Capitolul VIII
Economia problemelor sociale
1. Aspecte ale securitãţii şi insecuritãţii sociale
Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.
Securitatea exprimã starea sau sentimentul de siguranţã, de linişte izvorât din absenţa oricãrui pericol. Ea este o problemã socialã, pentru cã omul este o fiinţã socialã, care trãieşte într-un mediu economico-social mai mult sau mai puţin sigur. Înseamnã cã şi securitatea are o laturã economicã şi alta socialã. Din punct de vedere economic, securitatea indivizilor este resimţitã de independenţa financiarã a acestora; cu alte cuvinte, lipsa unor venituri, starea de sãrãcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţã. Din punct de vedere social, securitatea indivizilor este asiguratã de comportamentul societãţii în mediul natural, de reacţia societãţii la tentaţiile mediului social, altfel spus, atitudinea generalã la probleme cum sunt infracţiunile, drogurile şi poluarea conferã o stare de securitate, respectiv insecuritate.
Sub aspectul economic, securitatea indivizilor este abordatã în contextul inegalitãţii veniturilor în societate şi sãrãciei.
Dar, sub aspect social, analiza securitãţii implicã cunoaşterea celor trei factori ai sãi şi anume infracţiunile, drogurile şi poluarea.
Infracţiunea în societatea contemporanã este recunoscutã în orice economie de piaţã. De la forme mai simple _ jaful, hoţia, înşelãciunea etc., la forme mai severe _ incendierea, crima etc. infracţiunea este sancţionatã şi supusã normelor de drept penal. Drogurile reprezintã în prezent cel mai mare pericol social manifestându-se o extindere şi tentaţie a drogurilor, în aşa fel încât se poate vorbi despre o piaţã a drogurilor, cu toate elementele sale: cerere, ofertã, preţ şi chiar concurenţã.
În acest context al dezvoltãrii pieţei drogurilor, sectorul public recunoaşte douã probleme esenţiale şi anume legalizarea pieţei şi sancţionarea distribuitorilor de droguri. Societãţile, deşi condamnã în general, aceastã piaţã, se confruntã cu formele sale ascunse, mai puţin vizibile tocmai prin caracterul sãu ilegal şi considerã pedeapsa comercianţilor insuficientã.
Specialiştii[1] separã piaţa drogurilor în douã pãrţi distincte în funcţie de natura acestora pentru cã se diferenţiazã mecanismele de piaţã. Astfel, existã piaţa drogurilor slabe („soft") cum este marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard"), cum este heroina.
Pe piaţa drogurilor „soft", echilibrul se manifestã, ca pe orice piaţã de mãrfuri şi servicii. La creşterea preţului, cantitatea cerutã scade, iar cantitatea oferitã creşte, adicã legile cererii şi ofertei se respectã. Legalizarea acestei pieţe ar modifica echilibrul cerere-ofertã pentru cã indivizii tentaţi care în condiţiile ilegale de piaţã
s-au abţinut, acum îşi exprimã cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi sã pãtrundã pe noua piaţã legalã. Ca urmare, atât cererea, cât şi oferta cresc. Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de pe piaţa ilegalã, iar cantitatea va creşte. Grafic (figura nr. 1) echilibrul pieţei se modificã de la nivelul iniţial de preţ (P0) la P1 iar cantitatea, de la Q0 la Q1. cererea şi oferta iniţiale sunt C0, O0 iar cele din condiţiile legalizãrii pieţei C1 şi O1.
Fig. nr. 1: Echilibrul pe piaţa drogurilor „soft" înainte şi dupã legalizarea tranzacţiilor
Desigur, preţul poate fi şi superior, dacã cererea creşte mai mult decât oferta, dar cantitatea sporeşte în orice situaţie, ceea ce înseamnã cã în ansamblul sãu, societatea este mai nesigurã. De aceea, factorii politici mãresc pedepsele distribuitorilor de droguri.
Pe piaţa drogurilor „hard", echilibrul cunoaşte alte sensuri deoarece însãşi cererea prezintã altã elasticitate. Aceste produse, creeazã o dependenţã puternicã a consumatorilor de droguri de o anumitã cantitate, ceea ce înseamnã cã cererea (C) este inelasticã şi rigidã, fãrã a putea fi modificatã prin mecanismele pieţei. În plus, oferta înregistreazã o elasticitate aproximativ unitarã, ceea ce înseamnã cã la creşterea preţului cu 1% cantitatea oferitã creşte tot cu 1%. Legalizarea acestei pieţe conduce la apariţia unei noi oferte iar cantitatea de echilibru cunoaşte o uşoarã creştere, în timp ce preţul scade (figura nr. 2).
Fig. nr. 2: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard"
Prin legalizarea tranzacţiilor pe aceastã piaţã se poate înregistra şi o uşoarã creştere a cererii, mult mai micã decât a ofertei, ceea ce se va reflecta în reducerea mai mare a preţului de echilibru faţã de creşterea cantitãţii de echilibru (figura nr. 3).
Fig. nr. 3: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard" dupã legalizarea tranzacţiilor
De aceea, factorii politici înãspresc controlul pieţei drogurilor „hard" şi impun politici publice şi sancţiuni mai severe. Prin aceste acţiuni, se reuşeşte o perioadã de timp sã se menţinã oferta pentru cã noi distribuitori sunt frânaţi în acţiunile lor, şi, dacã se impun restricţii mai drastice şi asupra consumatorilor, cererea se diminueazã puţin, doar pe seama consumatorilor ocazionali. Prin urmare, preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se diminueazã uşor (figura nr. 4).
Fig. nr. 4: Echilibrul pieţei drogurilor „hard" în condiţiile unor sancţiuni mai severe asupra ofertanţilor şi consumatorilor
Prin urmare, un program de restricţionare a cererii, prin înãsprirea sancţiunilor şi acţiunilor de control este în mãsurã sã reducã într-o anumitã mãsurã consumul total (şi preţul) dar pe seama consumatorilor accidentali şi nu limiteazã consumul subiecţilor dependenţi de produs. În schimb, legalizarea pieţei genereazã o oarecare creştere a consumului şi o reducere a preţului, iar sumele bãneşti economisite prin limitarea acţiunilor de control sunt realocate pentru programe educaţionale cu posibil impact asupra cererii curente şi viitoare.
Poluarea reprezintã în societatea contemporanã un alt factor de insecuritate. Indivizii devin subiecţi ai migraţiei cãtre zone mai puţin poluate, îşi construiesc case în zone de munte, se deplaseazã mai des în puncte atractive din punct de vedere natural. Deşi mulţi dintre noi considerã poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignorã total, la scarã socialã, aceasta a devenit o preocupare a multor grupuri de indivizi.
În practicã, reducerea poluãrii face obiectul politicilor de mediu prin care se încearcã nu eliminarea ei, oricum imposibilã, ci determinarea nivelului optim din punct de vedere social al poluãrii, care este un nivel al suportabilitãţii societãţii şi depinde de corelaţia cost-beneficiu înregistrate la diminuarea ei.
În vederea diminuãrii poluãrii, existã mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului public şi anume[2] :
· redefinirea drepturilor de proprietate. În general, poluarea se manifestã în aer, lacuri, râuri şi terenuri de stat, respectiv pãduri, parcuri, strãzi, adicã asupra unor resurse care reprezintã bunuri publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse aparţine tuturor, adicã societãţii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold sã ridice sau cel puţin sã pãstreze calitatea resurselor din moment ce nu recepţioneazã din aceastã intervenţie nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse, proprietarii ar fi preocupaţi de calitatea lor deoarece piaţa le-ar furniza spre a fi folosite în direcţia cea mai valoroasã din punct de vedere social. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi privatizate, dar unele, da.
· impunerea de taxe agenţilor poluanţi.
Societãţile comerciale poluante pot fi frânate în
activitatea lor prin impunerea de taxe, ceea ce înseamnã
un control al poluãrii pânã la limitarea ei la nivelul
siguranţei sociale. Taxele practicate ar putea fi diferenţiate
în funcţie de ziua din sãptãmânã,
ora, amplasarea geograficã etc. În acest fel s-ar institui
un control diferenţiat în funcţie de amploarea poluãrii
generate. De asemenea, diferenţierea s-ar putea face şi în
funcţie de densitatea populaţiei din zonele poluate, în
sensul practicãrii unor taxe mai ridicate în zonele mai populate
şi mai scãzute în zonele mai puţin populate. În
acest fel, agenţii economici ar fi motivaţi sã calculeze
costurile şi beneficiile activitãţii în condiţiile
eforturilor de diminuare a poluãrii şi în absenţa
lor.
Desigur, existã şi dificultãţi în aplicarea
taxelor asupra agenţilor poluanţi generate de faptul cã
nu toate tipurile de poluare pot fi mãsurate în ceea ce priveşte
impactul lor social pe de o parte, iar pentru anumiţi agenţi
economici amplasarea activitãţii este impusã de gãsirea
factorilor de producţie şi nu pot decide schimbarea zonei de
desfãşurare a activitãţii. În plus, beneficiile
şi costurile, dupã cum s-a arãtat anterior, nu pot
fi estimate cu exactitate.
· comercializarea drepturilor asupra poluãrii. Dacã societãţile funcţioneazã în condiţii legale, pe bazã de licenţe de producţie, existã automat şi un aşa numit drept al acestora sã polueze pânã la un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadã datã de timp. Aceste licenţe fac obiectul vânzãrii-cumpãrãrii, deci şi dreptul de a polua poate fi comercializat. Prin mecanismele pieţei, adicã raportul cerere-ofertã şi nivelul preţului, guvernele determinã limita suportabilitãţii poluãrii din punctul de vedere al securitãţii sociale. Oferta acestor drepturi asupra poluãrii este perfect rigidã, dar prin comercializarea lor, preţul poate creşte dacã existã agenţi economici care considerã mai avantajos sã cumpere dreptul asupra poluãrii decât sã investeascã în acţiuni de diminuare a ei (figura nr. 5), ceea ce înseamnã o creştere a cererii pentru aceste licenţe.
Fig. nr. 5: Raportul cerere-ofertã pe piaţa drepturilor asupra poluãrii
· subvenţionarea eforturilor de reducere a poluãrii. Aceastã metodã de diminuare a poluãrii capãtã forme diverse cum ar fi scutirea de impozit asupra proprietãţii echipamentelor destinate reducerii poluãrii, subvenţionarea anumitor dispozitive de control, etc. Desigur, apare o încãlcare a normelor etice deoarece subvenţionarea se face pe baza impozitelor pe venituri practicate de stat, ceea ce înseamnã cã toţi consumatorii de bunuri devin plãtitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste norme sã nu fie ignorate, ar trebui sã suporte cheltuielile de depoluare numai consumatorii care cumpãrã produsele realizate prin activitãţi care provoacã poluarea, chiar dacã efectele eforturilor antipoluare se rãsfrâng asupra întregii societãţi.
· reglementãrile directe. Este metoda legislativã de control al poluãrii şi constã în reglementãri juridice precise cu privire la utilizarea licenţelor, reglementarea localizãrii activitãţii, volumul poluãrii admise pe categorii de poluanţi etc.
2. Inegalitatea veniturilor în societate
Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea egalizarea salariilor explicã asemãnãrile, respectiv diferenţierile de venituri în societate. La baza acestora se aflã factori obiectivi şi subiectivi. Între cei obiectivi se pot menţiona calificarea şi eficienţa muncii salariatului, locul de muncã, respectiv instituţia şi comportamentul de muncã, nivelul instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi atestate. Iar factorii subiectivi, din pãcate intervin adeseori în procesul determinãrii mãrimii salariului, mai ales atunci când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individualã, iar aprecierea subiectivã a managerilor cu privire la contribuţia personalã a salariaţilor nu reflectã realitatea. În acest fel apare inegalitatea veniturilor în societate.
Factorii[3] care determinã inegalitatea veniturilor sunt:
a) diferenţele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilitãţi, respectiv de aptitudini fizice şi intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea economicã. Aptitudinile pot fi înnãscute sau dobândite pe parcursul acumulãrii de experienţã de viaţã şi de muncã;
b) educaţia şi instruirea. Aceste elemente sunt o problemã a alegerii individuale, în sensul cã nu este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogatã decât altul sã primeascã un venit mai ridicat. Dacã da, atunci motivaţia învãţãrii este susţinutã de considerente solide, logice şi obiective. Dar, din pãcate nu se întâmplã întotdeauna acest lucru;
c) discriminarea. Pe piaţa muncii existã o serie de restricţii în ceea ce priveşte ocuparea unor locuri de muncã dupã diferite criterii: sex, vârstã, tradiţie. Aşa se explicã de ce predominã femeile în posturi de secretare sau asistente medicale şi bãrbaţii în meseriile de pilot, dulgher, tâmplar, etc.;
d) înclinaţia faţã de risc. Existã profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum ar fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul cãilor ferate, etc. care sunt mai bine plãtite. Indivizii mai temãtori faţã de riscul meseriei, ocupã adeseori douã locuri de muncã, pentru a compensa nivelul redus al salariului;
e) distribuţia avuţiei. Relaţia dintre salariu şi avuţie este aceeaşi ca între fux şi stoc. Salariul este un venit, ca şi renta, profitul şi dobânda care revine posesorului muncii prin fluxul monetar al activitãţii economice, în timp ce avuţia reflectã bogãţia acumulatã la un moment dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o avuţie consideratã acumulatã anterior, aşa cum un tânãr absolvent de facultate poate avea şansa unui loc de muncã foarte bine plãtit, în condiţiile unei avuţii restrânse;
f) structura pieţei. Piaţa muncii, ca şi piaţa bunurilor de consum este puternic structuratã. Existã doi factori esenţiali ai structurii pieţei care genereazã inegalitatea veniturilor: forma de concurenţã şi crearea organizaţiilor profesionale. Astfel, în funcţie de forma de concurenţã, piaţa poate fi perfectã, monopolisticã, de oligopol, de monopol. Ori, pe o piaţã de oligopol sau monopol, nu se întâlneşte egalitatea distribuţiei veniturilor; în schimb, pe piaţa monopolistã sau perfectã, atomicitatea cererii şi ofertei permite o tendinţã spre egalizare a veniturilor, tocmai datoritã interdependenţelor dintre cerere şi ofertã. De asemenea, meseriile în domeniul cãrora s-au constituit organizaţii profesionale (cum sunt şoferii de taxiuri etc.), impunerea de licenţe de practicare a meseriei creeazã noi discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul salariilor celor din organizaţie faţã de cei care nu fac parte dintr-o asemenea grupare;
g) productivitatea marginalã. Productivitatea marginalã este o consecinţã a abilitãţilor şi educaţiei individului şi îi permite la nivele ridicate, obţinerea unui venit corespunzãtor. Desigur, productivitatea marginalã mai este influenţatã şi de motivaţia salariatului de a muncii, în sensul cã un individ abil şi instruit nu înregistreazã o productivitate marginalã ridicatã decât dacã este motivat. Ori, motivaţia muncii, este de cele mai multe ori, chiar mãrimea salariului. Stiind cã va fi recompensat pe mãsura muncii, individul este dispus sã-şi mãreascã productivitatea;
h) cererea pentru factorul muncã. Ca pe orice piaţã, la creşterea cererii de muncã, reflectatã prin oferta de locuri de muncã, preţul, respectiv salariul se majoreazã. Invers, scãderea cererii de muncã atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen scurt, cererea de muncã este relativ rigidã, dar în timp, se pot înregistra fluctuaţii ale acesteia. În plus, oferta însãşi de muncã se formeazã în timp îndelungat, iar salariul este o consecinţã a interacţiunii cerere-ofertã;
i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai ridicate. Se ajunge astfel la nivel optim al veniturilor, adicã peste care efortul muncii nu se mai justificã pentru cã venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar munca salariatului nu mai este recompensatã financiar. Sistemul fiscal este însã o preocupare permanentã a politicienilor care modificã permanent grila de impozitare;
j) norocul, şansa, relaţiile. Numeroşi economişti[4] aratã cã deşi sunt elemente mai puţin obiective sau economice, norocul, şansa şi relaţiile influenţeazã sistemul distribuţiei veniturilor. Norocul unei persoane poate fi o informaţie suplimentarã într-un moment cheie, descoperind o ofertã de muncã, sau şansa de a se afla la locul potrivit, la momentul potrivit etc. Ghinionul poate fi necazul unui accident sau al unei îmbolnãviri într-un moment vital al existenţei, sau lipsa unei informaţii utile etc. Sansa sau neşansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analizã comparativã unii par a fi altfel decât ceilalţi, unii cu şanse mai mari decât alţii. Relaţiile sunt o consecinţã a mediului de familie din care provine individul, precum şi a capacitãţii sale de a menţine o relaţie de interes mai mult sau mai puţin vizibil.
Distribuţia veniturilor este diferitã de la ţarã la ţarã. Inegalitatea veniturilor este mai pronunţatã în ţãrile sãrace faţã de cele bogate. Statisticile aratã cã discrepanţa cea mai mare a veniturilor adicã inegalitatea cea mai puternicã este în ţãri precum Brazilia, Guatemala, Tanzania, etc.[5]
Cauzele adâncirii inegalitãţii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:
a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii considerã cã pe piaţa muncii au pãtruns numeroşi tineri mai puţin pregãtiţi, ceea ce a fãcut ca noii salariaţi sã câştige mai puţin decât cei în vârstã, experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mãrit gradul de inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bãrbaţii erau singurii aducãtori de venituri s-au produs schimbãri esenţiale, in sensul cã mai multe soţii au pãtruns pe piaţa muncii din familiile cu venituri mari, mãrind şi mai mult câştigul, decât din familiile cu venituri mici;
b) concurenţa externã. Muncitorii din industriile de automobile şi oţel, puţin instruiţi s-au confruntat cu scãderea cererii de muncã din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacã iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost mai mari decât în alte domenii de activitate;
c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea de producţie în sensul restructurãrilor în direcţia dezvoltãrii computerizate a activitãţii, consultanţei în afaceri, biotehnologiei, asistenţei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus creşterea cererii de muncã de înaltã calificare şi evident diminuarea cererii de muncã necalificatã. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregãtiţi;
d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 şi `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri mici au resimţit înrãutãţirea condiţiilor de viaţã.
Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistreazã diferite nivele, sau grade. La o inegalitate a distribuţiei zero, adicã o distribuţie egalã a veniturilor în societate, un anumit procent de populaţie înregistreazã acelaşi procent de venituri; prin urmare dacã 10% din populaţie obţine 10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din venituri etc. se spune cã este o distribuţie egalã de venituri în societate.
La o anumitã inegalitate a distribuţiei veniturilor, un anumit procent de populaţie înregistreazã un procent mai mic din venituri; prin urmare, dacã 20% din populaţie înregistreazã 4% din venituri, 40% din populaţie 15%, 60% din populaţie 30% din venituri, se spune cã este o distribuţie inegalã a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz, 100% din populaţie va înregistra 100% din venituri pentru cã ultimele procente de populaţie majoreazã într-un ritm mai puternic cota de venituri deţinutã fiind familiile (relativ puţine la numãr) care obţin venituri substanţiale.
Mai existã şi situaţia inegalitãţii totale a distribuţiei, din punct de vedere teoretic, la care 1% din populaţie înregistreazã 100% din venituri, iar restul, nici un venit.
Aceste grade de distribuţie sunt puse în evidenţã de curba Lorentz care coreleazã procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia (figura nr. 6).
Fig. nr. 6: Curba Lorentz
Distribuţia egalã este reflectatã de diagonala graficului (curba 1), distribuţia inegalã de curba Lorentz (curba 2) iar distribuţia complet inegalã de liniile verticalã şi orizontalã ale graficului care reprezentate în sistem opus (curba 3) evidenţiazã cea mai mare discrepanţã faţã de egalitatea distribuţiei. Cu cât decalajul între curbele 1 şi 2 este mai mare, cu atât este mai inegalã distribuţia veniturilor.
Aprecierea distribuţiei veniturilor ridicã ea însãşi o serie de probleme, cel puţin din douã motive:
1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma veniturilor fundamentale _ salariu, profit, dobândã, rentã. Sau se mai includ în mãrimea venitului personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncã, fiind reţinute în mod obligatoriu înainte de plata efectivã, cum ar fi contribuţiile la asigurãrile sociale, impozitul pe venituri, etc. Alţi participanţi la viaţa economicã atribuie venitului un sens mai larg, de avuţie;
2. venitul este variabil în timp. Se ridicã problema aprecierii venitului acumulat într-un an sau pe un interval mai mare de timp. Astfel, dacã un individ câştigã 15 mil. lei într-un an şi 150 mil. în anul urmãtor iar altul invers, adicã în primul an 150 mil. şi în anul urmãtor 15 mil. lei, existã o distribuţie inegalã a veniturilor în societate? Rãspunsul este în funcţie de intervalul de timp pentru care se analizeazã fenomenul distribuţiei. Prin urmare, distribuţia anualã este foarte inegalã, dar pe un interval de timp de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.
3. Societatea şi problema sãrãciei
Distribuţia inegalã a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de indivizi creeazã sau amplificã starea de sãrãcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi afecteazã o parte a societãţii, are influenţe asupra întregii populaţii.
Nu existã o definiţie unanim apreciatã a fenomenului sãrãciei. În general, se spune cã o familie înregistreazã starea de sãrãcie[6] dacã nevoile sale de bazã depãşesc posibilitãţile de satisfacere a acestora.
Sãrãcia poate fi apreciatã în sens absolut sau relativ. Sãrãcia absolutã reprezintã starea unui individ sau familie care obţine un nivel minim al venitului necesar vieţii, luându-se în considerare numai nevoile de hranã la cele mai mici estimãri de costuri. Sãrãcia relativã apreciazã starea de sãrãcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt individ sau grup; rezultã cã societatea poate caracteriza ca fiind afectatã de sãrãcie o familie care deşi are venituri de subzistenţã, acestea sunt foarte scãzute în comparaţie cu ceilalţi membri ai societãţii. Aceasta înseamnã cã nivelul sau pragul sãrãciei diferã de la ţarã la ţarã. Cu cât o societate este mai dezvoltatã şi mai bogatã, cu atât limita sãrãciei este mai mare.
Apreciatã în contextul posibilitãţilor unei familii de a-şi satisface nevoile economice de bazã, sãrãcia este influenţatã de mai multe elemente: mãrimea familiei, starea de sãnãtate, vârsta membrilor etc., ceea ce face sã intereseze mai mult veniturile medii, pe membru de familie. În plus, factorii politici mai sunt interesaţi de subiecţii sãrãciei, adicã de categoriile de populaţie supuse acestui fenomen. Astfel, se remarcã eterogenitatea categoriilor sãrace de populaţie. Acestea provin, atât din mediul rural cât şi urban, sunt şi tineri şi bãtrâni, mai mult sau mai puţin instruiţi. Desigur, existã anumite tendinţe spre sãrãcie, care în general sunt aceleaşi în toate economiile; este vorba despre înclinaţia spre sãrãcie a persoanelor fãrã instruire, a copiilor provenind din familii dezorganizate, a pãrinţilor divorţaţi etc.
De multe ori, fenomenul sãrãciei nu este vizibil. Rata de sãrãcie se schimbã de la an la an prin intrarea în sãrãcie a noi persoane şi ieşirea din sãrãcie a celor care au reuşit sã-şi mãreascã veniturile. În plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau îndepãrtare de nivelul sãrãciei pentru cã înregistreazã venituri fluctuante.
Fenomenul sãrãciei se aflã sau ar trebui sã se afle în atenţia politicienilor prin programe adecvate. În schimb, izolarea sãrãciei în anumite zone ale ţãrii sau ale unui oraş, diminueazã necesitatea acestor mãsuri pentru cã sãrãcia devine invizibilã pentru factorii politici. Prin programe de asistenţã socialã aceştia se pot implica mai mult.
[1] Spencer, Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606
[2] Spencer, Milton, Op. cit., p. 611
[3] McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403
[4] McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, 1991, p. 432
[5] McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 400
[6] McCormell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 407