Întreprinderea este o organizaţie umană în care se combină factori de producţie în vederea obţinerii de bunuri şi servicii. Ea reprezintă un agent economic, persoană juridică, în care elementele de natură materială, financiară şi umană se combină în scopul realizării unor obiective.

Trăsăturile întreprinderii sunt:

ˇ               este un organism social deoarece cuprinde activităţi umane cu finalitate bine determinată. Indiferent de baza tehnico-materială de care dispune, orice întreprindere funcţionează prin implicarea resursei umane, care devine cea mai importantă în alegerea şi practicarea metodelor de management;

ˇ               este un organism tehnico-productiv deoarece foloseşte mijloace materiale, tehnici şi tehnologii de producţie potrivit profilului activităţii;

ˇ               este un organism economic deoarece urmăreşte gestionarea resurselor în cele mai bune condiţii în vederea satisfacerii obiectivelor urmărite, adică administrarea eficientă a patrimoniului;

ˇ               este un organism stabil, care utilizează elemente materiale, financiare şi umane în vederea funcţionării continue şi permanente potrivit profilului şi perspectivelor de dezvoltare, direcţii de acţiune consecvente, metode de conducere cunoscute de factorul uman, instrumente de lucru adecvate;

ˇ               este un organism dinamic, care dincolo de tehnicile şi direcţiile constante de acţiune utilizează instrumente noi, strategii de rezervă, metode de lucru adecvate schimbărilor de mediu;

ˇ               este un organism complex, care formează un sistem bine definit, construit din mai multe subsisteme, adică direcţii şi compartimente între care există legături funcţionale şi ierarhice;

ˇ               este un organism cu reglare proprie, care se bazează pe aplicarea principiilor de autoconducere, autogestionare şi autofinanţare în derularea funcţiilor managementului.

Întreprinderile se pot clasifica astfel:

a)             după natura activităţii, există:

ˇ       întreprinderi de producţie (industriale, agricole, de construcţie, etc.);

ˇ       întreprinderi prestatoare de servicii (comerciale, bancare, de transport, etc.);

b)             după forma de proprietate pe baza căreia se constituie, există:

ˇ       întreprinderi publice (de tipul regiilor autonome);

ˇ       întreprinderi private (de forma societăţilor comerciale);

ˇ       întreprinderi mixte.

Regiile autonome se constituie în domenii de importanţă strategică naţională cum ar fi: industria de armament, energetică, exploatare a minelor şi gazelor, poştă, transport feroviar etc. Conducerea întreprinderii este asigurată de consiliul de administraţie care cuprinde între 7 şi 15 persoane şi de directorul general şi directorii de profil care se ocupă de managementul operativ.

Societăţile comerciale se regăsesc sub mai multe variante, în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale:

ˇ               societatea în nume colectiv se constituie prin asocierea persoanelor pe bază de încredere reciprocă, asociaţii răspunzând numai pentru obligaţiile asumate sub formă socială;

ˇ               societatea în comandită simplă se caracterizează prin garantarea obligaţiilor sociale cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, iar asociaţii comanditari răspund până la limita aportului la capitalul social;

ˇ               societatea în comandită pe acţiuni se formează prin împărţirea capitalului social în acţiuni şi se caracterizează prin răspunderea nelimitată şi solidară a acţionarilor comanditaţi, ceilalţi răspunzând limitat;

ˇ               societatea cu răspundere limitată este o societate de capitaluri la care se poate face aportul asociaţilor în natură până la cel malt 60% din capitalul social, şi cuprinde cel mult 50 de membri;

ˇ               societatea pe acţiuni reprezintă o societate de capitaluri care cuprinde cel puţin 5 acţionari şi se constituie fie prin subscripţie publică, fie pe contul propriu al acţionarilor.

Sistemul de conducere al societăţilor comerciale este ca şi la regiile autonome, tot pe baze participative, adică există o conducere colectivă cu atribuţii şi competenţe ce decurg din strategia folosită.

Conducerea la societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă este realizată de unul sau mai mulţi administratori prin majoritate absolută.

Societatea pe acţiuni este condusă de următoarele organe de management:

ˇ               Adunarea Generală a Acţionarilor care cuprinde totalitatea acţionarilor şi se întruneşte în şedinţe ordinare cel puţin o dată pe an şi în şedinţe extraordinare, ori de câte ori este nevoie. Deciziile adoptate de Adunarea Generală a Acţionarilor vizează modificarea bilanţului, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli, creşterea capitalului social, schimbarea obiectului de activitate, modificarea formei juridice a societăţii, schimbarea sediului, fuziunea cu alte societăţi, emisiunea de obligaţiuni, modificarea contractului de societate sau statutului, etc.;

ˇ               Consiliul de Administraţie care cuprinde administratori aleşi din rândul acţionarilor sau din afara societăţii şi are ca preşedinte directorul general al societăţii;

ˇ               Comitetul de direcţie care cuprinde mai mulţi administratori;

ˇ               Directorii executivi care asigură conducerea operativă a întreprinderii.

Întreprinderea este un sistem care funcţionează folosind elemente de intrare numite factori de producţie sau resurse utilizate în vederea obţinerii unor rezultate sub forma ieşirilor din sistem de natura producţiei de bunuri şi servicii.  În acest scop, intervine managementul prin procesul decizional.  Sintetic, astfel de legături, între manager şi subalterni în scopul corelării intrărilor cu ieşirile se prezintă ca în fig. nr. 6.

În aceste condiţii asigurarea cu resurse reprezintă condiţia de bază a funcţionării întreprinderii, agentul economic având preocupări multiple privind determinarea necesarului de resurse, prospectarea pieţei furnizorilor de resurse, încheierea de contracte de aprovizionare, transportul, recepţia, eventual depozitarea resurselor, apoi, gestionarea corectă şi raţională a resurselor, economisirea lor, etc.

Resursele atrase, ca de altfel întregul volum de resurse existente pot fi:

a)             naturale;

b)             material-tehnice;

c)             financiare;

d)             umane;

e)             informaţionale.

4. Organizarea procesuală şi structurală

Organizarea reprezintă un proces esenţial al activităţii într-o întreprindere şi depinde de capacitatea întreprinzătorului de a asigura gruparea proceselor de muncă pe formaţii de lucru, compartimente pentru simplificarea realizării lor şi creşterea eficienţei.

H. Fayol defineşte procesul de organizare prin aprovizionarea întreprinderii cu resursele necesare pentru funcţionarea ei: materii prime, utilaje, bani şi personal.

Organizarea întreprinderii poate fi procesuală şi constă în determinarea unor activităţi diferite şi coordonate ce au loc într-o organizaţie şi structurală sub forma stabilirii componentelor de lucru sub forma direcţiilor şi altor subdiviziuni organizatorice.

Organizarea procesuală grupează activităţile după criterii de omogenitate şi complementaritate în funcţiuni.

Funcţiunea întreprinderii reprezintă un ansamblu de activităţi omogene sau complementare, respectiv identice, asemănătoare sau înrudite care au o logică în manifestarea lor propriu-zisă şi contribuie la o mai bună gestionare a resurselor şi creşterea eficienţei de ansamblu a întreprinderii.

Funcţiunile de bază dintr-o întreprindere sunt:

ˇ       funcţiunea de cercetare-dezvoltare care cuprinde activităţile de studiere, concepere şi elaborare a cadrului tehnic şi tehnologic. Ea vizează aspecte cum ar fi proiectarea produselor, asimilarea de produse noi, elaborarea planurilor şi previziunea activităţii, etc.;

ˇ       funcţiunea de producţie se referă la activităţile de bază ale întreprinderii şi include acţiuni care contribuie la desfăşurarea normală a proceselor de producţie, inclusiv a celor auxiliare, etc.;

ˇ       funcţiunea comercială include totalitatea activităţilor care vizează relaţiile întreprinderii cu exteriorul, respectiv activităţile de aprovizionare şi desfacere.  În acest context, preocupările agenţilor economici includ încheierea unor contracte economice avantajoase, asigurarea aprovizionării ritmice, prezentarea produselor şi publicitatea, prospectarea pieţei, etc.;

ˇ       funcţiunea financiar-contabilă înglobează activităţile de obţinere şi folosire raţională a disponibilităţilor băneşti, controlul operaţiilor în care s-au investit fonduri băneşti, stabilirea necesarului de mijloace financiare şi găsirea de noi surse de finanţare a activităţii, etc.;

ˇ       funcţiunea de personal reprezintă un ansamblu de activităţi care urmăresc procesele la care se supun resursele umane cum ar fi asigurarea întreprinderii cu forţă de muncă calificată, recrutarea personalului, selecţionarea, încadrarea, promovarea, retribuirea salariaţilor, pregătirea şi specializarea angajaţilor. De asemenea, în cadrul acestei funcţiuni sunt analizate problemele sociale, de asistenţă medicală şi raporturile manager-salariaţi, şi sunt incluse activităţi administrative, de secretariat şi protocol.

Organizarea structurală a unei întreprinderi se concretizează în structura organizatorică a acesteia.

Structura organizatorică desemnează un ansamblu de subdiviziuni organizatorice constituite prin gruparea unor activităţi corelate în vederea funcţionării normale a întreprinderii precum şi relaţiile care se manifestă între acestea.

Prin urmare, structura organizatorică este un sistem care include mai multe componente, relaţiile dintre acestea, dar şi persoanele implicate în desfăşurarea activităţii acestora, cu competenţe şi responsabilităţi adecvate poziţiilor pe care le ocupă.

Componentele structurii organizatorice sunt:

ˇ               postul;

ˇ               funcţia;

ˇ               ponderea ierarhică;

ˇ               compartimentul;

ˇ               nivelul ierarhic;

ˇ               relaţiile organizatorice.

Postul este cea mai simplă verigă organizatorică care cuprinde obiective, sarcini, competenţe şi responsabilităţi.  Înseamnă că titularul postului urmăreşte realizarea anumitor scopuri pentru care se îndeplinesc anumite activităţi a căror finalitate este influenţată de competenţa, adică de autoritatea formală care exprimă limitele dreptului de acţiune pentru care există obligaţia de îndeplinire.

Funcţia reprezintă totalitatea sarcinilor de un anumit fel ce trebuie realizate în mod obişnuit de un salariat. Într-o întreprindere există funcţii de conducere care vizează o sferă largă de competenţe şi responsabilităţi şi funcţii de execuţie care se concretizează într-o arie mai restrânsă de competenţe şi responsabilităţi.  Altfel spus, esenţa funcţiei de conducere este decizia privind munca altor persoane, iar a funcţiei de execuţie, decizia privind propria activitate. Desigur, pe o anumită treaptă ierarhică o funcţie de conducere se completează cu una sau mai multe funcţii de execuţie în sensul că un manager poate fi şi executant al unor sarcini potrivit poziţiei pe care o ocupă în organizaţie.

Ponderea ierarhică reprezintă totalitatea persoanelor aflate în subordinea directă a unui manager. Cu cât managerul se situează pe o treaptă spre baza piramidei managerială, cu atât dimensiunea ponderei ierarhice creşte, adică un manager are mai mulţi salariaţi în subordine.

Compartimentul este un grup de indivizi reuniţi pe criterii de omogenitate şi complementaritate a activităţilor pe care le desfăşoară sub o singură autoritate. În general, există compartimente de bază care vizează atât nivelul de conducere cât şi de execuţie şi în care se desfăşoară activităţi omogene şi compartimente de ansamblu care cuprind mai multe organisme de bază. La rândul lor, compartimentele de bază pot fi operaţionale (sub forma secţiilor, atelierelor, laboratoarelor) şi vizează activitatea care conferă profilul întreprinderii, şi funcţionale (sub forma birourilor, serviciilor) vizând activităţi de îndrumare organizatorică şi pregătire a deciziei.

Nivelul ierarhic reprezintă treapta organizatorică pe care se situează diverse organisme ale întreprinderii situate la aceeaşi distanţă faţă de vârful piramidei manageriale. Numărul nivelelor ierarhice diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de natura activităţii, dimensiunea firmei, complexitatea activităţilor, competenţa managerilor, etc.

Relaţiile organizatorice exprimă totalitatea relaţiilor dintre diferite organisme ale întreprinderii care vizează fluxurile de materii prime, produse finite, bani, informaţii şi resurse umane şi sunt determinate de regulamentul de organizare şi funcţionare a întreprinderii sau alte documente oficiale.  Într-o întreprindere se pot identifica relaţii organizatorice:

ˇ               de autoritate;

ˇ               de cooperare;

ˇ               de control.

Relaţiile de autoritate sunt legăturile care se manifestă în procesul managerial între manageri şi salariaţi inclusiv ca urmare a delegării de autoritate. Ele pot fi:

-       relaţii ierarhice atunci când exprimă raporturile dintre titularii posturilor de conducere şi titularii posturilor de execuţie;

-       relaţii funcţionale atunci când exprimă legăturile dintre două organisme în care unul dispune de autoritate funcţională asupra celuilalt;

-       relaţii de stat major atunci când exprimă raporturile dintre diverse organisme între care unul dispune de autoritate delegată din partea conducerii privind anumite activităţi.

Relaţiile de cooperare sunt legăturile dintre organismele întreprinderii situate pe acelaşi nivel ierarhic dar care au conducere diferită şi desfăşoară activităţi corelate.

Relaţiile de control se manifestă între organismele cu atribuţii de control şi celelalte verigi ale întreprinderii supuse activităţii de verificare.

La baza conceperii, proiectării şi construirii structurii organizatorice a unei întreprinderi se află câteva principii şi anume:

ˇ       principiul supremaţiei obiectivelor şi unităţii de acţiune;

ˇ       principiul aprofundării conducerii de producţie;

ˇ       principiul unităţii de conducere;

ˇ       principiul interdependenţei minime

ˇ       principiul economiei de comunicaţii;

ˇ       principiul economiei de personal şi realizării unui grad raţional de ocupare a personalului;

ˇ      În o întreprindere există o structură organizatorică formală stabilită în mod oficial şi având caracter obligatoriu consfinţit prin regulamentul de organizare şi funcţionare a întreprinderii şi o structură organizatorică informală care este neoficială şi neobligatorie şi se stabileşte prin relaţiile interumane spontane în funcţie de preocupările şi afinităţile indivizilor.

Funcţionarea eficientă a unei întreprinderi necesită o suprapunere între structura formală şi cea informală, dar aceasta este o raritate în practică. Aceasta, deoarece autoritatea informală a unui individ reflectă prestigiul şi popularitatea, competenţa profesională şi încrederea colegilor în raţionamentele acestuia, în timp ce autoritatea formală este conferită de poziţia oficială pe care o ocupă individul în piramida managerială.

Schema pune în evidenţă elementele de organizare a unei întreprinderi din punct de vedere procesual şi structural, formal şi informal.

Structura organizatorică a firmei se exprimă în câteva documente esenţiale pentru funcţionarea normală a activităţii şi anume organigrama, regulamentul de organizare şi funcţionare şi fişa postului.

Organigrama este o reprezentare grafică a structurii organizatorice sub forma unor cadrane corelate care exprimă relaţiile organizatorice dintre diverse organisme ale întreprinderii.

Regulamentul de organizare şi funcţionare este o detaliere a structurii organizatorice în care se includ atribuţiile, competenţele şi responsabilităţile specifice funcţiilor existente în întreprindere. El cuprinde o bază legală care vizează obiectul de activitate, organigrama, obiectivele detaliate şi responsabilităţile diverselor funcţii şi o descriere amănunţită a compartimentelor existente.

Fişa postului este documentul care descrie toate elementele activităţii unui salariat sub forma aspectelor specifice: denumirea postului, obiectivele, sarcinile, autoritatea, responsabilitatea, relaţiile la care se supune, etc.

Scheme şi corelaţii

Organizarea procesuală şi structurală a întreprinderii

 

Factorii care influenţează structura organizatorică