilibrului Economic în evoluţia diverselor idei economice pentru că practic evoluţia gândirii economice până în zilele noastre a fost marcată de modelul economic walrasian care, chiar dacă a fost un model ideal, a sistematizat pentru prima oară conceptele economice de bază.