<< Pagina precedenta | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>

Capitolul IX

Alte aspecte ale economiei sectorului public

1. Politicile macroeconomice

Sectorul public, intervine în viaţa economicã şi în domeniul politicilor macroeconomice. Guvernul influenţeazã diverse variabile economice şi sociale prin acţiunile pe care le întreprinde în patru direcţii principale:

a) politica fiscalã;

b) politica monetarã;

c) politica ratelor de schimb;

d) politica de preţuri şi venituri.

a) Politica fiscalã este o politicã de ajustare a sistemului economic prin intermediul impozitelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeşte politicã bugetarã[1] şi foloseşte ca instrument principal bugetului public în reglarea activitãţii economice. De exemplu, dacã şomajul înregistreazã o creştere impozitele excesive se vor diminua, efectul acestei reduceri, alãturi de multiplicatorul investiţiilor, având rolul sã dezvolte activitatea economicã.

Prin politica fiscalã se stabilesc:

· tipurile de impozite care vor fi percepute;

· nivelul impozitelor;

· diferenţierea impozitelor pe categorii de agenţi economici;

· rolul impozitelor.

b) Politica monetarã este o politicã macroeconomicã de ajustare a echilibrului economic prin rata dobânzii. În condiţii de avânt economic, se practicã o ratã a dobânzii micã, pentru a se stimula investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o ratã a dobânzii mare. Desigur, politica monetarã capãtã o complexitate sporitã în condiţiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii este din punct de vedere teoretic zero şi populaţia preferã banii lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate înregistra nivelul zero, dar o lipsã de lichiditate este posibilã şi îngreuneazã derularea tranzacţiilor prin posibile blocaje financiare în lanţ.

c) Politica ratelor de schimb urmãreşte menţinerea competitivitãţii prin folosirea controlatã a cursului de schimb şi consolidarea schimburilor externe prin practicarea unor cursuri alternative de schimb atunci când existã fluxuri de capital.

d) Politica de preţuri şi venituri se referã la stabilirea pe cale administrativã a unor limite minime sau maxime de preţ la anumite bunuri, servicii sau resurse economice şi controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintã un fel de impozite inverse plãtite de guvern agenţilor economici inclusiv populaţiei pentru a completa nivelul de consum pânã la nivelul consimţit de societate) şi pozitive (acestea sunt impozitele percepute de stat).

2. Alte politici economice

Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizãrii sociale şi economice. Este vorba despre un ansamblu de politici de intervenţii, cum sunt:

- politica de echilibrare a bugetului de stat;

- politica economicã de echilibrare a balanţei de plãţi;

- politica economisirii, consumului şi veniturilor;

- politica investiţionalã;

- politica de reglare a cererii şi ofertei de bani;

- politica antiinflaţionistã;

- politica antişomaj.

Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise anterior, iar altele insistã pe utilizarea unor instrumente specifice considerate esenţiale pentru înlãturarea dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu altele, în scopul evitãrii unor scopuri contradictorii şi apariţiei de conflicte între variabilele economice.

3. Economia asistenţei medicale

Sectorul public se implicã în domeniul sãnãtãţii prin mecanismele obişnuite, ale alocãrii de cheltuieli cu aceastã destinaţie. În plus, elaborarea de programe de asistenţã medicalã reprezintã o altã preocupare a sectorului public prin care se urmãreşte starea de sãnãtate a populaţiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, şi îmbunãtãţirea sistemului de asistenţã publicã medicalã. Existã o adevãratã industrie a asistenţei medicale, în care se include toate serviciile oferite populaţiei din punct de vedere medical în spitale, laboratoare, cabinete medicale şi stomatologice, policlinici etc.

În prezent, economia asistenţei medicale se confruntã cu douã aspecte esenţiale: costurile şi accesul.

Costurile asistenţei medicale sunt în creşterea atât din punct de vedere absolut, cât şi relativ, ca pondere în produsul naţional brut. Creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicalã nu înseamnã automat îmbunãtãţirea stãrii de sãnãtate a populaţiei. De altfel, calitatea asistenţei medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, creşterea duratei medii de viaţã a populaţiei poate indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicalã, respectiv a tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotãrii cu aparatura necesarã a instituţiilor sanitare etc.

Accesul la asistenţa medicalã divide populaţia în douã categorii: asiguraţii şi neasiguraţii. Asiguraţii, au acces la serviciile de asistenţã medicalã, în mod gratuit sau compensat în timp ce neasiguraţii au acces în condiţiile suportãrii cheltuielilor de îngrijire medicalã, care fiind foarte mari, îi îndepãrteazã pe subiecţii care amânã pe cât posibil contactul cu acest sector. Ca urmare, cei asiguraţi devin mai puţin preocupaţi de mãsurile de prevenire a îmbolnãvirilor şi tind sã supraconsume serviciile de asistenţã medicalã în sensul cã solicitã teste şi control medical mult mai des decât dacã ar fi fost neasiguraţi.

4. Integrarea economicã şi copiii instituţionalizaţi

Adeseori integrarea economicã este corelatã sau mai bine spus condiţionatã de situaţia copiilor instituţionalizaţi. Desigur, nici corupţia , birocraţia, sãrãcia, îngrijirea medicalã, securitatea graniţelor, inflaţia, şomajul nu sunt evitate în abordarea procesului de integrare a României în structurile europene. Autoritãţile fac eforturi permanente pentru ameliorarea condiţiilor economice şi astfel îndeplinirea condiţiilor de integrare mai parcurge câte un pas. Acest aspect este valabil şi pentru situaţia copiilor instituţionalizaţi.

Este adevãrat cã în contextul dezvoltãrii economice durabile, în care prezentul este corelat cu viitorul, respectiv resursele prezentului cu posibilitãţile de dezvoltare ale generaţiilor viitoare, situaţia copiilor instituţionalizaţi atrage cel mai uşor atenţia organismelor internaţionale. Din acest punct de vedere, dacã optimiştii vãd partea plinã a paharului, adicã schimbãrile care au avut loc în casele de copii, în privinţa copiilor strãzii, a celor din şcoli de corecţie şi din diverse centre. Aceste schimbãri, dincolo de ajutoarele şi donaţiile primite, care nu au fost întotdeauna de bunã calitate _ vizeazã şi investiţiile pentru modernizare şi schimbare a calitãţii vieţii instituţionale suportate de societãţi private şi mai ales de bugetul statului. Pesimiştii vãd partea goalã a paharului, adicã tristeţea din ochii copiilor care trãiesc o viaţã lipsitã de sentimente, copii care înfruntã o situaţie pe care nu şi-o doresc. Din puţinul pe care îl au aceşti indivizi mai oferã câte ceva copiilor singuri, întâlniţi pe stradã, sau pur şi simplu evitã sã îl vadã.

Realiştii adoptã o poziţie de mijloc. Ei nu îi ignorã pe copiii instituţionalizaţi, aşa cum nu ignorã inflaţia, şomajul şi greutãţile zilnice. Dar sunt critici. Ei înţeleg multe, şi acceptã o serie de neajunsuri, însã cautã explicaţii şi cauzele necazurilor. În acelaşi timp, îi condamnã pe cei care se lanseazã în acţiuni nechibzuite şi pe cei care se complac într-o stare datã din care nu încearcã sã iasã.

Si atunci, percepţia noastrã cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor depinde de structura internã individualã, de gradul de optimism, sau pesimism care ne caracterizeazã.

Dincolo de aceastã percepţie subiectivã, fireascã, se poate contura o apreciere obiectivã cu privire la corelaţia integrare şi situaţia copiilor instituţionalizaţi. Nimeni nu contestã cã aceşti copii sunt victime ale unor condiţii precare de viaţã, ale unor pãrinţi denaturaţi, ale unor conjuncturi triste şi toţi acceptã necesitatea sprijinirii lor de cãtre societate. Diverse fundaţii însã care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bunã credinţã îşi extind implicarea în integrarea copiilor scãpând-o uneori de sub control. Este vorba despre situaţia în care copii instituţionalizaţi se alãturã copiilor cu familii la grãdiniţã, şcoli sau în parc. Greşeala nu este a pãrinţilor cu copii care îşi feresc odraslele de contactul cu copiii instituţionalizaţi şi refuzã de exemplu sã înveţe la aceeaşi grãdiniţã. Si nu neapãrat de teama unor boli, cât mai ales a comportamentului lor imprevizibil. Ieşirile din instituţii, îl determinã pe copil sã aibã izbucniri şi reacţii spontane violente chiar, care în condiţiile unui supraveghetor la 6 copii sau a pasivitãţii acestuia devin periculoase pentru copiii ceilalţi. De aici, nu trebuie sã se înţeleagã acum cã toţi copiii cu pãrinţi sunt cuminţi, ascultãtori, educaţi, cu atitudini paşnice şi uşor de intuit. Nici cã toţi copiii instituţionalizaţi ar fi un pericol public. Atâtea cazuri au dovedit cã aceştia din urmã, cãliţi de viaţã şi cu mult bun simţ au avut o puternicã motivaţie sã-şi depãşeascã condiţia şi mai mult decât atât, au reuşit. Dar, partea care rãmâne din copii instituţionalizaţi care nu poate fi educatã prin efortul societãţii, nu înseamnã cã este o consecinţã a sistemului economic. Nu înseamnã cã societatea este rãspunzãtoare de aceastã parte care nu poate fi integratã social. Este oare greu sã se accepte cã o structurã prost creatã nu poate fi îndreptatã? Adeseori explicãm comportamentul cuiva atât prin elemente înnãscute cât şi dobândite, respectiv atât prin caracter, temperament, voinţã cât şi prin educaţie şi apartenenţã la grup. Dobândirea apare ca o construcţie realizatã pe o fundaţie care poate fi asimilatã cu caracteristicile înnãscute. Dar dacã fundaţia lipseşte, construcţia nu îşi are rostul. Cu alte cuvinte nu se pot dobândi elementele necesare în condiţiile unor trãsãturi intrinseci, înnãscute contrare depãşirii condiţiei şi atunci efortul nostru devine fãrã efect sau cu efect zero.

Societatea, statul, instituţiile publice au desigur datoria permanentã sã se preocupe şi sã sprijine categoriile de populaţie defavorizate. Dar de aici şi pânã la a continua o direcţie fãrã finalitate în detrimentul altor investiţii în capitalul uman, respectiv în stimularea şi încurajarea copiilor înzestraţi, care promit realizãri, este o insistenţã inutilã.

Se spune adeseori cã pentru a trece puntea trebuie sã te faci frate cu . . . cineva. Dacã pentru a avea succes integrarea României înseamnã rezolvarea situaţiei copiilor instituţionalizaţi este foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind numai de efortul societãţii, respectiv ale guvernului, ci şi de structura şi motivaţia acestora. De aceea rezultate pot întârzia sau pot fi mai mici decât cele scontate.

Organismele internaţionale sunt instituţii extraordinare, dar care, prin raportorii desemnaţi sã analizeze o situaţie beneficiazã de o prezentare mai mult subiectivã, decât obiectivã. Un strãin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare sã înţeleagã situaţia realã a oamenilor care trãiesc aici. El este aşteptat, condus, cazat, ospãtat, plimbat în spiritul tradiţiei româneşti şi nu reuşeşte decât descriptiv sã observe o situaţie de fapt. Aparenţele nu mai sunt însã suficiente pentru a înţelege realitatea.

De aceea, opinia pesimistã care caracterizeazã reprezentanţii organismelor internaţionale privind integrarea României nu poate fi cea realã. La fel, nici optimismul care caracterizeazã factorii de decizie din România nu este bun. Dar realiştii care vãd şi lucrurile bune şi lucrurile rele pot constata cã distanţa României faţã de încheierea procesului de integrare europeanã nu este nici atât de mare cum o vãd instituţiile externe, nici atât de redusã, cât prezintã decidenţii politici autohtoni. Condiţia însã este sã fie aplicate criterii de judecatã care pe o bazã unitarã sã ia în considerare particularitãţile româneşti din punct de vedere demografic, social, cultural, economic, politic, juridic, natural.


[1] Bãcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia Economicã, Bucureşti, p. 49

 

<< Pagina precedenta | Despre autor | Cuprins | Home | Pagina urmatoare >>
© Universitatea din Bucuresti 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Magdalena PLATIS      Last update: January, 2003     Web design§Text editor: Monica CIUCIU