Bibliotecile şi criza de identitate

 

prof. univ. dr. Ion Stoica

 

 

În strânsă relaţie cu criza de creştere, dar cu determinări şi consecinţe mult mai profunde, structurile info-documentare, mai ales cele de tip biblioteconomic, trăiesc o acută criză de identitate. Este criza crizelor. Dintr-odată după milenii de evoluţie cuminte, cu sensuri previzibile, structurile biblioteconomice intră în vârtejul ameţitor al schimbării, nu-şi mai recunosc reperele de ieri, sunt contestate şi apărate, în acelaşi timp, din afară şi din lăuntru, îşi pierd busola, traversând atât zone de rigiditate cât şi teritorii de schimbare uluitoare şi, adesea, iraţională. Ca şi când adagiul "aurea -mediocritas" n-ar fi fost rostit niciodată, ca şi când experienţa istorică ar putea fi integral ignorată, bibliotecile sunt considerate mai ales din unghiuri extreme. Ele sunt, fie doar ceea ce au fost la începuturi, fie doar ceva ce n-au fost şi, probabil, nu vor fi niciodată. Opiniile polarizate sunt cel mai uşor de demontat, dar prin aceasta problemele crizei de identitate devin şi mai complicate. Profilul bibliotecilor de mâine are caracteristici de totală eterogenitate, trăsături care mai de grabă combină decât exclud. Eliminarea variantelor dezvoltării extremiste adună în acelaşi cerc de desfăşurări procese greu de conjugat şi de orientat într-un sens comun, activităţi diverse, greu de abordat din aceleaşi unghiuri manageriale.

Probabil, nu putem aborda caracteristicile identităţii decât ajungând la esenţe, depăşind aspectele exterioare, nesemnificative. Biblioteca, scria Sheldon Brook "reprezintă un concept, nu un loc fizic, o activitate şi nu o clădire"[1]. Suntem astfel departe de cele trei unităţi considerate altădată determinante pentru a defini o bibliotecă. ("Bibliotheca "trio significat: Locum, Armarium, Libros" susţinea Justus Lipsius[2], acum câteva sute de ani).

Cred că trimiterea la un concept sau la o activitate, cum o face Sheldon Brook nu rezolvă problema dar propune o direcţie de înţelegere mult mai promiţătoare. Ea leagă realitatea bibliotecii de o sferă infinit mai largă de înţelesuri. Ca instrument de eliberare publică a cunoaşterii, biblioteca este o structură a libertăţii, opusă oricărui fel de totalitarism, oricărei abordări limitate, deschisă oricărui orizont de dezvoltare. Dacă bogăţia conceptului s-a relevat eliberator, încă de la începutul secolului al XVII-lea, pentru Gabriel Node[3] este de înţeles de ce amplitudinea lui contemporană trimite la conexiuni care nu ignoră nici o dimensiune umană.

Fără îndoială, cu un astfel de concept atotcuprinzător este greu de operat. Şi totuşi, paradigma bibliotecilor, distinctă în peisajul structurilor culturale, e mai aproape de o abordare metaparadigmatică. Tocmai aici este izvorul crizei de identitate, în nevoia de continuă reevaluare a modelului, în relaţie cu cerinţele erei informaţiei şi chiar cu ideea antimodelelor. Richard De Gennaro nu se sfia să afirme: "Bibliotecile sunt la răscruce. Ele au ajuns la sfârşitul unei ere de creştere şi intră acum într-o eră a schimbării" ..."Noi trebuie să dezvoltăm o nouă paradigmă pentru era informaţiei".[4] Incapacitatea unora de a integra schimbarea prin înţelegerea complementarităţilor necesare în sfera culturii a impus însă şi viziuni simpliste, proiecţii catastrofice, exclusiviste. Există autori care cred că bibliotecile nu-şi mai pot remodela identitatea pentru că circuitele comunicării moderne le vor exclude, plasându-le, parazitar, pe trasee laterale, intolerabile pentru comunitate prin inutilitatea şi caducitatea manifestării lor. Un analist francez radical scria, nu de mult : "Se poate numi bibliotecă ceea ce nu va fi decât o reţea de distribuţie de informaţii sau date? Ce doi termeni sunt antinomici. Biblioteca de mâine este moartea bibliotecilor”[5].

Cunoscutul specialist englez Maurice Line nu elimină posibilitatea schimbării raţionale a paradigmei bibliotecilor, lăsând managementului specific şansa de a găsi soluţii de adecvare la comandamentele epocii. Important este, afirmă Line ca circuitele comunicării să funcţioneze, informaţia să ajungă la utilizatori, în locul şi momentul potrivite. ..."cine anume o furnizează şi în ce fel, este o chestiune secundară. Dacă bibliotecile fac acest lucru cel mai bine, este excelent, ele vor continua să existe, cu toate că, probabil, într-o formă diferită; dacă nu o fac, ele merită să moară. Nu există o lege divină care spune că bibliotecile ar trebui să existe totdeauna"[6]

Construirea unei noi identităţi pentru biblioteci nu poate porni de la ignorarea dinamicii contemporane. Existenţa lor modernă în cadrul unui alt model nu se poate întemeia însă pe refuzul dreptului altor structuri de a-şi dezvolta componenta informaţională. Ceea ce va caracteriza societatea informaţiei va fi informaţionalizarea tuturor structurilor, demonopolizarea informaţiei. Criza de identitate este alimentată tocmai de faptul că unii nu acceptă înlocuirea modelului identităţii prin izolare, cu modelul identităţii prin raportare şi cooperare. Procesul este însă istoric.

Comunicarea, limitată într-o lume autarhică, putea fi legată de structuri închise, rigide. Comunicarea generalizată, într-o lume participativă, nu mai poate fi servită decât de structuri deschise, flexibile, în relaţie. Bibliotecile n-au fost pregătite pentru acest gen de evoluţie. E drept că flexibilizarea structurilor bazate pe organizarea unor stocuri imense de documente fizice, cu caracteristici diferite, nu este uşoară. Tehnologiile tradiţionale făceau greu de imaginat ştergerea contradicţiei reale dintre funcţia de conservare ordonată a cunoaşterii şi ideea flexibilizării interne, după cum dezinstituţionalizarea, construcţia unor structuri polinucleice părea un nonsens. Dar cu cât sunt concentrate şi introduse în ecuaţie mai multe elemente ale schimbării posibile, cu atât răspunsul la întrebările legate de criza de identitate este mai greu de găsit. Dincolo de toate controversele, bibliotecile reprezintă structuri cu multe aspecte paradoxale de care însă societatea nu se poate dispensa fără să piardă un cadru de ordine, de echilibru şi de identitate. Dacă identitatea lor tradiţională este supusă unei redefiniri necesare, locul bibliotecilor în recunoaşterea identităţii globale a societăţii e aproape imposibil de ocupat. Nu avem alte structuri care să ofere imagini intelectuale tridimensionale, care să împreune atât de stimulator retrospectiva cu prospecţia, folosind potenţialul prezentului. "Biblioteca este cel mai bun instrument inventat de om pentru a conserva şi utiliza cuceririle gândirii şi creaţiei sale"[7]. Aceste însuşiri, aceste caracteristici nu sunt legate însă de forme îngheţate.

În evaluarea şi, în general, în managementul crizei de identitate trebuie coroborate consideraţii dintre cele mai diverse. în prezent, bibliotecile fac parte din toate sistemele societăţii, direct şi indirect, în relaţie cu trecutul şi cu prospectiva domeniilor respective, în forme pasive şi active, în mod univoc şi biunivoc. Ele s-au dovedit, în timp, a fi structuri mai de grabă integratoare, în ciuda conservatorismului lor funciar, în comparaţie cu alte organizări de pe traseele informaţiei care sunt, deşi mai recent apărute, în fapt mult mai legate de specificul iniţial. Arhivele, muzeele şi chiar radioul, televiziunea sunt, în realitate, mult mai conservatoare, în raport cu formele de organizare pe care le-au traversat, decât au fost bibliotecile care au intrat în paradigme noi de mai multe ori în cursul istoriei lor milenare.

Disponibilitatea pentru schimbare a bibliotecilor este evidentă, în toate zonele de manifestare, de la sensurile mari ale existenţei lor în societate până la formele organizatorice şi tehnologiile utilizate.

"Să ne imaginăm conservatorul unei biblioteci din secolul al XV-lea care ar fi refuzat cu obstinaţie să achiziţioneze produsele tiparului. Nu numai că biblioteca ar fi devenit un muzeu de manuscrise dar colecţia sa ar fi murit"[8].

Argumentele legate de flexibilitatea istorică a bibliotecilor în faţa diversificării documentare sunt, importante dar nu suficiente şi merită o abordare mai largă, din perspectiva relaţiilor dintre identitatea bibliotecilor şi identitatea cărţii.

Cea mai stimulativă expresie a crizei de identitate este intensificarea schimbării, exerciţiul viitorului care are loc pretutindeni, probând că bibliotecile, de fapt societatea, nu acceptă ideea lipsei de soluţii şi, dincolo de spaime, nu cred în incapacitatea lor de adaptare la cerinţele erei informaţiei.

„În general, ultimii 50 de ani au constituit o perioadă remarcabilă pentru biblioteci. Eu cred, totuşi, că noi suntem la sfârşitul acestei ere de creştere" afirmă Richard Daugherty[9]. Problema este a ritmului şi a cantităţii schimbării."Cât de multă schimbare ne putem aştepta, în mod realist, să absorbim"[10]. Fără un management competent, modern, superior, zona negativă a forţelor schimbării ar putea provoca involuţii păgubitoare. Schimbarea necontrolată, haotică, poate conduce la dezordine şi regres. Dacă structurile documentare au jucat un rol esenţial în dezvoltarea cunoaşterii este şi pentru faptul că ele s-au centrat pe stabilitatea seculară a cărţii şi a deprinderilor intelectuale legate de carte. Permanenta schimbare a cadrului şi a tehnologiilor poate declanşa o mişcare, mai degrabă destructurantă, abia accesibilă celor bogaţi şi insuportabilă pentru cei săraci. Rezultatele pe termen lung ale goanei după forme superficiale ale noului pot fi la antipodul aspiraţiei pentru globalizarea fluidă a transferului de informaţii.

De aceea, este de aşteptat ca societatea informaţiei să-şi definească paradigme specifice, modelele ei de stabilitate relativă, la rândul lor vulnerabile într-o nouă etapă a progresului.

Criza este accentuată tocmai de dificultatea construcţiei acestor modele. Deşi se aminteşte adesea despre o necesară ecologie a informaţiei trebuie spus că nu există un model de ecosistem informaţional. Starea de echilibru pozitiv în circuitele comunicării nu poate fi decât urmarea unui management raţional la nivel global. Dar abordarea ecologică a mişcării informaţiei nu e lipsită de sens. Ea poate pune în evidenţă discrepanţele, dezechilibrele, noxele, şi, mai ales, poziţia utilizatorilor, modul în care ei se folosesc de această imensă bogăţie care este informaţia.

Poate de aceea criza de identitate este atât de profundă şi atât de dificil de rezolvat. Nu se pune doar problema înlocuirii unei paradigme depăşite cu una nouă ci, mai mult decât atât, acceptarea mai multor identităţi complementare, a unui model heteroclit care să reflecte complexitatea mişcării ideilor în lumea contemporană, cu traseele ei sinuoase şi cu actorii ei atât de diferiţi.

De fapt, nici nu se poate vorbi despre o logică generală a transferului de informaţii ci, de logici combinate, a căror armonizare cade în sarcina managementului. Logica ştiinţifică este axată pe preponderenţa informaţiei noi şi valoroase, logica comercială urmăreşte procesul ca sursă de profit, logica structurilor se întemeiază pe relaţia echilibrată între organizare, conservare şi circulaţie, logica utilizatorului este bazată pe posibilitatea accesului total şi rapid la informaţii, logica circuitului, a lanţului, se întemeiază pe cooperare[11].

Toate aceste logici particulare trebuie să se regăsească în mod real în existenţa bibliotecilor moderne şi să includă trasee şi componente care pun în evidenţă zestrea de valoare adăugată pe care se fundamentează eficienţa lor socială.

Acceptarea acestui spectru de identităţi diferite porneşte de la dubla miză a gestiunii documentelor şi a gestiunii informaţiei, adică a două realităţi diferite, complementare şi contradictorii în acelaşi timp, dar subordonate amândouă obiectivelor comunicării.

Privite ca instrumente ale comunicării, bibliotecile nu sunt niciodată un capăt de drum, o capcană de informaţii, ci o suită de momente de organizare superioară a acestora, care permit transferul lor repotentat prin timp şi spaţiu.

Conjugarea mai multor identităţi începe chiar din câmpul structural. "Este o dificultate, dacă nu o imposibilitate să determini care va fi forma ideală de organizaţie"[12] scria S.Wang, ocupându-se de impactul tehnologiei informaţiei, pentru ca tot el să considere că, deocamdată, o simbioză de ierarhii şi reţele, ar putea să se dovedească performantă. "Se pare că o combinaţie de ierarhii şi reţele reprezintă cea mai adecvată structură pentru majoritatea organizaţiilor în era modernă a informaţiei"[13]. Adică, în fapt o identitate multifaţetată, flexibilă.

O privire dintr-un alt unghi, acela al relaţiei cu actorii principali ai comunicării, producătorii şi receptorii de informaţii, indică, de asemenea, o bipolaritate funciară, un cap de "Ianus" privind cu aceeaşi nedumerire şi cu acelaşi interes atât spre o zonă cât şi spre cealaltă, intrând în fiecare din cele două roluri, pentru a-şi defini mai bine cealaltă identitate, fundamentală şi complexă, cea de intermediere.

O altă bipolaritatea se degajă şi din considerarea poziţiei bibliotecii în raport cu utilizatorii. Ea afişează o identitate pasivă, de aşteptare, caracteristică materialităţii ei documentare, şi în acelaşi timp, o identitate germinativă şi chiar expansivă, venind din sorgintea ei spirituală, din forma diversităţii conţinuturilor intelectuale. Biblioteca reprezintă confirmarea opţiunii umane pentru pluralitate, infirmarea căii unice, acceptarea riscului în cunoaştere şi în existenţă.

Analiza produselor de ieşire ale bibliotecilor pune în evidenţă caracteristici care pot fi considerate ca tot atâtea elemente ale unor noi modele de identitate, forme şi modalităţi probând nevoia ieşirii din tipul de evaluare superficială practicată în trecut cu privire la aceste structuri. Bibliotecile au capacitatea de a depăşi în semnificaţie şi importanţă reală fiecare din aspectele particulare ale acţiunii lor. "Biblioteca este în unica poziţie de a fi, în acelaşi timp, catalizator şi participant la procesele intelectuale care transformă informaţia în cunoaştere şi cunoaşterea în înţelepciune"[14] scriu autorii unei prospective biblioteconomice americane. Această participare ar putea să treacă de zonele exterioare. Interconexiunea reţelelor face posibilă surclasarea misiunii tradiţionale a structurilor info-documentare de a oferi informaţii despre informaţii. Ele pot organiza şi vehicula într-o manieră inteligentă informaţii despre alte categorii de resurse ale societăţii, permiţând dezvoltarea lor spre o intermediere mult mai largă. Bibliotecile pot deveni centre de relaţii info-umane, abilitate să creeze şi să dezvolte baze de date dintre cele mai diverse, portofolii de profesii şi profesionişti, relaţii şi fenomene a căror utilizare răspunde spectrului larg de interese şi aspiraţii ale societăţii şi indivizilor.

Cu cât argumentele pentru o identitate deschisă, polimorfă, sunt mai puternice, cu atât confuziile manageriale sporesc şi ele din cauza cantităţii imense de nou care e propusă acţiunii. Se conturează o paradigmă difuză, greu acceptabilă din perspectiva cunoaşterii anterioare. Spiritul, credea Fr.Bacon este pregătit pentru toate descoperirile, pentru toate soluţiile numai dacă este "purificat" curăţit de preconcepţii. în fond, descoperirea formelor optime pentru un anumit gen de activităţi şi relaţii seamănă cu orice altă dscoperire şi se supune aceloraşi logici. Trebuie încercate cât mai multe variante, lansate cât mai multe ipoteze. Karl Popper sublinia insistent nevoia de cutezanţă, de acceptare a riscului. "Progresul ştiinţei nu se datoreşte faptului că acumulăm în decursul timpului tot mai multă experienţe perceptive şi nici faptului că învăţăm să utilizăm mai bine simţurile noastre. Pornind de la trăirile noastre senzoriale neinterpretate nu ajungem niciodată la ştiinţă, oricât de sârguincios le-am aduna şi ordona. Numai prin idei îndrăzneţe, prin anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse mereu la încercare, putem prinde natura. Acei dintre noi care nu doresc să-şi supună ideile riscului infirmării nu participă la jocul numit ştiinţă"[15].

Desigur, e greu de acceptat că vechile structuri biblioteconomice sunt ameninţate de caducitate câtă vreme gradul lor de participare la transferul de informaţii este atât de covârşitor. înainte sau în paralel cu variantele de remodelare a structurii bibliotecilor trebuie abordate toate dereglementările necesare la nivelul sistemului de transfer informaţional. Paradigma bibliotecilor nu este independentă de celelalte modele culturale de pe traseele comunicării. Bibliotecile s-au dezvoltat în cadrul unui sistem cultural şi, indiferent de evoluţia lor, nu pot fi gândite în afara acestui sistem. Exerciţiul viitorului trebuie coordonat. "Va fi, cel mai probabil o complexă interferenţă între bibliotecile cunoscute, muzee, galerii de artă, sisteme de informare on-line, audio, foto, grafo şi cinebiblioteci. Nu doar se va citi, ci se va auzi, se va vedea şi chiar se va participa la forme de simulare a informaţiei şi cunoaşterii"[16] în construcţia acestei noi identităţi se operează cu argumente complexe, raţionale, în relaţie cu întreaga perspectivă socială. Argumentele sentimentale au din ce în ce mai puţin loc. Chiar şi cei care pledează cu încrâncenare pentru păstrarea modelului moştenit şi ar dori ca viitorul să nu vină niciodată, atunci când pătrund într-o structură semnificativ modernizată se întorc îndrăgostiţi de noua realitate. Modelul sentimental nu este însă lipsit de importanţă, ca simbol al valorii pe care a câştigat-o prin timp esenţa perenă a bibliotecii. Pozitivismul şi pragmatismul evoluţiei contemporane, nevoia primordială de soluţii pentru crizele profunde care confruntă toate segmentele societăţii fac din criza informaţiei şi a structurilor ei un factor crucial iar din identitatea bibliotecilor o problemă mult mai determinantă decât pare. Opţiunile legate de existenţa şi modelul acestor structuri reprezintă sinteze extrase din întregul fond al dezvoltării lumii de azi.

Ceea ce s-a detaşat cu destulă claritate în încercarea de a redefini modelul bibliotecilor este legat mai cu seamă de factorii negativi, de ceea ce nu trebuie să mai facă parte, ca reper definitor, din noua identitate. O identitate marcată de idealul cantitativ a devenit în mod evident irelevantă şi iraţională. Centrarea pe logica acumulării generează incapacităţi şi disfuncţii. Astăzi multe mega-colecţii ridică probleme insurmontabile. Principiile care au guvernat progresul biblioteconomic (cuprinderea semnificativă a literaturii domeniilor, caracterul deschis şi accesibil al colecţiilor, viteza utilă de circulaţie a documentelor, conservarea performantă, relaţii productive cu utilizatorii etc.) nu mai pot fi concretizate. "Până în vremurile din urmă, colecţionarea cuprinzătoare a tuturor înregistrărilor disponibile era privită nu numai ca un obiectiv legitim, ci şi ca un obiectiv practic al bibliotecilor. Astăzi, creşterea rapidă a volumului total al înregistrărilor grafice contrazice realizarea efectivă a unui astfel de ideal şi complexitatea înregistrărilor transformă o astfel de concentrare într-un scop iraţional" scria Jesse Shera[17]încă în 1966.