<< Pagina precedenta | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

Capitolul III

Piaţa şi politica publicã

1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice

Viaţa economicã cunoaşte o multitudine de procese şi fenomene, de comportamente şi strategii ale agenţilor economici, de reacţii şi mecanisme ce se manifestã ca rãspuns la dinamica variabilelor pieţei. Mai mult decât atât, fiecare domeniu de activitate şi astfel şi agenţii economici se aflã sub incidenţa mai mare sau mai micã a unor instrumente de politicã publicã. Cu alte cuvinte, participanţii la viaţa economicã pentru a face faţã exigenţelor economice trebuie sã respecte nu numai legile pieţei şi concurenţei, dar şi cerinţele impuse prin intervenţia puterii publice în domeniul respectiv.

Evaluarea unui sistem economic se face pe baza a douã criterii: eficienţã şi echitate. Dacã primul este, în general, cunoscut de agenţii economici, care apeleazã la calcule de eficienţã în procesul de luare a deciziilor, cel de-al doilea este ignorat în mare mãsurã.

Eficienţa economicã este consideratã o reflectare a mãrimii unui rezultat economic care este în general, cantitatea totalã de bunuri sau servicii obţinutã de agentul economic.

Eficienţa economicã este legatã de o activitate şi un comportament raţional. De aceea, în contextul relaţiei efort-efect, eficienţa înseamnã obţinerea unui efect maxim pe unitate de efort sau depunerea unui efort minim pe unitate de efect. Eficienţa economicã trebuie analizatã prin prisma componentelor sale şi anume eficienţa în producţie, eficienţa distribuţiei şi satisfacţia consumatorului.

Teoria economicã considerã o producţie eficientã atunci când fiecare firmã realizeazã o producţie datã pe seama combinãrii factorilor de producţie cu costuri minime. În condiţiile în care resursele economice au caracter limitat, creşterea producţiei unui bun se poate face pe seama scãderii producţiei altui bun.

De asemenea, resursele economice trebuie distribuite între producãtori astfel încât transferul resurselor sã nu permitã creşterea producţiei unui bun decât prin sacrificarea altuia. Grafic, eficienţa în producţie este reflectatã de curba (frontiera) posibilitãţilor de producţie (Figura nr. 5).

Fig. nr. 5: Frontiera posibilitãţilor de producţie

Aceasta reprezintã un instrument grafic care exprimã totalitatea combinaţiilor de bunuri (x şi y) care pot fi realizate în condiţiile valorificãrii la maximum a resurselor disponibile. Astfel, creşterea producţiei bunului x este posibilã pe seama reducerii producţiei bunului y, şi invers. O combinaţie de bunuri situatã pe frontiera posibilitãţilor de producţie (punctul A) este consideratã eficientã prin prisma alocãrii şi utilizãrii resurselor. În schimb, o combinaţie de bunuri de tipul B este posibilã, dar ineficientã, rãmânând resurse disponibile pentru acest scop neutilizate. O combinaţie de bunuri de tipul C este imposibil de realizat în aceleaşi condiţii tehnice, dar o dezvoltare intensivã şi tehnologii superioare, care ar schimba frontiera posibilitãţilor de producţie ar permite şi realizarea acestei combinaţii.

Un aspect important al eficienţei în producţie este avantajul comparativ care ia în considerare costul de oportunitate al unei acţiuni. Astfel, o decizie sau acţiune prezintã o valoare nu numai monetarã, dar şi comparativã. Valoarea strict monetarã reprezintã suma cheltuielilor ocazionate de aceastã acţiune. Valoarea comparativã reprezintã costul celei mai bune alte acţiuni sacrificate. În acest sens, un teren aparent fãrã utilitate pentru activitatea de construcţii poate reprezenta o valoare pentru societate dacã reprezintã o zonã naturalã de interes.

Eficienţa distribuţiei se manifestã atunci când un bun este distribuit indivizilor care îi atribuie cea mai mare valoare economicã, adicã utilitate. Distribuţia bunurilor devine eficientã atunci când rata marginalã de substituţie[1] între douã bunuri este aceeaşi pentru toţi consumatorii.

În acest fel se explicã preferinţele diferite în consumul indivizilor şi alegerile lor.

Desigur, la nivel individual, eficienţa distribuţiei se asigurã prin deciziile privind alocarea venitului.

La nivelul societãţii, decizia publicã pentru asigurarea eficienţei distribuţiei este mult mai complexã. Astfel, premisa instaurãrii eficienţei distribuţiei este ca fiecare membru al societãţii sã beneficieze de un minim de cantitate dintr-un anumit bun, sau altfel spus, ca anumite bunuri sã fie distribuite în mod egal. În acest moment însã intervin considerentele de echitate, fiind posibil de preferat uneori, o alocare ineficientã.

Satisfacţia consumatorului sau principiul suveranitãţii consumatorului reprezintã o combinaţie a eficienţei în producţie şi distribuţie. În acest sens, resursele societãţii trebuie orientate spre valorificare în producţiile bunurilor cerute de consumatori, fiind dispuşi sã le cumpere. Existã în acţiunile oamenilor fie un câştig, fie o pierdere de satisfacţie, ca şi în activitatea productivã. Deciziile individuale pot fi conflictuale cu cele ale societãţii. De exemplu, un individ poate considera cã cea mai bunã alocare a timpului sãu este pentru vizionarea filmelor. Principiul suveranitãţii consumatorului îi permite o asemenea decizie şi chiar poate fi eficientã dacã aceastã acţiune îi genereazã cea mai mare satisfacţie. Dar societatea considerã cã o astfel de acţiune individualã este inechitabilã.

Esenţialã pentru orice sistem economic este cunoaşterea formelor de exprimare a eficienţei economice şi a modalitãţilor sale de creştere. În Figura nr. 6 sunt prezentate cele mai frecvente forme şi cãi de creştere a eficienţei economice.

Fig. nr. 6: Formele sale şi modalitãţile de creştere.

În schimb, echitatea demonstreazã modul în care rezultatul economic este distribuit membrilor societãţii. Aceasta înseamnã cã un sistem economic, în general, poate atinge o performanţã ridicatã în ceea ce priveşte volumul producţiei, dar aceasta poate fi scãzutã în planul viziunii societãţii dacã firma nu reuşeşte sã asigure o corectã alocare a bunurilor şi serviciilor realizate.

Echitatea este un principiu adeseori esenţial în adoptarea deciziilor economice. Aceasta exprimã corectitudinea sau justeţea unei mãsuri sau intervenţii economice. Echitatea nu trebuie confundatã cu egalitatea sau echilibrul economic, ea fiind necesarã şi în condiţii sau, mai ales, în condiţii de inegalitate economicã. În Figura nr. 7 sunt prezentate caracteristicile echitãţii ca principiu aplicat în economie.

Fig. nr. 7: Echitatea ca principiu cu aplicabilitate economicã

Echitatea orizontalã se manifestã atunci când se aplicã aceeaşi mãsurã indivizilor care prezintã caracteristici economice neclare. De exemplu, se respectã principiul echitãţii orizontale atunci când indivizi cu aceleaşi venituri suportã aceeaşi povarã a impozitului sau dacã persoane cu nevoi şi venituri similare beneficiazã de aceleaşi avantaje.

Echitatea verticalã se manifestã atunci când o anumitã mãsurã este aplicatã diferenţiat unor indivizi care dispun de caracteristici economice distincte. De exemplu, principiul echitãţii verticale se respectã în domeniul fiscalitãţii atunci când veniturile individuale sunt impozitate diferit, fiind un argument esenţial pentru sistemul de impozitare progresivã sau proporţionalã. Astfel, dacã deţinãtorii de venituri mai mari suportã un impozit mai ridicat, venitul marginal adicã sporul de venit potenţial de câştigat capãtã o importanţã mai redusã faţã de veniturile mai mici. De asemenea, echitatea verticalã se regãseşte şi în domeniul educaţiei, atunci când se acordã burse sau alte avantaje materiale studenţilor cu venituri mai mici.

Echitatea de distribuţie exprimã corectitudinea în maniera în care rezultatele din economie sunt distribuite între indivizi. Desigur, problemele economice prezintã în general mai multe alternative şi chiar soluţii şi de aceea, proiectele sau politicile economice genereazã efecte diferite de distribuţie. Aceasta impune ca analiza economicã sã cuprindã studii de oportunitate în asigurarea distribuţiei şi evaluarea alternativelor economice, pornindu-se de la premisa cã orice decizie genereazã consecinţe care se distribuie diferit asupra indivizilor. Uneori echitatea de distribuţie se concretizeazã prin distribuţia venitului, a avuţiei sau chiar în cadrul economiei bunãstãrii prin utilitate.

Pentru o corectã evaluare economicã, care sã aibã în vedere atât criteriul eficienţei cât şi al echitãţii, un agent economic trebuie sã cunoascã:

- condiţiile în care o piaţã competitivã înregistreazã rezultate eficiente;

- relaţia dintre mecanismele pieţii şi echitatea distribuitã.

Un sistem economic, respectiv un agent economic transformã resursele în bunuri şi servicii destinate consumului curent sau viitor. În orice moment, o economie dispune de un volum limitat de resurse sau avuţie. Pe de o parte, o comensurare a succesului economic are ca punct de plecare abilitatea sistemului economic de a utiliza volumul de resurse pentru obţinerea nivelului agregat de bunuri şi servicii. Pe de altã parte, pentru transformarea resurselor în bunuri şi servicii, sistemul economic distribuie produsele între membrii societãţii. Ori, cum transformarea resurselor implicã întotdeauna relaţii de schimb prin care se vând şi se cumpãrã factori de producţie şi bunuri de consum, distribuţia determinã nivelul consumului curent al indivizilor dintr-o societate. De asemenea, dinamismul pieţei contemporane face ca resursele existente sau bunurile de investiţii sã fie redistribuite în scopul distribuţiei de avuţie.

Prin urmare, relaţiile dintre piaţã şi eficienţã, dintre piaţã şi echitate pot fi înţelese dacã se analizeazã mai multe aspecte, aşa cum s-a precizat deja pentru o corectã evaluare economicã şi anume: condiţiile în care o piaţã înregistreazã eficienţã, relaţiile piaţã-echitate, echitatea proceselor şi rezultatelor.

a) Condiţiile în care o piaţã competitivã înregistreazã rezultate eficiente

Diversitatea economiilor ţãrilor reflectatã de diferite nivele de producţie şi de satisfacere a trebuinţelor are la bazã diferenţa de eficienţã dintre acestea. Înseamnã cã o economie de piaţã poate fi mai mult sau mai puţin eficientã faţã de alta.

Eficienţa se asociazã cu cea mai bunã utilizare a resurselor în scopul obţinerii maximului de efect. Eficienţa poate fi de naturã tehnicã sau economicã.

Eficienţa tehnicã exprimã condiţiile existente în care un agent economic (sau ramurã sau economie) înregistreazã un maxim de efect prin folosirea resurselor disponibile în cea mai bunã alternativã.

Eficienţa economicã denumitã şi eficienţa Pareto sau de distribuţie exprimã condiţiile în care nu numai, un sistem înregistreazã eficienţã tehnicã, dar şi satisface preferinţele consumatorilor producând acele bunuri şi servicii cerute de aceştia, adicã pentru care existã o nevoie solvabilã.

În acest fel, o economie devine eficientã dacã îndeplineşte urmãtoarele condiţii:

- sã existe pe piaţã mulţi cumpãrãtori şi vânzãtori;

- sã genereze informaţie deplinã;

- sã nu existe costuri tranzacţionale adicã acele cheltuieli legate de realizarea schimbului, care de cele mai multe ori sunt ridicate şi ignorate; de exemplu, costul obţinerii de informaţii este un cost tranzacţional;

- sã nu se manifeste efecte propagate, adicã consumul sau producţia unui individ, respectiv agent economic sã nu afecteze direct bunãstarea celorlalţi.

În practica economicã, aceste condiţii nu se regãsesc simultan, ceea ce înseamnã cã pieţele reale sunt imperfecte şi chiar dacã se caracterizeazã prin atomicitate, adicã existã mulţi vânzãtori şi cumpãrãtori de puteri economice apropiate, informaţia nu poate fi totalã, iar costurile tranzacţionale nu pot fi zero. De aceea, sistemele economice au grade diferite de eficienţã şi aspirã la nivele superioare, iar intervenţia statului urmãreşte creşterea acesteia.

b) Relaţia piaţã - echitate

O piaţã eficientã nu este obligatoriu şi echitabilã. Chiar în condiţiile unei pieţe perfecte pot exista grupuri de indivizi cu venituri foarte mici sau foarte mari pentru a putea forma un întreg social.

Orice sistem economic funcţioneazã pe baza unor reguli care definesc activitãţile acceptate de societate la un moment dat. În determinarea dimensiunii intervenţiei guvernamentale sau a politicilor care sã genereze echitate, existã multiple controverse. Aceasta, deoarece un efect economic echitabil de valorile individuale şi de convingerile oamenilor. De aici, se ridicã şi întrebarea dacã piaţa asigurã o distribuţie corectã, echitabilã a resurselor.

Pentru a rãspunde, echitatea trebuie analizatã pe trei planuri, respectiv în planul înzestrãrii cu resurse, al proceselor desfãşurate într-o economie şi al rezultatelor obţinute.

c) Echitatea înzestrãrii cu resurse

Un criteriu esenţial al echitãţii este legat de dimensiunea înzestrãrii, pornindu-se de la aceea cã orice individ este îndreptãţit sã beneficieze de pe urma înzestrãrii sale, ca urmare a unor mecanisme precum moştenire, descoperire, trãsãturi înnãscute, etc. De aceea, de exemplu pentru un pãrinte este echitabil sã decidã sã amâne consumul sãu şi sã transfere avuţia acumulatã, copiilor sãi. Dar transferul de avuţie între generaţii este el însuşi inechitabil construit. De aceea, unii susţin cã dacã roadele muncii proprii revin corect indivizilor care au prestat-o, moştenirile ar trebui redistribuite pentru binele comun. Ori, aceasta nu se întâmplã într-o economie contemporanã tocmai pentru cã nu sunt obiect de moştenire numai bunurile materiale ci şi trãsãturile de naturã biologicã, abilitãţi, îndemânãri, ceea ce face ca moştenirea iniţialã sã fie diferitã de la un individ la altul. Chiar dacã aceasta face ca unii sã dispunã de un avantaj inechitabil asupra altora, eliminarea deosebirilor de înzestrare este imposibilã.

La fel se întâmplã şi la nivelul înzestrãrii cu resurse ale unei ţãri. Se ştie cã fiecare economie dispune de un potenţial propriu de resurse care poate fi sporit mai mult sau mai puţin prin importuri. Este echitabil ca unele ţãri sã beneficieze de resurse naturale mai bogate decât altele? Este echitabil ca unele economii sã aibã o capacitate de import mai mare decât altele? Probabil cã nu, dar eliminarea deosebirilor de înzestrare este imposibilã. Acesta este punctul de plecare în explicarea dezvoltãrii economice diferite a ţãrilor, a nivelelor de trai diferite, ale populaţiilor, etc.

d) Echitatea proceselor

Este vorba despre caracterul echitabil al proceselor generatoare de rezultate. Este evident cã orice individ sau agent economic este îndreptãţit sã-şi însuşeascã ceea ce rezultã din muncã, respectiv activitatea sa pe o piaţã competitivã. Altfel spus, fiecare dispune de o şansã egalã de a câştiga un venit corespunzãtor abilitãţilor proprii. Dar, cum aceste aptitudini diferã de la individ la individ şi de la un agent economic la altul, şi rezultatele lor vor fi diferite. Aşa se explicã de ce doi agenţi economici care au acelaşi profil de activitate, se aprovizioneazã de pe aceeaşi piaţã şi comercializeazã produsele pe aceeaşi piaţã de desfacere, obţin rezultate diferite: unul dispune de un manager mai abil decât celãlalt. Aceastã abilitate a întreprinzãtorului a devenit un nou factor de producţie şi exprimã capacitatea acestuia de a combina raţional factorii tradiţionali, în vederea unei activitãţi eficiente.

e) Echitatea rezultatelor

Echitatea rezultatelor obţinute de agenţii economici este la fel de greu de asigurat ca şi celelalte variante anterioare. Chiar în ipoteza a doi indivizi cu aceleaşi resurse şi şanse de dezvoltare, rezultatele lor nu pot fi identice. Egalitatea rezultatelor lor nu se poate asigura. Aceasta, deoarece pe lângã deosebirile de abilitãţi înnãscute, existã elementele întâmplãtoare diferite cu care se confruntã fiecare dintre ei în procesul pieţei. Dacã un agent economic descoperã o nouã tehnologie sau procedurã de producţie care îi permite sã câştige mai mult, el va înregistra rezultate superioare faţã de alţii. În aceste condiţii se poate susţine cã important este sã se egalizeze nu veniturile ci satisfacţia, ştiindu-se cã utilitatea marginalã pe unitate monetarã cheltuitã de o persoanã sãracã este mai mare decât utilitatea marginalã pe unitate monetarã cheltuitã de o persoanã bogatã. Ca urmare, redistribuirea veniturilor de la cei cu venituri ridicate la categoriile sãrace duce la creşterea satisfacţiei generale a membrilor societãţii.

În general factorii de decizie opteazã pentru îmbunãtãţirea substanţialã a situaţiei unui grup mic de indivizi şi nu pentru ameliorarea într-o micã mãsurã a situaţiei unui grup mare de indivizi, ceea ce adânceşte inegalitatea de rezultate între aceştia.

2. Piaţa şi eşecul pieţei

Afirmarea pieţei concurenţiale _ pilon al economiei de piaţã _ este un proces dificil, în evoluţia cãruia se înregistreazã succese, dar şi eşecuri.

Astfel, piaţa concurenţialã oferã multiple avantaje. Se ştie cã numai concurenţa este în mãsurã sã genereze eficienţã economicã şi cã pe termen scurt firmele cu activitate mai eficientã reuşesc sã-şi mãreascã cota de piaţã faţã de rivalii care produc cu costuri mai ridicate. De asemenea, concurenţa este cea care face ca produsele cerute de cumpãrãtori sã fie oferite pe piaţã, prin menţinerea unui numãr de producãtori într-un domeniu care sã satisfacã cât mai bine cerinţele cumpãrãtorilor. În plus, firmele competitive reflectã eficienţa utilizãrii factorilor de producţie. Aşa se explicã de ce firmele care obţin cele mai mari profituri sunt cele care satisfac cel mai bine cerinţele cumpãrãtorilor şi de ce salariile cele mai mari corespund activitãţilor cele mai productive.

Pe de altã parte, piaţa concurenţialã prezintã imperfecţiuni, genereazã insuccese nu numai pentru agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi pentru sistemul economic în cadrul cãruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se dovedeşte prin incapacitatea instituţiilor de piaţã ale unui sistem economic de a susţine activitãţile necesare din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.

În acest context, se recunosc douã cauze ale eşecului unei pieţe:

§ insucces prin structura pieţei (failure by market structure).

Aceasta se manifestã atunci când condiţia concurenţialã a multor producãtori într-un domeniu nu este asiguratã. Într-o asemenea ipostazã, concurenţa nu se poate manifesta. Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei energiei electrice, apei etc. în care preţul şi profitul firmei cu poziţie de monopol se supun unor reglementãri guvernamentale. În plus, politica antitrust urmãreşte sã limiteze puterea economicã a marilor firme.

§ insucces prin mecanismul preţului (failure by incentive).

Aceasta se produce atunci când sistemul preţurilor se prãbuşeşte ca o reflectare a costurilor şi avantajelor din producţie şi consum. Mai exact, fiecare activitate de producţie şi consum de bunuri şi servicii genereazã pe de o parte nu numai costuri contabile de producţie, dar şi costuri sociale, iar pe de altã parte, nu numai venituri firmelor producãtoare, dar şi avantaje sociale.

Dacã producãtorii, consumatorii sau mãrfurile care fac obiectul schimbului nu îndeplinesc anumite condiţii (aşa cum s-a precizat deja), se înregistreazã nivele eficiente ale producţiei, distribuţiei sau satisfacţiei consumatorului. Piaţa devine imperfectã şi se caracterizeazã prin apariţia monopolurilor sau externalitãţilor negative, a bunurilor publice şi a informaţiei imperfecte.

Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţã în care existã un singur ofertant al unui produs. În cele mai multe oraşe, domeniile de distribuţie a energiei electrice, a gazelor naturale sunt pieţe de monopol.

Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o ipotezã a pieţei competitive eficiente este ca producãtorii sã acţioneze drept acceptanţi de preţ. Ori, în situaţia unui singur producãtor, acesta este cel care stabileşte preţul, oferta

firmei de monopol fiind oferta agregatã de pe piaţã. Preţul de monopol nu va fi concurat de preţurile mai scãzute ale rivalilor, din moment ce aceştia nu existã.

Externalitãţile apar când acţiunile unui producãtor sau consumator genereazã costuri sau avantaje de partea altor agenţi economici. Externalitãţile negative desigur, genereazã costuri (de exemplu, legate de poluare), iar cele pozitive, avantaje.

Externalitãţile promoveazã ineficienţã deoarece producãtorii nu iau în considerare în determinarea producţiei sau consumului toate cheltuielile sau câştigurile. Ca urmare, un producãtor care genereazã externalitãţi negative, dar nu recunoaşte cheltuieli de producţie decât pe cele proprii, va determina nivelul producţiei la o mãrime superioarã nivelului optim de eficienţã tocmai datoritã subevaluãrii costurilor totale. La fel se întâmplã şi în cazul unor externalitãţi pozitive.

Bunurile publice sunt adeseori considerate ca un efect al "şansei a doua"[2], care apare ca intervenţie a statului dupã ce piaţa competitivã s-a dovedit ineficientã.

Bunurile publice pot fi interpretate ca externalitãţi pozitive, deoarece odatã ce au fost produse, nimeni nu va fi exclus de la beneficiile generate de acestea.

Indivizii nu vor fi niciodatã motivaţi sã plãteascã pentru un bun public printr-o decizie colectivã, dacã este posibil sã beneficieze de pe urma bunului public când altcineva suportã cheltuielile acestuia.

Informaţia imperfectã este o trãsãturã a economiilor contemporane. Piaţa eficientã cere ca informaţia disponibilã sã fie în întregime accesibilã fãrã eforturi atât producãtorilor, cât şi consumatorilor. În vederea maximizãrii satisfacţiei, consumatorii sunt interesaţi de preţ şi toate caracteristicile mãrfurilor.

Informaţia imperfectã determinã de multe ori disproporţii în alocarea resurselor. Dacã pe o piaţã competitivã toţi factorii de producţie, inclusiv munca sunt folosiţi în cea mai bunã alternativã a lor şi ca urmare, obţin cele mai mari venituri posibile, într-o economie imperfectã, mulţi indivizi nu ştiu ce loc de muncã le-ar aduce cel mai mare câştig, iar informaţia imperfectã duce la subocupare în multe sectoare.

De asemenea, pentru a produce cu costurile cele mai scãzute şi a înregistra maximum de eficienţã, agenţii economici trebuie sã cunoascã care sunt tehnologiile existente, costurile factorilor de producţie şi contribuţia acestora la procesul de producţie, etc. Într-o economie imperfectã însã, aceasta este greu de asigurat.

Eficienţa în planul distribuţiei implicã între altele ca piaţa sã funcţioneze având un singur preţ, acceptat de vânzãtori şi cumpãrãtori. În realitate costul obţinerii informaţiei este de multe ori ridicat, iar producãtorii renunţã la a mai cãuta informaţia de preţ, preferând sã vândã la un nivel corespunzãtor propriei strategii.

3. Formele intervenţiei publice pe piaţã

Piaţa funcţioneazã pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încãlcarea lor de cãtre agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage insuccese în activitatea economicã. Existenţa monopolurilor, manifestarea externalitãţilor, valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţã.

Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de consolidare a principiilor de echitate, astfel încât activitatea economicã sã genereze efecte pozitive suplimentare.

Producţia publicã reprezintã cea mai vizibilã formã de intervenţie publicã pe piaţã. Firmele particulare nu oferã bunuri publice pure şi de aceea, de multe ori intervin organele administraţiei publice şi colecteazã fonduri pentru servicii de pe urma cãrora beneficiazã toţi locuitorii unei zone. În aceste condiţii, trebuie respectate principiile de nonexclusivitate şi nonrivalitate în consumul bunurilor asigurate prin producţia publicã.

Situaţiile de monopol reprezintã un domeniu de interes public de cele mai multe ori. Dacã ar exista un agent economic privat cu poziţie de monopol, preţul produsului sau serviciului ar avea tendinţã de creştere. În schimb, dacã se creeazã entitãţi publice producãtoare în aceste domenii de activitate, se recunoaşte efortul de creştere a producţiei şi de diminuare a preţurilor. Este situaţia utilitãţilor care sunt produse şi distribuite de societãţi publice cum ar fi energia, gazul, apa. Chiar şi în aceste condiţii, producãtorii publici pot sã limiteze producţia dacã se confruntã cu anumite situaţii de crizã. De multe ori, în oraşele mari, preţul pentru spaţiile de parcare aflate în proprietate publicã creşte. Explicaţia se aflã în necesitatea de a aduna fonduri pentru diverse servicii locale. Desigur, creşterea tarifelor pentru parcare ar putea descuraja posesorii de autoturisme care evitând centrul oraşului ar provoca o valorificare ineficientã a zonei. Aceasta face ca decizia privind producţia publicã sã nu fie una simplã, ci o alegere adoptatã într-un context contradictoriu legat de corectitudine şi justificare economicã, respectiv echitate şi eficienţã.

Producţia publicã nu se realizeazã numai pentru bunuri publice sau în situaţii de monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de sectorul privat. În multe zone colectarea gunoiului, de exemplu, este asiguratã de întreprinderi publice, dar privatizarea acestui serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de activitate. În plus, agenţii economici privaţi pot oferi aceste servicii la preţuri mai scãzute, ceea ce înseamnã o îmbunãtãţire a eficienţei privind alocarea resurselor.

Cu toate acestea, producţia publicã se justificã în situaţiile în care sectorul privat este ineficient sau inechitabil. În acest sens, învãţãmântul public este cel mai bun exemplu.

Sub aspectul echitãţii, existenţa sectorului public în asigurarea educaţiei este o necesitate impusã de crearea unei reale concurenţe învãţãmântului privat. În general, acesta din urmã este oferit în condiţiile unor taxe ridicate şi astfel, devine restrictiv prin acceptarea numai a elevilor, respectiv studenţilor care dispun de venituri. Ori, rivalitatea dintre învãţãmântul privat şi public face ca educaţia privatã sã fie asiguratã la un nivel de pregãtire ridicat şi sã caute câteva mijloace pentru oferirea acestor servicii şi celor mai sãraci (scutiri de taxe sau burse). Sub aspectul eficienţei, existenţa sectorului public în domeniul educaţiei este justificatã de efectele pe care instruirea tinerilor le genereazã pe termen mediu sau lung. Este vorba de valorificarea talentelor depistate în care sistemul educaţional a investit câţiva ani şi care pot avea influenţe pozitive nu numai asupra individului ci şi asupra societãţii, în general. Astfel, intervenţia publicã în educaţie se justificã atât în calitate de producãtor public, cât şi de instrument de reglementare al producãtorilor privaţi. Este adevãrat însã cã în prezent asistãm la reducerea diferenţelor dintre învãţãmântul privat şi cel public datoritã apariţiei locurilor cu taxã, nesubvenţionate de la buget în învãţãmântul public, de multe ori mai multe decât locurile fãrã taxã. În plus, nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel din învãţãmântul privat unde în general, condiţiile de studiu sunt mai bune.

Intervenţia publicã nu poate fi limitatã la activitatea de producţie.

Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintã o altã modalitate de intervenţie publicã.

Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modificã nivelul de echilibru al corelaţiei cerere-ofertã, indiferent cine suportã aceastã creştere de preţ. Impactul sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producãtorilor este diferit în funcţie de mãrimea impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacã creşterea de preţ este suportatã de producãtor, atunci oferta totalã se diminueazã, acesta oferind o cantitate mai micã la preţul pieţei. Dacã creşterea de preţ este suportatã de consumator, atunci cererea totalã se diminueazã, el cerând o cantitate mai micã la preţul pieţei având în vedere cã preţul unitar a crescut. Efectul general este acelaşi ca în situaţia în care impozitul este suportat de producãtor şi se va reduce şi cantitatea oferitã.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ influenţeazã nivelul de echilibru deoarece bunurile pot fi mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia preţului. Astfel, un bun cu cerere inelasticã este cel la care atunci când preţul creşte cantitatea cerutã scade mai puţin, fiind în general produse de strictã necesitate care au puţini înlocuitori şi astfel, dependenţa consumatorului de produsul respectiv este mare.

Subvenţiile sunt considerate un fel de "impozite inverse". Oferirea unei subvenţii are ca efect fie reducerea costurilor de producţie şi evident, creşterea cantitãţii oferite, fie scãderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantitãţii cerute.

Guvernul apeleazã la aplicarea impozitelor şi taxelor pentru frânarea producţiei unui anumit bun. Dacã ar interzice producţia respectivã, atunci aceastã mãsurã ar echivala cu aplicarea unor taxe atât de ridicate încât nici un producãtor nu ar fi capabil sã accepte continuarea activitãţii. De aceea, prin impozite şi taxe, oferta este doar frânatã, existând producãtori dispuşi sã plãteascã aceste sume, dar sã-şi continue activitatea.

Reglementãrile prin norme şi legi reprezintã o altã formã a intervenţiei publice. Aici se includ limitele minime şi maxime de preţ, reglementãrile zonale, legile privind munca minorilor ş.a.m.d.

Existã douã categorii de reglementãri juridice: economice şi sociale. Reglementãrile economice sunt destinate sã amelioreze ineficienţa eventualã generatã de un eşec al pieţei sau o situaţie de monopol. Reglementãrile sociale urmãresc aspectele de echitate şi rezolvarea unor probleme sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de lucru nesãnãtoase.

În cadrul reglementãrilor economice se disting preţurile "plafon" şi preţurile "suport". Preţurile "plafon" reprezintã limitele maxime de preţ la care poate fi vândut un produs, iar cele "suport", preţurile minime. De multe ori, asemenea limite sunt justificate de considerente de echitate, dacã preţul pieţei este prea înalt sau prea scãzut.

Reglementãrile zonale vizeazã limitarea anumitor activitãţi în unele zone, fiind un efort de protecţie a comunitãţii: limitarea societãţilor de transport într-un oraş, a numãrului de restaurante, etc. Prin acordarea restrictivã a licenţelor în activitatea de transport, se reduce numãrul taxiurilor într-o zonã şi creşte tariful practicat.

4. Contradicţii între eficienţã şi echitate

Dacã la baza unei corecte evaluãri a unui sistem economic trebuie sã se afle criterii atât de echitate, cât şi de eficienţã, atunci trebuie sã se admitã posibilitatea apariţiei unei stãri conflictuale între aceste douã cerinţe. Mai mult chiar, pot exista condiţii contradictorii chiar între elementele de echitate, respectiv înzestrare, procese şi rezultate. În acest sens, egalitatea de venituri poate constitui un element echitabil prioritar, dar procesele implicate de asigurarea acesteia sunt apreciate ca incorecte. De exemplu, egalitatea proprietãţilor funciare poate fi consideratã un obiectiv echitabil, dar confiscarea terenurilor de cãtre guvern în scopul redistribuirii este privitã ca un proces incorect; ca urmare, guvernul este determinat sã abandoneze sau sã modifice programul de redistribuire sau sã schimbe judecãţile care exprimã un proces corect.

Între echitate şi eficienţã pot exista relaţii contradictorii. Se admite faptul cã indivizii acţioneazã pentru sporirea veniturilor lor în scopul propriei bunãstãri, în timp ce un sistem care redistribuie bunurile şi serviciile deterioreazã motivaţiile membrilor societãţii faţã de muncã. Desigur, indivizii au motivaţii diferite în afara propriei satisfacţii, care pleacã de la capacitatea sistemului economic de a influenţa dorinţa de muncã a indivizilor. De exemplu, filozoful John Rowls explicã dreptatea socialã care cautã sã minimizeze conflictul parţial dintre egalitatea de venituri şi stimulentele indivizilor de a-şi îmbunãtãţi situaţia prin "principiul diferenţierii"[3]. Ca urmare, inegalitatea de venituri se justificã atât timp cât genereazã beneficii (sau cel puţin nu dãuneazã) celui mai dezavantajat membru al societãţii. În acest sens, indivizii pot urmãri creşterea propriului venit atât timp cât acţiunile lor nu diminueazã venitul altora.

Intervenţia publicã este o realitate în orice economie de piaţã. Scopul sãu este ameliorarea eficientei economice şi respectarea echitãţii sociale. De multe ori însã echitatea primeazã şi este neglijatã cerinţa eficienţei economice. Dar indiferent de modalitãţile de intervenţie publicã existã o întrebare de avertizare pentru guvernele democratice: este oare benefic sã se corecteze un eşec al pieţei în timp ce alte neajunsuri ale sale se menţin? Corectarea unei condiţii nesatisfãcute de eficienţã nu genereazã în mod obligatoriu îmbunãtãţirea eficienţei de ansamblu într-o societate atâta timp cât alte situaţii rãmân ineficiente. De aceea, unii considerã încercarea de corectare a eşecurilor pieţei a fi o greşealã.

Cu toate acestea intervenţia publicã nu trebuie şi nu poate fi eliminatã. Dar la baza deciziilor de politicã economicã trebuie sã se afle argumente solide şi analize economico-sociale. Astfel, poate cã resursele statului nu ar mai fi risipite de multe ori pe acţiuni cu efecte pozitive scãzute sau inexistente sau chiar mai rãu, cu efecte negative. Astfel, o analizã de tipul cost-beneficiu şi la nivel guvernamental ar justifica economic acţiunile şi deciziile publice. Iar o analizã concretã a condiţiilor de muncã şi de trai ar justifica aceste acţiuni şi decizii publice şi din punctul de vedere al echitãţii, într-o societate în care mulţi trãiesc într-o lume a luxului material, iar alţii, foarte mulţi se vaitã de sãrãcie.

Conflictul care poate sã aparã între eficienţã şi echitate poate fi analizat în situaţia concretã a unor politici publice.

În multe economii de piaţã moderne existã programe guvernamentale prin care se subvenţioneazã costul pentru asistenţa medicalã a persoanelor cu venituri mici vârstnicilor. Aceastã acţiune se justificã sub aspectul echitãţii, cei care beneficiazã de program nefiind altfel în mãsurã sã apeleze la serviciile medicale. În schimb, aceastã acţiune reprezintã o alocare ineficientã a resurselor care se explicã prin tendinţa de încurajare a subiecţilor vizaţi prin program de a apela şi beneficia de serviciile medicale mai mult decât ar fi fãcut-o în condiţiile suportãrii unor cheltuieli. Cererea crescãtoare pentru aceste servicii se poate interpreta ca un consum iraţional, beneficiarii fãcând o apreciere a ultimei unitãţi de asistenţã medicalã inferioarã celei realizate de un nou-beneficiar.

Un alt exemplu de conflict între eficienţã şi echitate îl oferã subvenţionarea costurilor în construcţia de cãi ferate. În multe situaţii, suportarea de cãtre stat a unei pãrţi considerabile din cheltuielile de construcţii pentru calea feratã a incitat decidenţii la aceastã acţiune. Astfel, resursele utilizate în acest scop au reprezentat o restrângere a alocãrii lor în producţia altor bunuri de care ar fi beneficiat mai mult societatea şi prin urmare, o ineficienţã economicã. Sub aspectul echitãţii, implicaţiile pot fi pozitive sau negative, în funcţie de natura bunurilor la care s-a renunţat prin nealocarea resurselor. De exemplu, dacã bunurile sacrificate au vizat produse de lux destinate prioritar persoanelor cu venituri mari, implicaţiile echitãţii sunt pozitive. Dar

dacã construcţia de cale feratã a însemnat mai puţine servicii sociale, atunci impactul echitãţii este negativ.

De asemenea, intervenţia publicã în domeniul preţurilor poate antrena un conflict între eficienţã şi echitate. În situaţia preţurilor minime (suport) prin care sunt susţinute în special produsele agricole, se stimuleazã activitatea economicã a producãtorilor agricoli, ei fiind încurajaţi şi de preluarea surplusului de ofertã de cãtre stat. În acest fel, producãtorii sunt încurajaţi sã mãreascã oferta peste necesitãţile consumatorilor şi apare ineficienţa utilizãrii resurselor. Sub aspectul echitãţii, intervenţia publicã este justificatã deoarece cheltuielile ridicate pe care le solicitã acest domeniu nu ar permite venituri acoperitoare pentru producãtori şi aceştia ar fi descurajaţi într-o producţie necesarã pentru întreaga societate.

[1] rata marginalã de substituţie este cantitatea dintr-un bun necesarã pentru a compensa reducerea consumului cu o unitate dintr-un alt bun.

[2] Apgar, W., Brown, J., Op. cit., pag. 224.

[3] John Rowls, A Theory of Justice, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1971.

 

<< Pagina precedenta | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Magdalena PLATIS      Last update: January, 2003     Web design§Text editor: Monica CIUCIU