Factori care contribuie la îmbătrânirea hârtiei şi modalităţi de combatere

 

prep. univ. Cristina Popescu; Aurelian Popescu

 

 

Bibliotecile nu sunt structuri „imateriale”, ele nu sunt locuri de acumulare pasivă, în activitatea multiformă care le caracterizează (achiziţii, catalogare, comunicare), disponibilitatea reală a unui document este un element primordial. Conservarea valorilor de patrimoniu, prin cele două laturi ale sale: prezervarea şi restaurarea, reprezintă un domeniu de cercetare complex, care implică interdisciplinaritate. În atenţia laboratorului de patologie şi restaurare stă corelarea tuturor elementelor privind documentaţia de restaurare şi conservare, cu analiza critică a stării de conservare şi studiile de compatibilitate element structural intervenţie/ material.

Analiza stării de conservare se realizează prin procesarea efectelor structurale de suprafaţă şi de interior, cu activitate singulară sau cumulativă, a celor trei grupe de factori distructivi: meteo-climatici, fizico-chimici, respectiv cei biologici.[1]

Valorile artistice şi istorice din bibliotecă cumulează o serie de funcţii, care le diferenţiază de late bunuri de patrimoniu cultural. Astfel, pe lângă funcţiile patrimoniale, estetice, artistice, documentare, istorice şi ştiinţifice, acestea îndeplinesc rolul de univers spiritual, comunicare între generaţii şi perpetuare a conştiinţei de dăinuire a neamului.

Elucidarea mecanismului de degradare a diverselor materiale organice sau minerale din structura obiectelor de patrimoniu naţional, cu explicarea fenomenelor care au loc în timp între sistemele implicate în procesele de distrucţie şi eliminbarea, sau diminuarea lor, reprezintă o problemă fundamentală a activităţii de conservare-restaurare.

Acest domeniu a făcut progrese spectaculoase în zilele noastre, datorită dezvoltării metodelor moderne de investigaţie, care au permis cunoaşterea detaliată a elementelor structurale şi interacţiunilor endogene şi exogene, respectiv în procesarea factorilor cu activitate distructivă ireversibilă.

Ideea că rezistenţa materialelor la factori distructivi depinde de natura lor chimică (compoziţie, structură), de agresivitatea mediului, de vârsta cărţii, de natura intervenţiilor anterioare, s-a impus în activitatea de conservare încă de la începutul secolului trecut. Mai târziu, în secolul nostru, s-au elaborat şi primele teorii calitative privind influenţa mediului asupra vitezei de degradare. După anul 1960, în atenţia conservatorilor a stat studierea separată a activităţii distructive a principalilor factori de mediu (factori meteo-climatici, calamităţile, poluarea şi alţi factori exogeni de risc) asupra patrimomiului naţional. Acest lucru s-a impus tot mai mult în zilele noastre prin preluarea în studiu a efectelor cumulative, cu multitudinea şi complexitatea aspectelor legate de activitatea distructivă. În acest sens, o atenţie deosebită se acordă elaborării metodelor şi tehnicilor moderne de eliminare a proceselor de degradare asistate de studii şi cercetări privind compatibilitatea intervenţiilor şi a materialelor noi cu tehnicile vechi.

Se cunoaşte faptul că, în timp, suporturile papetare suferă procese distructive care au la bază scindarea catenelor macromoleculare de celuloză, fenomen ireversibil denumit „îmbătrânirea hârtiei”[2].

Practic, toate sortimentele de hârtie sunt supuse acţiunii acestui proces, însă viteza de degradare variază în funcţie de o serie de factori. În procesele de îmbătrânire naturală a hârtiei, după un anumit timp, fibrele de cleuloză devin fragile (friabile) probele de hârtie degradată pot fi rupte, chiar la o uşoară manipulare.

Prin îmbătrânire, hârtia îşi modifică culoarea, mai ales când este expusă la acţiunea razelor de lumină, fenomen manifestat sub forma unei îngălbeniri uşoare până la brun roşcat.

Îngălbenirea hârtiei este un proces foarte complex, a cărui natură nu este pe deplin elucidată. De asemenea, prezenţa unor factori biotici (bacterii, ciuperci, insecte xilofage) pot conduce la colorarea zonală a suportului celulozic la nuanţe maroniu roşcat, cenuşiu-gri, roz, etc.[3].

Capacitatea materialului celulozic de a rezista la acţiunea diverşilor factori endogeni sau exogeni, în timpul păstrării de lungă durată sau a unei utilizări continue defineşte durabilitatea suportului respectiv ca atare, scris sau tipărit.

Modificările suferite de hârtie în procesul de îmbătrânire naturală sunt rezultatul acţiunii factorilor de mediu, asistaţi sau nu de alte procese de distrucţie.

De asemenea, se ştie că hârtia fabricată până la începutul secolului XIX are la bază pastă fibroasă din cârpe sau bumbac. Aceste suporturi s-au dovedit a avea o bună rezistenţă în timp, atât la factorii meteo-climatici cât şi la cei biotici. Comparativ cu alte hârtii, acestea nu au ridicat probleme din punct de vedere al durabilităţii şi nici în ceea ce priveşte capacitatea lor de arhive.

Începând cu anul 1800 în tehnologia de fabricare a hârtiei s-au introdus unele modificări atât în ceea ce priveşte chimismul, cât şi metodologia de obţinere, care au condus la scăderea capacităţii de arhivare, respectiv a rezistenţei mai ales la factorii meteo-climatici. O scădere însemnată a rezistenţei la îmbătrânirea naturală s-a resimţit după anul 1870, odată cu introducerea în fabricarea hârtiei a pastelor mecanice cu celuloză tratată şi a sistemului acid de încleiere cu colofoniu[4].

Procesul de fragilizare a hârtiilor îmbătrânite a fost evidenţiat după anul 1900, iar mecanismul lui a început a fi studiat mult mai târziu după anul 1950. Astfel, în urma unui studiu efectuat de Barrow[5] prin care s-a cercetat rezistenţa la îmbătrânirea artificială a hârtiilor fabricate din acea perioadă de timp, s-a stabilit că deteriorarea lor este proporţională cu aciditatea acestora (liberă şi legată chimic) şi că prezenţa unor materiale de umplutură, capabile de a neutraliza această aciditate, contribuie la creşterea durabilităţii hârtiei. În urma acestor studii, în tehnologia de fabricare a hârtiei s-a introdus sistemul neutru-alcalin. Cu toate îmbunătăţirile aduse hârtia modernă este mult mai slabă, ca rezistenţă în timp, decât hârtiile din cârpe.

În procesul normal de degradare treptată prin îmbătrânirea a suporturilor papetare ale documentelor de patrimoniu, interesează foarte mult viteza de desfăşurare a distrucţiilor. Se ştie că degradarea hârtiei decurge în mod treptat şi cu viteze diferite. Pentru a prelungi durata de viaţă a documentelor şi a cărţilor vechi se impune realizarea condiţiilor optime de prezervare, iar în cazul deteriorării lor avansate se impune a fi restaurate.

 În activitatea de prezervare-restaurare a documentelor vechi de patrimoniu (manuscrise, incunabule, cărţi vechi), cunoaşterea cauzelor care provoacă şi influenţează procesul de îmbătrânire a hârtiei este foarte importantă pentru luarea unor măsuri de mărire a durabilităţii lor.

În general, factorii care provoacă îmbătrânirea hârtiei pot fi împărţiţi în două mari grupe:

I. Interni sau endogeni (natura materiei prime utilizate şi condiţii de fabricare)

II. Externi sau exogeni (influenţa mediului înconjurător)

 

I. Factori endogeni de îmbătrânire a hârtiei.

 

Factorii endogeni care provoacă distrucţia polimerului celulozic în timpul procesului de îmbătrânire naturală sau atificială, afectează diverse defecte de structură la nivel molecular (grupe funcţionale nehidroxilice) sau la nivel macromolecular (distorsiunbi, defecte de reţea cristalină, malformaţii în morfologia elementelor structurale). Acestea constituie aşa numitele „puncte slabe sau de minimă rezistenţă” din masa materialului celulozic şi care se manifestă sub forma unor tensiuni locale interne ce conduc la distrucţii structurale. Aceste defecte fie apar în procesele tehnologice de prelucrare, fie pot preexista în structura materialului celulozic din stare naturală, când se manifestă sub forma unui punct preferenţial al atacului distructiv, respectiv punctul de minimă rezistenţă de unde începe distrucţia.[6]

În ceea ce priveşte rezistenţa la îmbătrânire a hârtiilor, este de foarte mare importanţă cunoaşterea naturii materialului fibros utilizat la fabricarea acesteia. Odată cu folosirea în secolul trecut a celulozei sulfit, dar mai ales a pastelor mecanice, a scăzut brusc durabilitatea hârtiilor. Hârtia de ziar, care are la bază în principal pastă mecanică, este o hârtie cu durabilitate extrem de scăzută, ea se îngălbeneşte repede şi devine fragilă. Din această cauză, în prezent, în procesul de fabricare a hârtiei se utilizează tot mai mult tehnologia care foloseşte ca materie primă, materiale intermediare între celuloză şi pasta mecanică, cum ar fi celuloza de mare randament, semiceluloza, pasta chimică termo-mecanică. Toate aceste produse sunt semifabricate şi prezintă o rată a îmbătrânirii diferită, net superioară pastelor mecanice. Cauza principală o constituie conţinutul mare de lignină din acestea. Celuloza sulfit are o stabilitate scăzută din cauza valorii mici a pH-ului extractului apos şi acţiunii dure ca urmare a condiţiilor acide în procesul de fierbere a fibrelor de celuloză. Hârtia obţinută din celuloză sulfat prezintă o stabilitate crescută comparabilă cu cea a hârtiei fabricate din pastă de cârpe.

Conform literaturii[7], din analiza comportării diverselor materiale fibroase în procesul de îmbătrânire s-a stabilit următoarea serie descrescătoare din punct de vedere al durabilităţii: pastele din bumbac, pastele din cârpe, celuloza sulfat din răşinoase, celuloza sulfat din foioase, celuloza sulfit, pasta din maculatură, pastele mecanice.

Durabilitatea unui material celulozic se poate aprecia prin determinarea conţinutului de alfa celuloză, a indicelui de cupru al ligninei reziduale. Stabilitatea la distrucţie este cu atât mai mare cu cât gradul de polimerizare este mai ridicat. De asemenea, un rol mult mai important decât natura materialului fibros, în ceea ce priveşte rezistenţa la îmbătrânire a suporturilor papetare celuilozice, îl are sistemul de încleiere folosit şi materialele pentru scris.

Încă din anul 1807, Moritz Illig a introdus o metodă simplă şi ieftină de încleiere în masă a hârtiei prin folosirea colofoniului ca atare, apoi colofoniul sapoinificat care realizează condiţii de încleiere alcalină.

După anul 1876, impactul cel mai puternic asupra rezistenţei în timp a hârtiei, s-a datorat utilizării sulfatului de aluminiu în locul alaunului folosit iniţial. Sulfatul de aluminiu prin hidroliză crează condiţii acide. Astfel s-a constatat că sistemul de încleiere colofoniu-sulfat de aluminiu este principalul vinovat pentru scăderea rapidă a durabilităţii hârtiei fabricate după anul 1900.

Prezenţa sulfatului de aluminiu în hârtie reprezintă cauza principală pentru distrucţia chemolitică a fibrelor. Fenomenul se explică prin faptul că sulfatul de aluminiu (sare cu hidroliză acidă) împreună cu apa higroscopică din hârtie, hidrolizează la acid sulfuric şi hidroxid de aluminiu, creând un pH în domeniul 3,8- 4,5, proprie acţiunii distructive asupra fibrelor celulozice, favorizând proceselor de hidroliză a lanţurilor macromoleculare. Procesele care au loc în suporturile papetare în prezenţa sulfatului de aluminiu sunt cu mult mai complexe decât cele prezente de Barow, deoarece se cunoaşte că însăşi celuloza pură suferă un proces de îmbătrânire, care are ca rezultat o creştere a acidităţii suporturilor, pusă în seama prezenţei grupării carboxilice reziduale şi a unor procese metabolice[8].

Aciditatea conduce la micşorarea gradului de polimerizare a celulozei, care are ca efect micşorarea rezistenţei mecanice. În general, toate rezultatele experimentale au arătat că hârtiile fabricate în mediu acid, încleiate cu colofoniu, sunt supuse distrucţiei hidrolitice, acestea diferă doar prin momentul în care începe procesul de fragilizare a lor, deoarece aceasta reprezintă rezultatul unui sistem cumulativ de efecte. Cea mai sigură cale de a împiedica procesul de îmbătrânire a hârtiei constă în eliminarea totală din procesul de fabricare a sulfatului de aluminiu şi a colofoniului nemodificat. În prezent hârtiile sunt încleiate în sistem neutru alacalin AKD şi ASA. În acest fel se înlătură efectul nefavorabil creat de mediu acid impus de porocesul de fabricare sau indus de procesele biotice.

Suporturile papetare fabricate prin aceste procedee prezintă rezistenţă mecanică superioară sistemului de fabricaţie clasic.

În procesele de prezervare (conservare) a suporturilor, un loc important îl ocupă deacidifierea hârtiilor, prin neutralizare, atât a acidităţii libere, cât şi a celei legate chimic. Procesele sunt complexe şi solicită metode fizice şi chimice care să nu afecteze structura şi proprietăţile de suprafaţă şi de interior (textură, distribuţia materialelor de umplutură, aderenţa cernelurilor).

Pentru a se obţine o hârtie rezistentă la îmbătrânire nu este însă suficient a se respecta un pH în jur de 7,3; în acest domeniu de pH se pot realiza sisteme de tamponare a suportului celulozic la acţiunea factorilor de mediu, precum şi a materialelor folosite la imprimare. Cernelurile ferogalice crează din cauza ionul Fe(III) acţiune cumulativă distructivă, din cauza pH-ului acid ce la hidroliză produce deplasarea fotocromică. Ca urmare apare problema introducerii în masa suporturilor papetare a unor sisteme tampon pentru a neutraliza aciditatea provocată de procesele cumulative de îmbătrânire şi pentru a le mări rezistenţa fotochimică.

Hârtiile de la începutul secolului nostru, încleiate în sistem alcalin, conţin ca materialul de umplutură carbonatul de calciu (având o valoare a pH-ului extractului apos în domeniul 7,5- 9,5), care poate neutraliza gazele acide prezente în atmosferă (SO2, NO2, Cl2).

În sistemele acide clasice de încleiere s-a folosit ca material de umplutură caolinul, acesta conţine cuarţ, care conferă o acţiune abrazivă ce slăbeşte şi distruge hârtia la pliere şi răsfoire.

De mai mulţi ani se foloseşte metoda de tratare a suprafeţelor suporturilor papetare direct în procesul de fabricare, utilizând maşina de încleiere. În acest scop există o serie întreagă de substanţe chimice ce pot fi folosite: amidonul, proteinele, CMC etc[9] .

În utilizarea acestora, trebuie avut în vedere faptul că rezistenţa la îmbătrânire a hârtiei depinde de compatibilitatea acestora cu natura suportului celulozic, de asemenea, adaosul de fungicide şi bactericide, care se poate realiza foarte uşor direct la presa de încleiere (tratamente care se folosesc în general pentru hârtiile utilizate în regiunile tropicale - regim climatic considerat dur) poate avea, de cele mai multe ori, pe lângă efectul scontat şi efecte negative.

 

II. Factorii exogeni care produc îmbătrânirea hârtiei.

 

Procesul de îmbătrânire a suporturilor papetare din materiale celulozice este influenţat şi de cauze exogene, determinate de procesele de tipărire, imprimare, scriere şi desenare sau datorate condiţiilor de mediu în care se păstrează documentul.

Ca orice obiect din material organic şi suporturile pe bază de celuloză prezintă un anumit domeniu de variaţie al echilibrului hidric, creat din interdependenţa cu mediul înconjurător, respectiv cu umiditatea relativă din atmosferă. Deci suporturile papetare celulozice nu sunt perfect uscate, ci prezintă o umiditate care este în echilibru cu umiditatea atmosferică. În general o hârtie conţine 5-6% apă sub formă de apă absorbită (higroscopică) şi inclusă (de umectare). De asemenea ea conţine pe lângă apa legată fizic - răspunzătoare de echilibru hidric - şi apă legată chimic (din grupările hidroxilice) a cărei modificare conduce la distrugerea materialului.

Din această cauză variaţiile climatice reprezintă unul din factorii principali care por influenţa procesele de îmbătrânire a suporturilor papetare.

Prezenţa în atmosferă a unor gaze corozive (poluante) cum ar fi: CO2, SO2, NO2, X2 (halogen), cauzate de activităţile industriale şi urbane (emanaţii de la termocentrale, gaze de eşapament, avacuarea de gaze de ardere din industria chimică, metalurgică) crează probleme atât unor monumente istorice cât şi tuturor bunurilor de patrimoniu pe bază de materiale organice, depozitate în diverse situri, afectându-le starea lor de conservare, respectiv durabilitatea lor. De exemplu SO2, este capabil a se oxida la trioxid de sulf, când se generează acid sulfuric prin hidroliză cu apa, care va da procese hidrolitice de degradare a tuturor suporturilor organice. Procese asemănătoare realizează CO2 şi NO2. De asemenea, este cunoscut faptul că urmele de fier sau de alţi cationi ai metalelor tranziţionale în stări de oxidare intermediare sau superioare din hârtie (cu caracter amfoter slab sau acid) acţionează drept catalizator pentru procesele hidrolitice. Prezenţa oxigenului sau halogenilor în concentraţie mai mare, va accelera procesul de îmbătrânire prin mecanism oxidativ, mai ales la temperaturi ridicate.

Degradările oxidative cât şi cele acido-bazice pot fi moderate prin introducerea unor substanţe tampon în materialul de umplere din hârtie, cum ar fi: CaCO3, K2CO3, MgCO3.[10]

Un alt factor foarte important în procesele de degradare a suporturilor papetare organice îl reprezintă radiaţia luminoasă. Sub acţiunea luminii solare, directe sau difuze, materialele celulozice suferă un proces de distrucţie fotochimică. Din această cauză, în crearea condiţiilor de păstrare a documentelkor se ţine cont de natura materialului celulozic şi de substanţele de umplutură utilizate la fabricarea hârtiei, respectiv de prezenta unor substanţe care se îngălbenesc sub acţiunea luminii (fotosensibile). De exemplu, fibrele cu conţinut ridicat de lignină, latex, butadien-stirenic, unele răşini sau diverşi înălbitori optici, care prezintă activitate fotosensibilă, conduc la modificarea gradului de alb.

Înfluenţa prafului şi a microorganismelor, în special a ciupercilor, constituie un alt grup de factori distructivi legaţi de mediu.

În general, vorbim de un efect cumulativ al factorilor de mediu. Astfel temperatura ridicată, umiditatea crescută şi mediul acid determină apariţia atacului microorganismelor (ciuoperci, bacterii) şi insectelor xilofage, care conduc la o multitudine de efecte distructive. Pentru înlăturarea acestora se folosesc tratamente cu bactericide, fungicide şi insecticide. Alegerea nejudicioasă a acestora din urmă (incompatibilitate cu suportul celulozic) poate conduce la appriţia altor efecte distructive.

În activitatea de conservare a valorilor de patrimoniu pe bază de materiale organice se ia în considerare şi un alt factor exogen: contactul cu alte materiale sau substanţe de altă natură chimică. De exemplu, dacă o hârtie cu durabilitate crescută vine în contact cu o operă cu conţinut de pastă mecanică, apar reacţii chimice la suprafaţa de contact, care pot duce la degradarea hârtiei rezistente. Un alt exemplu îl reprezintă contactul cu diverse părţi metalice care prezintă pete oxidice, ce conduc la degradări oxidative.

Într-o bibliotecă sunt adăpostite cărţi care ilustrează prin diversitatea compoziţiei hârtiei evoluţia compoziţiei acesteia. Având în vedere cele enunţate mai sus, ţinând cont atât de condiţiile de păstrare cât şi de modalităţile de comunicare, s-au elaborat numeroase metode şi tehnici de prelungire a vieţii acestora de la intrarea în bibliotecă până la utilizatorii informaţiei.

Deacidificarea colecţiilor unei biblioteci a fost realizată în ultimele decenii ca o contracarare a efectelor distructive a acidităţii hârtiei.

Biblioteca Naţională a Franţei a lansat în acest sens un program ambiţios de deacidificare în masă a fondului de carte prin impregnarea şi consolidarea hârtiei într-o singură operaţie. S-au efectuat numeroase studii cu privire la deacidificarea hârtiei cărţilor şi periodicelor, asupra modalităţilor şi mijloacelor de efectuare cât şi a costurilor implicate.

Deacidifierea în masă a cărţilor permite deacidificarea rapidă fără să fie nevoie să se demonteze legătura cărţilor, folosind un procedeu bazat pe impregnarea hârtiei cu un produs activ alcalin remanent, introdus de un vector fluid, care poate fi lichid sau gazos[11].

S-au elaborat următoarele criterii care trebuie respectate la realizarea deacidifierii hârtiei:

- metodele de deacidifiere au drept scop neutralizarea acidităţii libere a hârtiei şi vizează prelungirea duratei de viaţă a acesteia;

- produsele utilizate nu trebuie să prezinte pericol nici pentru persoana care realizează tratamentul, nici pentru utilizatori;

- produsele şi procedeele utilizate trebuie să fie compatibile cu imperativele de protecţie a mediului înconjurător;

- neutralizarea acizilor în interiorul hârtiei trebuie să fie completă
şi durabilă;

- rezerva alcalină trebuie să fie echivalentă cu încorporarea a 2% CaCO3;

- repartizarea pH-ului şi a rezervei alcaline trebuie să fie omogenă în interiorul hârtiei;

- ph-ul hârtiei trebuie să fie cuprins între 7-8,5, pentru a preveni hidroliza acidă sau alcalină a hârtiei şi a cernelurilor;

- durata de viaţă a hârtiei trebuie să fie prelungită cel puţin cu un factor 3 la 5 după testele de îmbătrânire accelerată;

- produsele chimice utilizate trebuie să fie şi să rămână reversibile în timp.

Procedeele de deacidificare în masă au fost dezvoltate timp de mai mulţi ani în majoritatea ţărilor occidentale.

După numeroase studii se utiliează soluţii de deacidifiere apoase sau cu solvenţi organici, pentru introducerea în masa hârtiei a ionilor de Ca, Mg, Ba, Al ca neutralizanţi ai acidităţii libere. Substanţele cele mai eficace, folosite la deacidificarea materialului papiricol sunt bicarbonatul de magneziu, Mg(HCO3) şi boraxul B4O7Na2 X 10H2o.

Sunt bine cunoscute problemele de conservare şi comunicare pe care le suscită presa, mai ales în cazul periodicelor vechi. Presa a devenit o sursă inestimabilă de informaţii pentru cercetători, istorici, sociologi, ea oferă material foarte variat şi dă o imagine completă şi vie despre o naţiune, o regiune, o ţară.

O modalitate de conservare a colecţiilor de periodice o constituie microfilmarea, care permite scoaterea din circuit a exemplarului original tipărit pe hârtie.

Microfilmul nu a fost inventat pentru conservarea patrimoniului scris ci în scopuri militare şi comerciale. După 1982 microfilmarea colecţiilor a devenit o prioritate în ţările dezvoltate, necesitând un buget semnificativ. Microfilmul a devenit un instrument de lucru, uşor de comunicat şi transferat pe hârtie. Folosind microfilme şi microfişele colecţiilor de periodice se pot salva colecţiile originale de degradarea la care ar fi supuse printr-o comunicare frecventă ştiindu-se faptul că hârtia de ziar este cea mai perisabilă hârtie. În ultimul timp şi-a făcut apariţia o nouă tehnică de trasnfer al presei, numerizarea pe CD-Rom-uri. Numerizarea periodicelor vine ca o completare a politicii de microfilmare nu ca o substituire, necesitând costuri foarte ridicate.

O politică de conservare a colecţiilor trebuie să permită prevenirea, oprirea sau întârzierea deteriorării cărţilor şi, dacă este necesară, ameliorarea condiţiilor de conservare sau prezervare. Ea trebuie să garanteze accesibilitatea viitoare a informaţiei şi să micşoreze costurile, întordeauna ridicate, de amplasare, restaurare sau transfer al conţinutului intelectual pe alte suporturi. Elaborarea unei politici de conservare face parte din responsabilitatea de bază a oricărei biblioteci care păstrează fonduri patrimoniale sau documentare importante.

Starea colecţiilor nu rămâne statică, ea are tendinţa să se deterioreze prin combinarea mai multor factori: utilizarea intensivă, neglijentă, defectuoasă, condiţii înconjurătoare inadecvate. La aceasta se adaugă scurta durabilitate a materialelor moderne: hârtie, legături mecanice pornind de la jumătatea secolului al XIX-lea, documente fotografice şi audiovizuale instabile, necesitând tratamente de masă sau de trasnfer pe alte suporturi.

Într-un mod general, orice politică de conservare preventivă trebuie să fie bazată pe diminuarea intervenţiilor asupra cărţii şi colecţiei. Cercetătorii de mâine o să câştige în acest domeniu, descoperind documentele mai aproape de stadiul lor iniţial.