Pagina anterioară :: eBooks :: Cuprins :: Despre autor :: Pagina următoare

 

I. Europa – între unitate şi diversitate

  • Cine suntem şi de unde venim
  • Delimitări geopolitice
  • La răscruce de lumi şi imperii
  • Spiritul european: Ce am dat, ce am primit.

Integrarea este un proces activ şi reflexiv care implică includerea unei părţi într-un întreg, încorporarea lui şi armonizarea cu viziunea de ansamblu. Verbul care defineşte această acţiune este de origine franceză – integrer, care, la rândul lui, este preluat din latinescul integrare. Importanţa sensului lui este atât de mare, prin aspectul practic şi teoretic, încât s-a constituit şi în simbol matematic. A te integra într-un sistem, mai ales când acesta şi-a dovedit viabilitatea, este, desigur, un mare avantaj, aşa, cum şi păstrarea identităţii este nu doar o obligaţie, ci chiar singura şansă de supravieţuirea a individualităţii. Observatorii politici, istoricii, eseiştii atrag atenţia supra dublului pericol: a fuziona înseamnă a face jocul modelului dominant, în timp ce afirmarea fără discernământ a specificului ar putea duce la reapariţia ghetourilor şi la un război al tuturor naţiilor împotriva tuturor celorlalte şi a fiecărui trib împotriva celorlalte triburi. Situaţia nu este fără ieşire, aşa cum pare multora, ci dimpotrivă: măsuri chibzuite, cunoaşterea realităţii, studiul dezvoltării tendinţelor, cooperarea, învăţarea din experienţa altora, însuşirea propriilor responsabilităţi sunt doar câteva dintre căile care pot face un individ dar şi o colectivitate să-şi găsească locul printre alţii, alături de alţii şi chiar în întreg fără a-şi pierde esenţa. Istora contemporană, dar şi cea a lumii antice ori medievale, au demonstrat că în ciuda presiunilor devastatoare ale tradiţiei şi a dezordinii universale produsă de războaie şi rivalităţi, colectivităţile care şi-au propus să supravieţuiască şi au gândit propria salvare au ieşit întărite din valurile mărilor agitate.

În acest capitol cuvântul integrare se va referi la o situaţie concretă: integrarea României în contextul european.

Spiritul aceastei  integrări are rădăcini adânci. Ca să apelăm la o vorbă dragă lui Petre Carp, politician consevator din cercul Junimii, istoria acestei idei se pierde în negura timpurilor... Istoricul Gheorghe Brătianu, cu decenii în urmă, observa: Numai pământul, era acum douăzeci de ani, doar o anticipare: acum este mai mult ca niciodată măsura actualităţii.În domeniul politic a devenit indispensabil ca toate problemele să fie abordate dintr-o perspectivă universală.[1] Aceasta voia să exprime ideea că pe planeta Terra nu mai poate fi nimeni singur trăitor. La un secol şi jumătate după ce se pun bazele teoretice ale conceptului forme fără fond, un alt dististins intelectual, istoricul Adrian Marino, este de părere că  Europa a constituit, în modul cel mai legitim, un tărâm mirific, incredibil, un miraculos corn al abundenţei, un mit paradisiac al bunurilor de consum interzise imensei majorităţi a românilor. Şi, la fel, ea a rămas până azi, fiindcă mizeria continuă. Argumentul concret adus ţine chiar de experienţa sa personală: „Să nu ne îmbătăm cu vorbe mari şi goale! Noi înşine, când ajungeam în Occident, intram în muzee şi biblioteci, dar şi în mari magazine. Şi pe bună dreptate. Fiindcă nu se poate face cultură în foame, în frig, în mizerie, fără un anumit confort şi securitate materială. „Europa” a fost, este şi trebuie să rămână, dimpotrivă, din acest punct de vedere – foarte simplu, dar categoric şi energic spus – un model şi un ideal de bună stare şi dezvoltare economică. De organizare şi productivitate. De abundenţă, tot mai sporită şi diversificată.»[2]

Încă de la începutul anului 1990, imediat după Revoluţia din decembrie a anului precedent, când s-a pus problema transformării radicale a societăţii româneşti şi revenirea ţării la valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă, au existat voci care s-au întrebat, cu mai multă ori mai puţină iritare,  despre ce fel de intrare a României în Europa poate fi vorba, din moment ce ţara noastră se află de fapt şi de drept în continentul european. Adevăr incontestabil, dar nu atât de simplu cum pare la prima vedere. Istoricul C. C. Giurescu ne aminteşte că aşezarea pământului românesc în Sud-Estul Europei, în imediata continuitate a Peninsulei balcanice a determinat o seamă de istorici, geografi şi politicieni să considere acest teritoriu ca făcând parte din aria balcanică. Chiar dacă nu am face nici o apropiere între această definire istorico-geografică şi nuanţa peiorativ-literară a balcanismului, includerea tot nu ar fi corectă. Mai întâi fiindcă pământul românesc are propriul lanţ de munţi, Carpaţii fiind un lanţ de munţi mai lung decât Balcanii şi cu deschidere spre Nord-Vest, nu spre Sud-Est. Apoi, chiar denumirea lor atestă o individualitae mai constantă decât a primilor. Numele lor derivă de la anticul popor traco-dacic, carpii, cunoscuţi în istorie sub numele de karpatoy.[3]

O privire oricât de superficială asupra hărţii Europei sau a Lumii arată că teritoriul României face parte geografic din aria carpato-dunăreană, ca teritoriul ungar sau slovac. Dunărea, la rândul ei, face legătura cu ţările vestice ale continentului, nu cu acelea din Est, deşi, fireşte, s-a constituit într-un drum fără pulbere şi pentru popoarele din dreapta ei. Nu dorim, evident, să facem ierarhii între popoare tocmai într-un curs de integrare, precizările au doar darul de a defini realitatea în termeni adeveriţi de realităţile geografice şi istorice.

Un element care trebuie subliniat, vorbind de integrarea europeană, este tocmai originea romană a poporului român, origine care situiază poporul nostru alături sau întru, cum ar fi zis Constantin Noica, de alte popoare cu o contribuţie indiscutabilă la tezaurul de valori continentale: italian, francez, spaniol, portughez, etc.

Să ne amintim că în anul 1954, când s-a înfiinţat Uniunea Europei Occidentale (UEO), în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii, ea avea la origine Tratatul de la Bruxelles semnat la 17.03.1948 de către cinci ţări occidentale – Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie – prin care se crea o alianţă militară europeană la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia (în total zece state). Toate acestea erau, într-un fel sau altul, moştenitoare ale Imperiului Roman, iar sarcinile lor principale constau în obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea păcii şi securităţii în Europa. UEO a oferit statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi securitate, în scopul consolidării influenţei politice a Europei în cadrul NATO. Totodată ele şi-au creat o identitate europeană de securitate. Prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept «braţ înarmat al UE şi pilon european al NATO». Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1.05.1999, a consfinţit rolul UEO în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună (PESC) a UE.

Fiind limba română vorbită de romanii care s-au stabilit în Dacia Traiană, să facem, cât de cât, cunoştinţă, pentru moment, cu foştii locuitorii ai pământului nostru. Dacia a fost ultima cucerire importantă a Imperiului Roman. Din motive pe care nu este locul să le analizăm, Dacia a fost provincia romană cea mai puţin legată de centru şi cea mai puţin supravegheată politic şi cultural (Alexandru Niculescu). Din această pricină, procesul de expansiune a latinei cuprinde aspecte dintre cele mai inedite. Cucerirea Daciei şi romanizarea ei sunt urmarea firească a cuceririlor prealabile din nordul imperiului, respectiv cucerirea Peninsulei Balcanice, în special teritoriul din sudul Dunării, actuala Bulgarie.

În momentul stabilirii coloniştilor romani în regiunea Carpaţilor, teritorii vecine din Sud erau în parte romanizate. Cum atunci, ca şi acum, deşi noi credem că mai mult ca acum, legăturile dintre locuitorii dintr-o parte şi alta a Dunării erau frecvente, concluzia logică este că limba latină şi alte manifestări ale vieţii socio-economice şi culturale de tip romanic sau pur romanice erau deja prezente cu intensitate la data cuceririi Daciei de către Impăratul Traian. Din nou, o privire fugară  asupra unei hărţi a continentului arată că în anul 106, înainte de cucerirea traiană, Dacia era inconjurată de Imperiul Roman, iar limba latină era vorbită de la Adriatica la Marea Neagră şi din Podişul Transilvaniei până în munţii Pindului. În sudul Dunării, aceaşi soartă o avuseseră Iliria (cucerită în secolul al II-lea î.H.), Grecia şi Macedonia (cucerite în 146 î.H.), Panonia (anul 9 d.H.), Tracia (anul 46 d.H).

Aşadar romanizarea Daciei a început cu mult înainte de cucerirea ei de către Împăratul Traian în anul 107. Împăraţii romani luau, acolo unde ajungeau legiunile, toate măsurile care să le asigure siguranţa. În Nordul Dunării, aşa cum făceau oriunde stăpâneau, au înălţat cetăţi, au fixat garnizoane şi au împărţit pământ cetăţenilor romani. Comercianţii au pornit la treabă. Încă în anul 1901, savantul Jirecec demonstrează că „mult timp înainte de cucerirea Daciei de către împăratul Traian, latina era cunoscută în ţinuturile Dunării; stăpânirea romană în Dacia reprezintă numai un mic episod de 150 de ani în istoria romanităţii la Dunăre.”

Pentru un străin, desele precizări legate de originea romană a poporului român şi de originea latină a limbii române sunt, dacă nu plictisitoare, cel puţin suspecte. Când ne cunosc mai bine, îndrăznesc chiar să ne reproşeze insistenţa. Şi totuşi, este bine să le spunem că limba română a fost arma cea mai puternică folosită de români împotriva invaziei slave, turce, apoi maghiare şi ruseşti, iar poporul român a fost bastionul cel mai  estic, rămas în picioare până astăzi în faţa cuceritorilor asiatici sau de origine asiatică.

Fără limba română poporul român poate fi orice, numai de origine romană nu. Şi, apoi, nu suntem singurul caz în care cineva se laudă cu originea sa nobilă. Mai aproape de zilele noastre, şi poate chiar acum, marile puteri au cochetat discret sau în public cu civilizaţii asiatice şi nu de puţine ori au girat, cu dansul lor suav, dictaturile, timp în care vorbitorii limbii române, refuzând limba şi gândirea rusă, apărând limba română, vorbind-o, îşi declinau apartenenţa la civilizaţia occidentală născută din cuceririle romane şi hrănită din spiritualitatea iudeo-greco-latină.

Ne întoarcem la întrebarea cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt istoriceşte locuitorii Daciei să devină vorbitori ai limbii latine.

Înainte de a găsi explicaţii este necesar să precizăm că nu vorbitorii de latină cultă au devenit băştinaşii, ci vorbitorii de latină vulgară, adică limba pe care o vorbeau cetăţenii imperiului aflaţi departe de Roma, unii fără nici o legătură cu capitala în afara chiar a acestei limbi vorbită de oricine dorea să se afle în rândul lumii!

Cucerirea Daciei a fost una din cele mai mari victorii ale Imperiului Roman. Dacia era bogată, greu de cucerit datorită munţilor, era situată la Nord, deci cu o climă aspră, neprielnică italicilor. Dacia se întindea pe o suprafaţă mare, în comparaţie cu alte ţinuturi ocupate de romani mai înainte. Populaţia ei era preponderent rurală, cu puţine centre ce ar fi asigurat controlul, odată cucerite, şi asupra altor regiuni. Soldaţii daci erau luptători neîntrecuţi şi, prin religia practicată, nu se temeau de moarte. Odată cucerită, nu ne mirăm că Împăratul Traian îşi ia numele de Dacicus. Nu ne mai miră nici serbările interminabile de la Roma în urma cuceririi. Dacia, ne asigură istoricul A. D. Xenopol, fusese cucerită de Traian cu scopul de a fi prefăcută în provincie romană. Această idee luase în cugetul lui Traian forme obsesive, dovadă că jurământul lui obişnuit cuprindea cuvintele  aşa cum vreau eu să reduc Dacia în provincie romană. Istoricul Eutropius spune: ,,Traian aduse, pentru a împopora această provincie de un înconjur de un milion de paşi, din  tot imperiul Roman, nesfârşite mulţimi de oameni, spre a cultiva ogoarele şi oraşele ei.” Despre nici o altă provincie, observă marele istoric Xenopol, nu se raportează un asemenea fapt, în alte părţi romanii se mulţumeau a trimite câteva colonii şi lăsau atotputernicei înrâuriri romane sarcina de a romaniza ţara cucerită.

De îndată ce au cucerit Dacia, romanii au început organizarea ei administrativă, folosind din plin buna experienţă căpătată în provinciile cucerite anterior de-a lungul câtorva secole. Dacia a fost proclamată provincie imperială şi aşezată sub puterea unui Legatus Augusti Praetore. Suficient de mare, în 119, sub împăratul Hadrian este împărţită în două provincii (Superioară şi Inferioară), iar în 133 în trei: Porolissensis, Apulensis, Malvensis. Se întemeiază oreşe noi, iar Sarmisegetuza capătă dreptul italic, privilegiul de a nu plăti impozit. Câteva oraşe de azi sunt înfiinţate chiar atunci de romani: Napoca, Drobeta, Orşova, Turda, Zlatna, etc. ,,Deşi Traian aduse colonii din provincii şi nu din centrul imperiului, el căută întotdeauna ca să trimită în Dacia elemente romanizate, printre care numai se strecurară şi de acele în care romanizarea nu prinsese încă depline rădăcini. Mai multe din oraşele ce contribuiră prin poporaţia lor la colonizarea Daciei, erau colonii romane sau oraşe mult cercetate de romani. Se ştie însă că dreptul de colonie nu putea fi acordat decât acelui oraş străin în care se adaosese atât mult poporaţia romană încât să dobândească o fizionomie curat latină”.[4]

Între ele, se construiesc drumuri, Dacia fiind astfel legată de întregul imperiu, căci şi pornind de aici drumurile trebuia să ducă toate la Roma. Aceste drumuri sunt bătute nu doar de băştinaşii daci şi de proaspeţii stăpâni romani, ci de negustori din toată lumea am zice, fără să exagerăm, căci lumea insemna ce stăpânea Imperiul, restul părea mort sau lipsit de importanţă, în afără imperiului erau...leii. Se întâlneau negustori din întreaga peninsulă italică, greci, sirieni, etiopieni.

Romanii au plăcut întâi aristocraţilor, atraşi de civilizaţia latină cu mult deasupra celei cunoscute de localnicii daci. Apoi au plăcut tinerilor, în toate timpurile cei mai pregătiţi pentru schimbare. Ei imitau pe cei veniţi de la Roma şi se grăbeau, conştient sau nu, să se confunde cu modelele. Romanii ofereau şcoli, aveau dascăli de prestigiu, experienţă şi erau învingători. Soldaţii erau puternici, umblaţi, am zice astăzi, şi dornici de aventuri. Cinstite să fi fost femeile dace şi tot aveau ce să vadă! Iar tinerii care erau trimişi la Roma să înveţe aveau ce poveşti. Nu lipseau, evident, perspectivele: a fi ca romanii, a şti limba lor, a le cunoaşte stilul însemna să ai perspective. Iar perspectivele erau reale: stăpânii acordau privelegii, şi chiar cetăţenie. Ca să ne fie mai usor să înţelegem ce s-a întâmplat, să ne imaginăm România cucerită de Statele Unite ale Americii şi puşcaşii marini împânzind ţara. E limpede că am învăţa mai uşor limba engleză!

      Aici, ca în orice provincie a imperiului, nu se stabiliseră şi nu se aflau în trecere profesori din Roma, ci cetăţeni ai imperiului, cu cetăţenia obţinută de mult sau abia dobândită. Ei erau mezi, perşi, dalmaţieni, greci, sirieni, egipteni, gali, evrei. Au însă ceva în comun, câteva trăsături foarte importante: sentimentul că aparţin unei mari puteri şi unei mari civilizaţii, convingerea că nu mai sunt barbari, că sunt stăpânii lumii. Ei simt că au o datorie de îndeplinit – să civilizeze, să ducă până la marginile pământului nu doar pacea romană, ci şi spiritul roman. Şi toţi au un mare avantaj: se pot înţelege între ei folosind limba latină, chiar dacă unii, trăitori la Roma vreme îndelungată, le fac uneori observaţii în legătură cu folosirea incorectă a anumitor cuvinte.

Influenţa civilizaţiei de tip vest-european a dus la apariţia şi consolidarea unei  noi mentalităţi, numită de G. Ibrăileanu spiritul critic, acel spirit care  a  prezidat  adaptarea  culturii  în  ţările  române. Cum acest spirit critic nu s-a manifestat doar la introducerea  culturii europene, şi nu numai în veacul al XIX-lea, în vremea ultimei influenţe europene,  cea  sub  formă  franceză,  Ibrăbileanu „face o scurtă ochire asupra acelor influenţe”, înlăturând părerea  curentă   «că  cultura  europeană  a  venit întâiaşi dată în veacul al XIX-lea. Dar civilizaţia venită în veacul al XIX-lea e numai unul din momentele fenomenului,  e  momentul  cel  mai  important,  mai  hotărâtor  şi ultimul, atâta tot.»[5]

Cultura europeană a  început să  vină mai  de mult. A venit necontenit. Primul moment e în veacul al XVI-lea, când Apusul începe să plătească, pentru întâia oară, şi nu dezinteresat, din  datorie: liniştea pe care le-o asiguraseră, în bună parte, Ţările Române.  Saşii,  vrând  să  convertească   românii  la protestantism, le tipăresc cărţi bisericeşti în româneşte, cu toate că, de data aceasta, românii primesc fără entuziasm influenţa europeană. Să se observe – ne atrage atenţia teoreticianul Vieţii Româneşti –  că, orice ar zice conservatorii doctrinari, influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale sunt două fenomene concomitente. Al doilea moment salutar străin e în veacul al XVII-lea în Moldova, când polonii,  popor  de  cultură  europeană,  graţie  culturii lor latine, au, încă din veacul al XVl-lea, o mare înrâurire asupra  Moldovei,  înrâurire  care-şi  dă  efectul  deplin  în veacul al XVII-lea. Acum îşi începe adevărata influenţă a civilizaţiei  Apusului  asupra  românilor.  Polonia  devine pentru  Moldova  ceea  ce  va fi mai târziu  Franţa  pentru  România, păstrând, bineînţeles, proporţiile. Luca Stroici,  Ureche, Costineştii,  Dosoftei – şi  alţii,  pe  care  literatura nu-i cunoaşte – sunt mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu cultura apuseană, ştiu limba poloneză, limba latină, în care puteau citi mai mult. În jurul lor, alţii mai puţin cărturari învaţă şi ei ceva de la dânşii, şi un Ion  Neculce, deşi neştiutor de limbi străine, e şi el un om ,,cultivat”, pentru că deja fuseseră Ureche şi Costineştii. Dacă adăugăm la aceştia şi pe cosmopolitul Dimitrie Cantemir, care e un produs direct al culturii europene şi  multilaterale,  vedem  că  avem  a  face  cu  o  adevărată mişcare culturală, care ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul până la completa lumină, dacă n-ar fi fost mai multe pricini împiedicătoare.

            Cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea stă, de asemenea, sub influienţa Vestului, într-o fecundă competiţie pe care o exercită civilizaţia franceză şi cea germană. Personalităţi precum Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Ion Slavici, Petre Poni, A. D. Xenopol şi mulţi alţii sunt, indiscutabil, creaţia universităţilor de limbă franceză sau germană.

            La rândul ei, prima jumătate a secolului abia încheiat, s-a impus prin sincronizarea culturii şi civilizaţiei româneşti la ceasornicul Vestului. D. Gusti, P. P. Negulescu, Simion Mehedinţ, Constantin Antoniade, Dan Barbilian, Lucian Blaga, Al. Rosetii sunt doar câţiva dintr-o pleiadă strălucită de savanţi integraţi în spiritul european.

Procesul este, în mod firesc, bivalent. Occidentul beneficiază de contribuţia unor mari personalităţi de origine română : Contesa Anna de Noailles, Martha Bibescu, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia, Constantin Brâncuşi şi, mai aproape de zilele nostre, George Palade, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco.

            Şi, totuşi, această Europă pare unora destul de obosită şi şubredă. Opinie împărtăşită fie de sceptici, fie de naţionaliştii şovini, dominaţi de ideologia extremei drepte sau a extremei stângi. Alţii, mai lucizi şi mai echilibraţi deci, dar şi conduşi de un spirit intelectual, o consideră mai degrabă paradoxală. Jacques Le Rider, de exemplu, socoteşte Mitteleuropa « o hartă mentală cu frontiere variabile şi la răsărit şi la apus, în funcţie de momentul istoric în care se găseşte, un spaţiu al cărui nucleu originar este Sfântul Imperiu Romano-German, înţeles ca o prelungire, o înnoire, o translaţie a Imperiului Roman. »[6] Precum uşor se poate observa, oricum ai privi lucrurile, drumurile istoriei duc tot la Roma. Iar valurile acestei fecunde mări ajung, vor sau nu unii ori alţii, până la Dunăre şi la Carpaţi.

 

Sugestii pentru studenţi:

·  Priviţi o hartă a Globului pământesc şi poziţionaţi continentul european.

·  Revedeţi poziţia geografică a României faţă de statele Uniunii Europene.

·  Comparaţi harta fostului Imperiu Roman cu harta Uniunii Europene.

·  Consultaţi un Dicţionar politic: reţineţi sensul exact al cuvintelor: popor, naţiune, stat, integrare, uniune, tradiţie, modernitare, sincronism.

 



[1] Brătianu, I Gheorghe, Marea Neagră, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 74.

[2] Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, Editura Polirom, 1995, p. 14.

[3] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 1, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 10.

[4] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1985.

[5] G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Editura Litera, 1996, p. 17.

[6] Jacques Le Rider, Europa centrală sau paradoxul fragilităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 20.

 

Pagina anterioară :: eBooks :: Cuprins :: Despre autor :: Pagina următoare

© Universitatea din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This books was first published on paper by the Editura Universitatii din Bucuresti, under ISBN 973-575-781-8.
 Comments to: Petre ANGHEL-  Last update: October, 2003 - Web design&Text editor: Monica CIUCIU