|
Numai cercetarea salvează Prof. univ. dr. Ion Stoica Dezvoltarea contemporană a cunoaşterii este consecinţa organizării superioare a activităţilor de cercetare. Oricât ar părea de absolută o asemenea aserţiune şi oricât de mare ar fi tentaţia de a căuta alternative, recunoaşterea cercetării ca expresie a adevăratei maturităţi, într-un domeniu sau altul, este evidentă şi generală. Şi totuşi, disponibilitatea pentru cercetare şi nivelul investiţiilor în cercetare sunt destul de diferite şi aproape întotdeauna insuficiente. Există domenii de vârf, în care cercetarea produce intense vibraţii şi tensiuni creatoare şi domenii îmbătrânite în practicism şi în exerciţii eminamente intuitive, a căror dinamică este marcată negativ, atât ca ritm al dezvoltării cât şi ca nivel de considerare şi reală recunoaştere socială. În ariile în care s-a manifestat, cercetarea a provocat schimbări fundamentale vizibile, atât în mişcarea lor internă cât şi, mai ales, în prefacerile care au loc în societate, favorizând adjudecarea preţuirii şi respectului unanim, reorientarea unor resurse şi adoptarea unor reglementări stimulative. Cine mai pune la îndoială nevoia de cercetare în chimie, de pildă, când rezultatele se traduc în apariţia aproape cotidiană a unor produse noi, de extremă utilitate practică, sau nevoia de cercetare în diferite câmpuri ale cosmonauticii, când prin descoperirile realizate de cercetare se obţin performanţe inimaginabile în explorarea spaţiului. Capacitatea de obiectivare a expectanţelor societăţii prin obiectivele activităţilor de cercetare şi punerea în operă a elementelor – adesea revoluţionare – ale noului a condus la transformarea cercetării ştiinţifice în condiţia şi motorul progresului general. Diferenţa de intensitate a eforturilor de cercetare, în diferite câmpuri, reprezintă tocmai rezultatul potenţialului real de obiectivare pe care specialiştii diferitelor zone ale cunoaşterii reuşesc să-l dezvolte şi să-l afirme, confirmarea relevanţei rezultatelor pe care ei le obţin. Logica cercetării ştiinţifice, aşa cum au demonstrat mari nume ale gândirii moderne – şi, cu deosebire, Karl Popper – este un proces complex, în care se întâlnesc simbiotic şi interactiv tot felul de cauze şi determinări, de aşteptări şi de viziuni, întemeiate atât pe caracteristicile naturii umane cât şi pe stadiile şi proiecţiile organismului social. Cercetarea este, într-o anumită măsură, o metafizică, pentru că porneşte adesea de la elemente speculative, dar este, mai ales, expresia unui nivel superior de conştientizare, propunându-şi o metodologie generală a înţelegerii, explicării şi stăpânirii lumii. Teoriile – scria K. Popper – sunt plase pe care le aruncăm pentru a prinde ceea ce numim lumea; pentru a o raţionaliza, a o explica şi stăpâni. Ne străduim să facem ochiurile plasei cât mai mici”(1) Cercetarea nu este un simplu fenomen de reflex, ci un fenomen profund, de esenţializare a unui anumit tip de existenţă, caracterizat prin îndrăzneala de a pune împreună ştiutul cu neştiutul, într-o relaţie dinamică, din perspectiva viitorului. Numai prin idei îndrăzneţe, prin anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse mereu la încercare, putem prinde natura. Acei dintre noi care nu doresc să-şi supună ideile riscului infirmării, nu pot participa la jocul numit ştiinţă.”(2) Ca teritoriu al competenţei, în cercetare este mai evidentă decât în oricare altă zonă de manifestare umană, mişcarea reală a valorilor, relaţia neprefăcută cu anumite stadii ale adevărului. În unele – puţine – teritorii ale cunoaşterii, preocupările şi efortul de cercetare au rămas la nivelul unor iniţiative individuale, adesea cu orientare istoricistă şi culturologică, fără forţa de a găsi, de a susţine şi de a urmări obiective cu semnificaţie majoră în dezvoltarea domeniului respectiv şi în sporirea contribuţiei acestuia la dezvoltarea cunoaşterii. Spaţiile infodocumentare şi, cu deosebire bibliotecile, n-au avut o tradiţie consolidată în cercetarea obiectivelor specifice. Marile lucrări legate de istoria culturii româneşti, elaborarea repertoriilor bibliografice de anvergură şi a altor categorii de instrumente auxiliare muncii intelectuale, în ciuda importanţei fundamentale în ordonarea memoriei cunoaşterii şi în susţinerea cercetării în diversele arii disciplinare, nu exprimă şi nu acopăr nevoile de înnoire şi de creştere a performanţei în chiar perimetrul infodocumentar. Mişcarea informaţiei este un teritoriu vast, iar raporturile informaţiei cu existenţa şi cu perspectivele societăţii sunt atât de diverse şi de complexe încât ignorarea acestei realităţi nu mai poate fi acceptată la nivelul profesiilor specifice şi cu atât mai puţin la nivelul strategiilor dezvoltării. Explicaţiile desincronizărilor din sfera cercetării sunt, la rândul lor, numeroase, complicate şi particulare, de la un domeniu la altul. Cercetarea de bază s-a esenţializat, s-a ancorat în domenii prioritare şi se desfăşoară în cadrul unei mari libertăţi de orientare. Dar cercetarea privind relaţia informaţie-cercetare, în condiţiile dezvoltării societăţii cunoaşterii, n-a făcut paşi importanţi. Cercetătorii români nu au la îndemână suficiente instrumente colective de informare, construite interactiv, cu un spor relevant de valoare adăugată, nu s-au realizat baze de date performante, nu s-au lansat proiecte majore, de acces rapid şi de furnizare operativă a informaţiei necesare şi, mai ales, nu s-au alocat sumele corespunzătoare pentru utilizarea marilor organizări informaţionale specializate de peste hotare. Cercetarea din învăţământul superior nu dispune nici ea de cadrul necesar, din punct de vedre informaţional. Numărul şi calitatea periodicelor ştiinţifice, pe hârtie sau online, achiziţionate de bibliotecile universitare este în descreştere, deşi nici în anii trecuţi oferta nu era comparabilă cu cea din ţările dezvoltate. Proiectul unei reţele informatizate a bibliotecilor universitare este încă în faşă, acţiunile pentru o politică coordonată de digitizare n-au consistenţă. Creşterea calităţii învăţământului superior nu se întemeiază, decât declarativ, pe valoarea componentei informaţionale. Eroarea este strategică, iar remedierea, dacă se va produce, va costa mult, pe toate planurile. Pentru structurile şi profesiile infodocumentare este important să observăm că desincronizarea este încă mai profundă, în ciuda progreselor evidente pe care le-a făcut domeniul după 1989. Noi n-am avut o cercetare organizată în domeniul bibliotecilor şi al centrelor de documentare. Puţinele lucrări care au abordat problemele conceptelor, ale structurilor, relaţiilor şi instrumentelor infodocumentare au fost rezultatul unor iniţiative şi eforturi individuale şi disparate. Cu excepţia deceniului în care a funcţionat Centrul de documentare al Academiei Române, condus cu autoritate de acad. Aurel Avramescu, când problemele documentării ştiinţifice au fost abordate cu o anumită intensitate şi concentrare, nu s-a întâmplat nimic semnificativ. Fără o formaţie universitară şi neîncurajaţi în această direcţie de structura întregului cadru, cei mai buni profesionişti ai bibliotecilor româneşti s-au dedicat mai ales punerii în valoare a contribuţiei acestor instituţii la dezvoltarea generală a culturii române. Util, dar insuficient. Fără o politică adecvată şi fără resursele necesare, nici organizarea informaţiei privind istoria cunoaşterii din ţara noastră n-a avut continuitate şi unitate metodologică. Corpusul informaţional al culturii române, conceptele informării documentare moderne, tipologia structurilor mişcării informaţiei şi caracteristicile teoretice şi practice ale managementului informaţional rămân teritorii pe care cercetarea trebuie să le acopere intens, sistematic şi cu consecvenţă. Criza puternică pe care o traversează spaţiile şi relaţiile infodocumentare nu poate fi depăşită decât prin ridicarea cercetării din aceste domenii la nivelul general de dinamism şi rigoare al cercetării ştiinţifice naţionale, sau chiar deasupra acestuia. Nu există un model unic în cercetarea infodocumentară. Nu există nici un model de strategie valabil pentru toate ţările. Există, însă, o logică a dezvoltării în care cercetarea reprezintă zona cea mai generativă a strategiei oricărui domeniu de activitate şi motorul cel mai important al calităţii reale. Numai organizarea cercetării specializate va determina spargerea blocajului de gândire cu privire la potenţialul aşezămintelor din spaţiile infodocumentare în promovarea generală a unei calităţi superioare în procesele de cunoaştere. Pe la jumătatea secolului trecut, Jesse Shera observa cu amărăciune că absenţa cercetării de specialitate riscă să determine mari dificultăţi în organizarea modernă a traseelor informaţiei. El considera necesare două categorii de cercetări: fundamentale şi manageriale. Prin cercetarea fundamentală în aceste arii înţelegea realizarea unui corp sistematic de cunoştinţe care să lumineze zone încă neexplorate ale structurii şi dinamicii inteligenţei sociale, iar în cercetarea managerială cuprindea studiile legate de utilizarea instrumentelor/pe atunci doar/ bibliografice de către grupuri umane specifice şi aprofundarea problemelor legate de caracteristicile mişcării informaţiei. Între timp, nivelul de complexitate al problemelor informaţiei a crescut considerabil şi ecartul dintre nevoile reale de informaţie şi potenţialul vechilor structuri a devenit, uneori, exploziv. Criza profundă a informaţiei s-a generalizat. Unele dintre structurile şi profesiile informaţiei au trăit cu perplexitate această nevoie de schimbare, reacţionând exact invers – adică plonjând într-o apărare obstinată a vechilor forme şi valori, pe care le-au considerat, în mod fals, ca singura modalitate de a-şi conserva identitatea. Nu ştiu – scria Jose Ortega y Gasset – de ce noi înţelegem de obicei cuvântul <criză> în sens negativ; o criză nu este decât o schimbare intensă şi profundă; aceasta poate fi o schimbare spre rău, dar tot aşa poate fi o schimbare spre mai bine….”(3) Şi tot el sublinia: ceea ce are mai mare valoare este întotdeauna mai şubred. În caz de conflict, de depresiune, de pasiune, suntem întotdeauna prompţi în a înceta să fim inteligenţi.”(4) Poate că cea mai importantă zonă, cea mai promiţătoare direcţie pe care trebuie s-o urmărească spiritul înnoitor în domeniile infodocumentare ar trebui să fie ieşirea din imperiul cantităţii, fără însă ca valorile cantitative să fie integral ignorate. Deşi pare paradoxal, un asemenea obiectiv fundamental este singurul în stare să întemeieze evoluţiile viitoare ale acestor câmpuri de cunoaştere şi acţiune umană pe criterii comparabile cu cele care patronează dezvoltarea generală a cunoaşterii. Spaţiile infodocumentare sunt ameninţate cu sufocarea şi căderea în predominanţa nesemnificativului, dacă nu vor fi găsite modalităţi mai eficiente de a opera cu selectivitatea şi cu personalizarea şi dacă sistemele şi structurile nu vor redescoperi şi nu vor cultiva cu prudenţă forme superioare de exigenţă şi elitism intelectual. Cultura este democratică, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre teritoriul cercetării şi al marilor performanţe. Bibliotecile ştiinţifice n-au învăţat încă această lecţie. Atenţia faţă de calitate va fi factorul major în situarea fermă a bibliotecilor în centrul revoluţiei informaţionale.”(5) Obiectivele calităţii trebuie urmărite prin toate mijloacele, chiar şi prin rafinarea cercetării cantitative. Aceasta din urmă nu şi-a epuizat resursele, cu condiţia înnoirii reperelor cu caracter de indicatori, a exprimării şi a punerii în relaţii mai relevante a acestora. Se pot descoperi astfel regularităţi, modele noi şi pot fi scoase din uz sau reconsiderate unele dintre vechile forme de sinteză şi evaluare a căror menţinere nu mai exprimă valoarea socială reală a structurilor infodocumentare. Orientarea spre calitate este, în acelaşi timp, o modalitate de abordare plină de ambiguităţi, câtă vreme conceptul de calitate în domeniul specific nu este definit în relaţie cu cele mai înalte rigori promovate într-un anumit moment al dezvoltării acelei sfere de activităţi. Cercetarea ştiinţifică, procesul care trebuie să conducă la performanţă, la calitate în toate zonele cunoaşterii este, la rândul lui, expresia unei strategii, a unor politici, a unor organizări şi a unei vieţi profesionale cu puternice elemente de performanţă. Nu există ţări cu o mişcare infodocumentară slabă, dar cu o cercetare în domeniu viguroasă şi remarcabilă. Şi nici invers. Cercetarea este astfel atât consecinţa cât şi motorul dezvoltării, ea nu poate fi tratată decât ca o componentă indispensabilă a marilor strategii ale dezvoltării, pe plan general sau într-un câmp specific. O strategie a structurilor infodocumentare din România n-a fost încă formulată. Elemente ale unei gândiri strategice se regăsesc în Programul întocmit de Academia Română pentru dezvoltarea societăţii informaţionale, ca societate a cunoaşterii, în Programul de guvernare pentru perioada 2001-2004, în unele programe sectoriale patronate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului sau de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei, Ministerului Culturii şi Cultelor, dar toate sunt caracterizate prin absenţa coerenţei sistemice şi a focalizării necesare. Modelul din strategia englezească Peoples Network” nu a fost utilizat nici măcar ca sursă de inspiraţie. Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că, din interiorul structurilor infodocumentare româneşti reprezentative nu au fost propuse dezbaterii şi adoptării proiecţii raţionale şi moderne, care să reflecte nivelul de aşteptare, de integrare şi de viziune al profesioniştilor intermedierii informaţionale de acest tip. Acum nu se mai poate începe ca în secolul XIX, sau la începutul secolului XX, prin acţiuni individuale remarcabile, prin spontaneitatea inspirată a marilor figuri. Cercetarea în biblioteci trebuie integrată unei gândiri strategice, organizată, condusă, finanţată, exploatată şi regenerată permanent. Este nevoie de un cadru, de reglementări, de resurse pentru ca procesul să se desfăşoare firesc, urmându-şi logica proprie şi antrenând cele mai înalte valori profesionale. Cunoaşterea nu este o materie primă”…”tot ce putem face este să creăm un mediu propice şi să motivăm oamenii”…”Noi toţi trebuie să învăţăm să cooperăm în economia cunoaşterii”(6) scria recent Richard Potter, considerând că valorile înnoitoare nu pot fi decât consecinţa celor mai elevate forme umane de acţiune şi celui mai responsabil mod de a pune în evidenţă şi de a rezolva problemele cheie ale unui domeniu. Acest mediu propice al emergenţei valorii nu se reduce la adoptarea deciziei administrative de a organiza procesul de cercetare. În ciuda nevoii de decizii, de reglementări şi de forme de acţiune, cercetarea nu poate fi decât produsul superior al unui sistem integrat de elemente purtătoare de valoare. Cel puţin câteva dintre aceste elemente, la rândul lor cu caracter sistemic, sunt indispensabile. Este nevoie de un cadru formativ, desfăşurat pe întregul spectru de trepte şi forme de pregătire a specialiştilor domeniului. Cele patru structuri universitare de învăţământ (Bucureşti, Cluj-Napoca, Oradea, Timişoara) destinate formării superioare a profesioniştilor din unităţile infodocumentare, reprezintă deja o garanţie a consolidării forţelor intelectuale necesare procesului de cercetare. Lansarea mai viguroasă – în ultimii cinci ani – a specializării prin masterat şi – în ultimii doi ani – a specializării prin doctorat, care constituie, în fapt, exerciţii individuale de orientare, de gândire subiectivă şi rafinată şi de cercetare propriu-zisă, probează trecerea într-o etapă de maturitate, în fine, câştigată, a profesiilor infodocumentare din România. Este nevoie de o abordare sistemică, integrată a realităţii infodocumentare la scară naţională. Reglementările adoptate în România, parţiale şi lacunare, în raport cu întregul şi cu problematica reală, deşi reprezintă un progres faţă de perioada anterioară, nu determină şi nu favorizează identificarea conceptelor, structurilor, relaţiilor, serviciilor şi instrumentelor celor mai relevante pentru a răspunde cerinţelor noi ale mişcării informaţiei în sfera infodocumentară. Poate că cea mai puternică frână o reprezintă absenţa unui sistem real de comunicare între actorii proceselor din această sferă. Lipsa angrenajelor şi a fluidităţii comunicării are influenţe negative în toate etapele cercetării: selecţia temelor, organizarea cooperărilor, prelucrarea rezultatelor şi implementarea lor, realizarea schimbării, evaluarea noii calităţi. Este nevoie de definirea şi recunoaşterea unui teritoriu managerial specific, cu valorile şi normele lui, cu formele şi cu evoluţiile lui particulare. Fără un management de calitate, în structurile infodocumentare, cercetarea se zbate în gol, devine ineficientă, se sufocă. Chiar şi în absenţa unei cercetări organizate, preluarea unor idei înnoitoare, promovarea reformei în acest domeniu s-au împiedicat înainte de a începe, din cauza inerţiei manageriale. Este nevoie de un sistem de perfecţionare în domeniu, exigent şi bazat pe motivaţii. Dacă perfecţionarea înseamnă recunoaşterea la scară generală a dinamicii domeniului şi a nevoii de ajustare, eforturile pentru o cercetare performantă devin implicit asumate. Descoperirea unor forme noi de valoare adăugată în transferul de informaţii, înţelegerea exerciţiului destructurării şi restructurării ca mod de a fi, schimbarea raţională şi productivă, care sunt teme permanente ale cercetării, fac parte, în esenţă, dintre imperativele perfecţionării. Probabil, este nevoie de multe alte recunoaşteri, reglementări, acţiuni concrete, întâlniri, experienţe parţiale etc. pentru a putea demara în mod real un proces de cercetare în acest domeniu. Dincolo de problematica din ce în ce mai complexă a cantităţii documentelor şi informaţiilor, pe care cercetarea de specialitate trebuie s-o cuprindă în sfera fundamentală, cu toate consecinţele privind coordonarea temelor, distribuţia resurselor şi riscurile unor concluzii inadecvate, referitoare la raporturile dintre cantitate şi calitate, o altă arie majoră se impune atenţiei şi poate determina obţinerea unui statut nou pentru structurile, activităţile şi profesiile infodocumentare. Este vorba despre continuarea investigaţiilor pentru o mai bună înţelegere, identificare şi evaluare a valorii informaţiei. De bune decenii ne mulţumim cu afirmaţia că tot complexul infodocumentar se obiectivează vag în standardele generale ale dezvoltării societăţii, dar că fără informaţie performanţele cunoaşterii ar fi fost imposibile. Recunoaşterea acestui tip de obiectivizare nu conduce însă la aşezarea structurilor, activităţilor şi profesiilor respective în poziţia care li se cuvenea, nu determină o mai bună alocare a resurselor. Dacă se va considera în continuare că valoarea informaţiei nu poate fi determinată în termeni convenţionali şi exacţi, nu sunt şanse ca ceva important să se schimbe privind statutul acestor activităţi. P.K. McPherson afirma acum câţiva ani cu pertinenţă că o profesie care nu ştie exact cum să se evalueze pe sine şi produsele sale nu va fi ascultată cu foarte mare atenţie…”(7) De aceea, elaborarea unei metodologii integrate a valorii informaţiei, care să opereze bine cu valoarea instrumentală şi cu valoarea intrinsecă a acesteia, ar putea conduce la concluzii credibile şi la realizarea unui cadru de contabilizare care să permită recunoaşterea mai precisă a contribuţiei acestei resurse la reducerea incertitudinii şi riscurilor şi la dezvoltarea personalităţii umane. Va fi, probabil, zona cea mai dificilă a cercetării infodocumentare şi nu va putea fi abordată temeinic decât în cooperare cu cercetarea generală a modelelor contemporane ale cunoaşterii, cu cercetarea problemelor dificile ale valorii adăugate şi ale calităţii. Între ideea de contabilizare a informaţiei din perspectiva calitativă, dar cu elemente cantitative predominante şi formele de cercetare calitativă consacrate, bazate pe investigaţii contextuale, evaluări subiective şi abordări particulare de la o temă la alta există, în mod evident, destule diferenţe metodologice şi numai viziunea generală poate conduce la finalităţi integrate. Fără nici o intenţie de ierarhizare, cred că o altă zonă generală a cercetării infodocumentare o reprezintă structurile, câmpul cel mai îngheţat al domeniului şi, de altfel, cel mai greu de abordat. Structurile infodocumentare au un model consolidat de veacuri şi bazat pe statornicia (s-a dovedit vremelnică, totuşi) esenţei materiale a documentelor şi pe logica (cu adevărat perenă) procesului de receptare a informaţiei. Delocalizarea şi dematerializarea documentară n-au fost nici măcar imaginate vreodată ca situaţii reale ale activităţii structurilor infodocumentare. Intermediarii de azi încep să opereze într-o altă realitate, cu alte caracteristici. Cadrul vechi nu se mai potriveşte. Ce trebuie păstrat şi ce trebuie schimbat? Structurile infodocumentare moderne ar trebui să devină structuri autoformative, evolutive, integrative. Ele experimentează, acumulează, elimină, se comportă critic şi inovativ, se remodelează. Dar cum? Înţeles, în principiu, procesul trebuie sondat, măsurat, testat, pus în relaţie, permanent legat de scopuri şi de mijloace. Nu va fi uşor. Realul şi virtualul din spaţiile infodocumentare nu vor avea nici proporţii fixe, nici forme prestabilite, nici metodologii comune, dar vor trebui să aibă o singură finalitate, să participe în mod evident şi recunoscut la dezvoltarea cunoaşterii şi la construirea unor răspunsuri valabile pentru diversele categorii de utilizatori. Psihologia destructurării şi restructurării, cercetarea posturilor, în condiţiile schimbării permanente a conţinutului activităţilor, sunt teme esenţiale care reflectă problemele majore ale dezvoltării structurilor infodocumentare contemporane. În fine, cercetarea managementului infodocumentar modern este mai mult decât o obligaţie a cercetării specializate. Nu poate fi realizată eficient din afara sistemului şi nu se mai poate întemeia, ca până acum, pe schemele generale ale managementului economic. Cu handicapul unui domeniu insuficient investigat din punct de vedere managerial şi obligat să realizeze mai degrabă un management impus din exterior decât unul propriu şi flexibil, cercetarea de specialitate trebuie să se străduiască să alinieze domeniul celor mai înalte standarde de calitate. Sistemismul bine aplicat poate tinde spre atingerea unei stări de teleosis organizaţional, de organizare superioară pe plan psihic şi spiritual, în cadrul unui efort conştient şi permanent verificat şi evaluat prin rezultate. În mod particular cercetarea infodocumentară românească ar trebui să abordeze cu obstinaţie temele integrării, ale convergenţei superioare cu structurile paterne. Ideea de stat în stat, de autonomie, de specific intangibil este dăunătoare pe toate planurile, în timp ce integrarea, conjugarea până la detaliu, pentru că informaţia poate fi urmărită până în detaliile acţiunilor unei structuri paterne, este tocmai terenul inovaţiei, adecvării şi performanţei şi al recunoaşterii sociale a valorii acestei contribuţii. Este util de subliniat că organizarea şi desfăşurarea cercetării de specialitate nu trebuie realizate din perspectiva rebiblioteconomizării contemporane a cadrului infodocumentar, ci în scopul, urmărit cu obstinaţie, al fluidizării mişcării informaţiei şi aducerii utilizatorilor în cele mai favorabile poziţii ale receptării superioare şi folosirii eficiente a informaţiei. Dacă managementul strategic al cercetării româneşti, reprezentat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Academia Română nu va găsi modalităţi adecvate de organizare a cercetării infodocumentare, nu va aloca resurse în acest scop şi nu va aplica legea, aprobând posturi de cercetători la nivelul marilor structuri ale domeniului, acestea din urmă ar putea realiza din proprie iniţiativă, un consorţiu de cercetare, care să urmărească cele mai importante obiective şi să demonstreze potenţialul de înnoire şi de automodelare al profesiilor din acest perimetru. Bibliografie 1.
Karl, Popper. Logica cercetării. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 97. 4. Jose Ortega y Gasset. Op. cit., p. 93. 5. Glenn Brudvig. Managing the Sea of Change in Science and Technology Libraries. În vol.: Cynthia Steinke, Sci-Tech Libraries of the Future. New York, Haworth Press, 1992, p. 33. 6. Richard Potter. Value creation in the knowledge economy. În: Library+information Update, vol. 2(3), 2003, p. 23. 7. P. K. McPherson. Accounting for the value of information. În: Aslib Proceedings, 46, 9, 1994, p. 209. ©
University of Bucharest
2004. All rights reserved. |