Pagina anterioară :: eBooks :: Cuprins :: Despre autor :: Pagina următoare

VIII. Uniunea Europeană şi N.A.T.O.

  •   Colaborare şi competiţie
  •   Noul concept strategic
  •   Mai persistă dilema Est-Vest? Opinia publică
  •   Viziunea României

     Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrarii în U.E.; tentativele Federatiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.[1]

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare (specifica O.S.C.E.) renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. şi O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în U.E., competiţia dintre U.E. şi N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influentează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene. Progresele instituţionale, evidenţiate în subcapitolele anterioare, dau o formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euro-atlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între U.E. şi N.A.T.O. dă conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.

Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional va fi construit prin dezvoltarea relaţiei existente între N.A.T.O. şi U.E., pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare, independente de contribuţia S.U.A., pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu şi ale U.E., precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către N.A.T.O. şi U.E. Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. şi aplicarea principiului creării unei forţe europene, „separabile, dar nu separate”, afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme.

Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar U.E. (pâna în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:

– reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie;

– continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianţei, în baza Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a pricipiilor convenite la Berlin in 1996; sunt incluse aici şi optiunile referitoare la selectarea unui comandant general european şi a unui cartier general N.A.T.O., pentru acţiuni controlate de U.E., precum şi termeni specifici de referinţă pentru D.S.A.C.E.U.R. şi pentru conceptul de C.J.T.F. (Forţa Combinată de Intervenţie Inter-Arme);

– dezvoltarea sistemului de legatură între cele două organizaţii, inclusiv planificarea, exerciţiile şi consultarea;

– recunoaşterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor;

În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a Declaraţiei de la St. Malo, sunt formulate următoarele principii:

– capacitatea de acţiune autonomă a U.E., dreptul de a lua decizii şi de a aproba acţiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianţă;

– dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare şi tran-sparenţă, între N.A.T.O. şi U.E.; acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. şi altor aliaţi europeni pentru întărirea capacitaţilor lor de apărare, în special pentru noi misiuni, evitând dublarea inutilă;

– asigurarea posibilităţilor implicării aliaţilor europeni care nu sunt membrii U.E. în operaţiuni de răspuns la criză (operaţiuni sub comanda U.E.), în baza unor acorduri de cooperare;

– folosirea unor capacităţi şi realizări N.A.T.O. „separabile, dar nu separate”, în operaţiuni controlate de U.E.

    Pentru aplicarea ultimului principiu, în situaţia în care Alianţa nu este angajată militar, se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze: accesul la capacităţile de planificare ale N.A.T.O.; disponibilitatea capacităţilor prestabilite şi a realizărilor comune ale N.A.T.O. în folosul operaţiunilor conduse de U.E.; identificarea opţiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului D.S.A.C.E.U.R. şi asumarea eficientă şi deplină a responsabilităţilor; adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apărării, în scopul disponibilizării forţelor pentru operaţiuni conduse de U.E.

În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, asa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate şi aparare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington. Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare .

Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. presupune din partea aliaţilor europeni o contribuţie mai coerentă şi mai eficientă la misiunile Alianţei, o întărire a parteneriatului transatlantic, o acţiune autonomă, de la caz la caz, şi, prin consens, sub controlul politic şi conducerea strategică a U.E., sau altfel convenite. În această idee, cooperarea în dezvoltarea unor concepte operative noi, rămâne esenţială pentru a formula răspunsurile adecvate la provocările la adresa securităţii. Aranjamentele practice detaliate şi evitarea duplicării capacităţilor şi elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unei colaborări aliate strânse .[2]

La rândul sau, U.E. (prin Declaraţia statelor membre ale U.E.O. care sunt şi membre ale U.E., despre rolul U.E.O. şi despre relaţiile sale cu U.E. şi cu N.A.T.O., Maastricht, 10 decembrie 1991) se declară „gata să dezvolte relaţii de lucru strânse între U.E.O. şi Alianţa şi să întărească rolul, respon-sabilităţile şi contribuţia statelor membre U.E.O. în sânul Alianţei”, ceea ce înseamnă o echilibrare, împărţirea poverii între S.U.A. şi Europa, dorită de americani din motive bugetare şi de europeni din considerente politice. Două sunt direcţiile principale, identificate în primă instanţă şi avute în vedere de europeni: eliminarea dependenţei faţă de N.A.T.O. în domeniul militar şi creşterea operabilităţii U.E. prin ameliorarea interoperabilităţii forţelor naţionale; derularea unui program de exerciţii şi de antrenamente împreună cu N.A.T.O. şi eliminarea insufienţelor în materie de comunicţii şi de observare prin satelit.

Oficialii N.A.T.O. „cred că în ultimii 10 ani Alianţa a descoperit faptul că prăpastia tehnologică dintre forţele armate americane şi cele ale naţiunilor europene devine din ce în ce mai mare. Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar şi de faptul că, după războiul rece naţiunile europene şi-au redus forţele militare, ştiind că nu mai există un pericol imediat venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriana din Kosovo a conturat limpede în mintea europenilor, că, în abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză şi în asigurarea unei maniere moderne „de desfăsurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au un mare deficit faţă de americani” (Klaus P. Klaiber, şeful diviziei probleme politice din N.A.T.O.). Dificultăţile cu care s-au confruntat aliaţii în Kosovo au convins europenii că trebuie să lucreze foarte repede pentru rezolvarea problemelor legate de capacităţile moderne de management de criză: comunicaţii, transport aerian rapid, operaţiuni aeriene de recunoaştere. La rândul lor, succesele din Irak, din primăvara anului 2003 au demonstrat încă o dată nivelul de dotare de excepţie a armatei S.U.A.

Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările Europei Centrale, este procesul de extindere a celor două organizaţii. Se doreşte ca procesele de extindere să fie compatibile şi să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al garanţiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele ale art. 5 al Tratatului de la Washington. Pentru executarea articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles modificat, toate ţările vizate trebuie să fie membre N.A.T.O. Când încă mai funcţiona U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi ţări în U.E.O., cu statutul de membrii cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre N.A.T.O. De aceea este posibil ca extinderea U.E. să depindă pe viitor de cea a Alianţei, pentru a se evita, aşa cum se apreciază, obţinerea unor garanţii de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte”.

Decizia europenilor de constituire (pâna în 2003) a unei forţe comune de reacţie rapidă, cu organisme distincte, separate, de planificare militară, a nemulţumit profund Washingtonul, care consideră că, astfel, poziţia sa preponderentă în cadrul Alianţei Atlantice, determinată inclusiv de contribuţia financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulţumirea şi-a găsit clar expresia în aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: „nu poate exista un grup separat de interese al U.E. în N.A.T.O.”, nu trebuie să existe „structuri paralele sau redundante, deoarece aceasta va slăbi alianţa”.

Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că realităţile geopolitice şi geostratregice ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul „ce a făcut S.U.A. pentru Europa” şi acceptarea modelului „ce va face S.U.A. împreună cu Europa”.[3]

Noul concept strategic

Concomitent cu încercările europenilor de a materializa o componentă proprie în materie de securitate şi apărare au fost formulate diverse variante de reformă a organizaţiei, asociate cu importante acţiuni de restructurare. Printre acestea se numără:

apărarea frontalieră avansată. Misiunea principală a NATO, cea de apărare colectivă, va fi completată cu sarcini de menţinere a păcii, SUA păstrându-şi rolul de protector european;

stabilitate în Europa. NATO va gestiona problemele de securitate generală pe continent după ce se va extinde spre Europa Centrala şi Orientală;

securitate în Europa. Presupune o extindere a misiunilor NATO, dincolo de apărarea frontalieră, până în zonele care ar putea periclita securitatea europeană (Golful Persic, Orientul Mijlociu, Africa de Nord);

apărarea intereselor comune. Asumarea libertăţii de acţiune acolo unde interesele trebuie apărate, adică un "NATO nelimitat”4.

Noul Concept Strategic al Alianţei formulează ca obiective generale: controlul schimbărilor pozitive şi a provocărilor actuale şi viitoare; apărarea intereselor comune de securitate în zone mai indepartate; menţinerea apărării colective; consolidarea legăturilor transatlantice menite să asigure asumarea de noi responsabilităţi; întărirea relaţiilor cu partenerii, în vederea admiterii de noi membri; menţinerea voinţei politice şi a mijloacelor militare necesare indeplinirii misiunilor stabilite.

Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune. Valorile comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le apere sunt democraţia, drepturile omului şi respectarea legilor.

Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului comun şi al cooperării mutuale între statele suverane în scopul asigurării indivizibilităţii securitătii pentru toţi partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale în confruntarea cu provocările la adresa securităţii.

Pentru realizarea obiectivului principal, Organizaţiei Atlanticului de Nord îi sunt stabilite următoarele misiuni fundamentale de securitate:

– să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în rezolvarea disputelor pe cale paşnică;

– să se constituie într-un forum de consultări între aliaţi asupra problemelor care aduc atingeri intereselor lor vitale şi pentru coordonarea eforturilor în direcţia contracarării riscurilor şi ameninţărilor comune;

– descurajarea şi apărarea împotriva ameninţărilor cu agresiunea la adresa statelor membre conform art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington;

– pregătirea şi angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfăşurarea operaţiunilor de răspuns la crize;

– lărgirea şi întărirea parteneriatului, cooperării şi dialogului cu celelalte ţări din zona euroatlantică, pentru a mării transparenţa, încrederea reciprocă şi capacitatea pentru acţiuni comune.

Chiar dacă se consideră puţin probabil ca Alianţa să fie expusă unei agresiuni de amploare cu armamente convenţionale, în gama largă a provocărilor şi riscurilor, militare şi non-militare, la adresa securitătii, au fost incluse: incertitudinea şi instabilitatea din unele zone şi posibilitatea declanşării unor crize regionale, capabile să evolueze rapid; dificultăţile economice, sociale şi politice din ţările cu democraţii fragile, sau care parcurg drumul spre economia de piaţă; încălcarea drepturilor omului, rivalităţile etnice şi religioase, disputele teritoriale şi dezintegrarea statelor; proliferarea armamentelor NBC şi existenţa unor capacitaţi nucleare puternice în posesia statelor din afară Alianţei; deţinerea unor capacităţi militare sofisticate, ca urmare a dispersării tehnologiei întrebuinţate la producerea armamentelor; terorismul, sabotajul, crima organizată şi mişcări de populaţie necontrolate.

Modalităţile prin care NATO îşi propune să sporească securitatea şi stabilitatea sunt, conform sintezei lui Mircea Cosma şi Teofil Ispas:

– apărarea relaţiilor transatlantice;

– menţinerea unor capacitaţi militare adecvate şi eficiente, destinate prevenirii oricăror încercari de intimidare şi garantării că agresiunea militară impotriva Alianţei nu reprezinta o opţiune de succes;

– dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Aparare în cadrul Alianţei;

– capacitate completă pentru prevenirea conflictelor, care ar putea să se transforme într-o criză majoră, pentru gestionarea eficientă a crizelor, inclusiv prin posibilitatea operaţiunilor de răspuns la crize;

– continuarea parteneriatului activ, cooperării şi dialogului, în scopul înlăturării dezacordurilor si neintelegerilor care ar conduce la stabilitate, fără a exclude pe nimeni;

– rămânerea în continuare deschisă, conform art. 10 al Tratatului de la Washington, pentru primirea de noi membrii care doresc şi sunt capabili să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile de membrii NATO;

– intensificarea eforturilor în direcţia dezvoltării acordurilor de control al armamentelor, dezarmării şi neproliferarii, ca o parte importantă a accesului liber la securitate.

Conceptul strategic prevede atât pentru forţele combinate, cât şi pentru cele convenţionale şi nucleare, principiile de acţiune, rolul, misiunile şi directivele ce trebuiesc urmărite. Principiile strategiei Alianţei sunt solidaritatea aliată, unitatea strategică şi efortul colectiv, concretizate în aranjamente practice referitoare la ,,planificări comune ale forţelor, fonduri comune, planificări operaţionale comune, formaţiuni şi puncte de comandă multinaţionale, un sistem de apărare aeriană integrat, un echilibru privind rolurile şi responsabilităţile între aliaţi, staţionarea şi desfăşurarea de forţe în afara teritoriului gazdă, standarde şi procedee comune privind echipamentul, instruirea şi logistica, doctrine unificate şi combinate, executarea de exerciţii atunci când este necesar, cooperarea în ceea ce priveşte infrastructura, armamentele şi logistica”.

Misiunile forţelor combinate ale Alianţei sunt de a descuraja orice agresiune potenţială la adresa sa, de a opri avansarea agresorului cât mai departe posibil, de a asigura independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre, menţinerea riscurilor la distanţă prin contracararea celor potenţiale încă din faza incipientă, desfăşurarea operaţiunilor de răspuns la crizele specificate în art. 5, participarea la menţinerea păcii prin operaţii executate în sprijinul altor organisme internaţionale. Angajamentele la îndeplinirea misiunilor creionate sunt reflectate prin mărimea, pregătirea, disponibilităţile şi desfăşurarea forţelor armate, prin interoperabilitate şi prin menţinerea permanentă în stare de operativitate, care să asigure succesul operaţiilor desfăşurate într-un perimetru extins, incluzând la nevoie ţările din cadrul PFP sau/şi din afara Alianţei.

Pentru aceasta este nevoie de:

– menţinerea la mărimea necesară şi la un nivel de pregătire adecvată, a forţelor pentru a face faţă misiunilor;

– desfăşurarea şi staţionarea forţelor încă de pe timp de pace pe teritoriul Alianţei, sau, dacă situaţia impune, desfăşurarea înaintată a forţelor în spaţiul de interes;

– proiectarea şi construirea structurilor de comandă care să asigure realizarea comenzii şi controlul pentru întreaga gama de misiuni; dislocarea punctelor de comanda mixte sau ale CTJT, pentru comanda şi controlul forţelor multinaţionale şi multifuncţionale;

– utilizarea tehnologiei avansate, exploatarea superiorităţii în domeniul informaţiilor şi asigurarea de personal cu calificare superioară în scopul dezvoltării unor capacităţi operaţionale esenţiale, de angajare eficientă, în desfăşurare şi mobilitate, de supravieţuire a forţelor şi infrastructurii, de acordare de sprijin şi rotire a forţelor;

– asigurarea capacităţii de reacţie rapidă, inclusiv la un atac prin surprindere;

– prevederea necesităţii mobilizării rezervelor sau reconstituirii forţelor dacă schimbările mediului de securitate sau evoluţiile pe termen lung solicită acest lucru;

– formularea unor răspunsuri pe măsură, flexibile şi oportune, de natură să blocheze escaladarea tensiunilor;

– protecţia forţelor şi infrastructurii Alianţei impotriva atacurilor teroriste.

La acelaşi summit a fost lansată Initiativa privind Capacităţile de Aparare, prin care se urmăreşte îmbunătăţirea interoperabilităţii între forţele Alianţei, între acestea şi forţele partenere pentru creşterea eficacităţii viitoarelor operaţiuni multinaţionale. În acest sens, s-a decis introducerea conceptului de Centru Multinaţional Intrunit de Logistica şi dezvoltarea sistemului C3 până la sfârsitul anului 2002 în scopul constituirii unei capacităţi centrale integrate a Alianţei.[4]

Mai persistă dilema între Est şi Vest?

Un articol publicat la 10 noiembrie 2002, în New York Times, sub semnătura lui Robert D. Kaplan, a reactualizat, după părerea lui Emil Hurezeanu,[5] la care subscriem,  o mai veche dilemă a strategiilor diplomatice ale României. Titlul însemnărilor lui Kaplan este ,,Un nou aliat – (care şi doreşte acest lucru) – în Europa” (,,A New (Willing) Ally în Europe”). Obsevaţiile au  pornit de la starea de impas intervenită în relaţiile dintre America şi Europa de Vest, pe de o parte, şi de la politica predominat pro-americană a României, pe de altă parte. România şi Polonia, cele mai mari şi populate ţări, cu şanse de apartenenţă euro-atlantică în curs de realizare, ar avea vocaţia să alcătuiască împreună masa critică pro-americană, pe vechiul continent. Opinia aparţine ministrului român de Externe, Mircea Geoană, şi este citată de Kaplan ca un argument în favoarea noii orientări ,,oportuniste”, dar, acum cel puţin, sincere, a autorităţilor române în direcţia Americii, trecînd peste iritarea sau rezervele vest-europenilor.

Ar fi vorba, după cum consideră şi  ministrul roman de externe, de noul concept geo-politic, operativ la Washington, al Orientului Apropiat Extins (,,Greater Middle East”). Potrivit acestui model strategic, care-şi găseşte originile în cartea Eastwards to Tartary semnată de Robert Kaplan, viitorul apropiat conţine ameninţările fundamentalismului islamic, pe un front care porneşte din Algeria, include Orientul Mijlociu, cu Israelul şi vecinii săi, şi se termină în Afganistan, trecînd prin bazinul caucazian.

În acestă formulă extinsă a teatrului geo-politic de operaţiuni americane împotriva terorismului, României şi Bulgariei le-ar reveni o funcţie de avanpost, militar şi de securitate, al întregii alianţe nord-atlantice. Singura problemă este însă că românii şi bulgarii au aflat acest lucru înaintea celorlalţi aliaţi NATO, cu excepţia, încă prezumtivă, a americanilor. Aceste ţări, aflate în febra pro-atlantică maximă, prezintă cele mai înalte cote de simpatii populare şi politice pro-americane.

România şi românii, remarcă Kaplan în articolul din NYT, au un simţ foarte dezvoltat al schimbărilor politice iminente, mai ales în politica externă. O istorie complexă în care românii au profitat de neînţelegerile dintre vecinii puternici pentru a-şi realiza interesele politice locale, raţionează Kaplan, i-ar fi făcut foarte sensibili la schimbarea, în plină desfăşurare, a raportului de forţe dintre America şi Uniunea Europeană.

La un dineu restrîns, oferit în cinstea sa de către dl Geoană, Robert Kaplan a mărturisi, în toastul de mulţumire, că va fi procupat în anii ce vin îndeosebi de acţiunile armatei americane, într-o regiune care include şi România. Călătorul erudit şi sentimental de la începutul anilor ’90 a avut mereu premoniţii confirmate în spaţiile frecventate, între ele România fiind un loc de predilecţie. Faptul că un astfel de mesager – el este şi un consilier de taină al preşedinţilor Clinton şi Bush, scrie acum, în cel mai important ziar din SUA, despre priorităţile pro-americane entuziaste ale românilor, în condiţiile dezacordului relativ dintre Bucureşti şi statele Uniunii Europene, este confirmarea oficioasă de primire şi încurajare a strategiilor Bucureştiului. De altfel, Kaplan nu ezită să sugereze dificultăţile reale, obiective şi subiective, ale integrării României în UE, dar şi să reia ideea lui Geoană, formulată ceva mai inspirat, potrivit căreia intrarea în UE a unor ţări cu tradiţii culturale bizantin-otomane ar putea debloca imobilismul actual din relaţiile SUA–UE.

Articolul lui Kaplan, scrie Hurezeanu, are meritul să abordeze cu subtilitate tensiunile dintre americani şi vest-europeni, pe baza unui material didactic nou şi neaşteptat: România şi, într-o măsură mai mică, Bulgaria. Oarecum pe tăcute, dar în forţă, România a intrat în sfera de influenţă americană, înainte de a intra în NATO şi UE, singurele organizaţii pentru care şi-a depus oficial candidatura şi a căror umbrelă formală oferă garanţii credibile şi importante de securitate, militară şi economică, pe termen lung. Decizia aceasta, plină de promisiuni, este, de fapt, crede Kaplan, ,,un risc calculat”, avînd în vedere şansele ascendenţei puterii americane în anii care vin.

            De multe ori ai impresia, ca cetăţean est european, e de părere dl. Filon Morar, într-un articol din revista Dilema,[6] că istoria şi geografia recentă te-a împins mai la vest... «Zonele misterioase şi oarecum exotice de la Est inspiră, printr-o cunoaştere parţială şi generalizantă, temeri şi aprehensiuni puternice. Aceste zone diferite, puţin explorate şi cunoscute, ar fi sursele unor rele care ameninţă civilizaţia europeană.» În felul acesta s-ar încearcă inculcarea spiritului de frontieră în rîndul ţărilor care vor asigura frontiera de Est a Uniunii Europene. Ţări precum Polonia, România, ţările baltice, Ungaria, Bulgaria se află la graniţele civilizaţiei şi trebuie să îşi asume un rol civilizator. Însele aceste ţări sunt de fapt noi teritorii cîştigate democraţiei şi civilizaţiei. Ele sunt un fel de zonă intermediară, nu încă suficient integrată euro-atlantic, dar capabilă să înţeleagă procesele prin care recent a trecut, evident similarităţile fiind limitate, orice generalizare fiind o exagerare şi în acest caz. Oricum ţărilor candidate estice li se cere să fie un fel de şerifi ai ţinuturilor de graniţă şi să îşi asume un rol de zonă tampon sau de filtru protector.

Pentru a încerca infuzia unei doze de claritate sporite, nu este nimic condamnabil în împărtăşirea experienţei şi a lecţiilor învăţate de pe urma tranziţiei şi reformelor politice şi economice. Dimpotrivă, ţările din Europa Centrala şi de Sud Est au datoria morală să ajute şi să asiste la rândul lor ţările mai de la Est, aşa cum la rândul lor au beneficiat de ajutorul ţărilor mai de la Vest. Este în fond şi interesul României şi al celorlalte ţări candidate la UE să proiecteze stabilitate politică, să promoveze democraţia şi să susţină procesele de dezvoltare economică din ţările din vecinătatea imediată sau mai îndepărtată, a căror subdezvoltare sau instabilitate ar putea avea un impact negativ asupra propriilor evoluţii interne.[7]

Cu toate acestea, procesul de extindere al UE şi NATO nu trebuie să se transforme într-o chestiune de geografie a fricii şi a spaimei de Est. Proiectarea stabilităţii şi încurajarea democraţiei şi economiei de piaţă în ţările din Caucaz şi din nordul Marii Negre este o misiune responsabilă şi pe de-a-ntregul lăudabilă. Totuşi, transformarea Estului în simbolul relelor şi transformarea ţărilor de la frontierele zonei ,,negre” în cordoane de securitate induce prea pregnant ideea cetăţii asediate de barbarii din est.

După opinia ziaristului Klaus Dahmann, ţările sud-est-europene s-ar afla încă în dilemă între Uniunea Europeană şi Statele Unite. Războiul din Irak din primăvara anului 2003 nu a făcut decât să confirme, o dată, în plus această situaţie în care se află România de peste un deceniu. Cel puţin. El scrie : Afirmaţiile Ministrului american al Apărării, Donald Rumsfeld, au dat loc la discuţii şi în ţările sud-est-europene. Se află acum proaspetele democraţii în faţa unei opţiuni? Trebuie să se plaseze alături de Statele Unite şi, astfel, să se simtă – conform opiniei lui Rumsfeld – că fac parte din ,,noua Europă” sau să se ralieze la poziţia Germaniei şi Franţei şi, atunci, să treacă drept ,,vechea Europă”?

Redactori ai programelor sud-est-europene ale postului de radio Deutsche Welle au cerut părerea unor intelectuali din regiune.[8] Cei chestionaţi consideră că Ministrul american al Apărării, Donald Rumsfeld, a declanşat o discuţie delicată, chiar neplăcută. Cel mai bine ar fi să nu se impună necesitatea de a opta între Statele Unite pe de-o parte şi Germania şi Franţa pe de alta. Fie şi ,,numai” în problame Irakului. Sociologul Andrei Raitschev din Sofia spune desluşit: ,,Bulgaria nu trebuie constrânsă să opteze”. Dar tocmai ţara lui se află într-o situaţie critică specială. Ca membru ne-permanent în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, guvernul bulgar era intens curtat de Statele Unite, care căutau cu înfrigurare să câştige voturi pentru o nouă rezoluţie privind Irakul. Sofia a dat de înţeles că vrea să participe la o intervenţie militară împotriva lui Sadam Hussein.

Pe de altă parte, face şi guvernul francez presiuni. Unele ţări candidate la Uniunea Europeană – a spus preşedintele Jacques Chirac textual – ,,au ratat ocazia de a tăcea din gură”. În subtext, ameninţarea: Pentru cine se solidarizează în această problemă cu Statele Unite, alegerea se poate răsfrânge negativ asupra tratativelor de aderare. Andrei Raitschev comentează: ,,Afirmaţia lui Chirac este fireşte foarte supărătoare. Europenii ar trebui să ştie că avem şi noi o opinie proprie. Nu este permis ca poziţia guvernului bulgar să fie pur şi simplu pusă la index. Nu se poate face o comparaţie cu ordinele primite înainte de la Moscova, dar se ascunde şi aici o anumită aroganţă”. Dilema în care se află acum statele est- şi sud-est-europene este mare, mai cu seamă întrucât actualele ţări membre ale Uniunii Europene nu au o atitudine unanimă. Ar fi mai simplu să te decizi pentru poziţia europeană în probelma Irakului – dacă ea ar exista. Recentul summit al Uniunii Europene consacrat acesteia a adus un consens minim.

Ziaristul macedonean Guner Ismail formulează un punct de vedere pozitiv: ,,Ideea unei Europe multilaterale unite nu s-a pierdut. Pierdută este doar reprezentarea spaţială a Europei de dinainte, şi anume că lumea poate fi împărţită ca pe vremea războiului rece. Astăzi, Europa este dinamică”. Atitudinea scriitorului român Horea-Roman Patapievici este mai critică. Nu numai pentru politicieni, ci şi pentru generaţia tânără din fostele ţări socialiste, Uniunea Europeană nu mai este astăzi un sistem de referinţă: ,,Formula de Occident pe care astăzi tineretul o îmbrăţişază se referă nu la occidentul Europei, ci la occidentul Europei însăşi, care este Statele Unite. Dacă ne uităm, sociologic vorbind, la opţiunile majorităţii tinere a populaţiilor din Europa Centrală şi de Est, o să vedem că toate aspiraţiile acesteia sunt îndreptate spre Statele Unite, pentru că procesul de integrare europeană la suprafaţa politică şi instituţională se face prin intermediul instituţiilor legate de integrarea europeană, dar în fapt există un curent subteran profund, care arată că integrarea se face direct în Statele Unite, în valorile, în cultura populară...”

Se formează cu adevărat în Europa de Est – aşa cum s-a exprimat Rumsfeld – o ,,Europă nouă”, care se orientează în general după Statele Unite, în opoziţie cu ,,vechea Europă”, respectiv Germania şi Franţa? Scriitorul şi criticul literar grec Demosthenes Kourtovik inversează termenii acestei clasificări: ,,,,Noua Europă” – aşa cum o înţelege Rumsfeld – este de fapt ,,vechea Europă”, căci ,,Europa veche” este sinonim cu acea supunere oarbă faţă de politica americană. Atitudinea celor mai multe guverne europene ar putea însemna, dimpotrivă, semnalul pentru o Europă cu adevărat ,,nouă”. Polarizarea ce se conturează acum între America şi Europa este, poate, momentană; dar ea semnalizează, după părerea mea, un proces mai adînc, mai îndelungat. Europa şi Statele Unite evoluează îndepărtîndu-se.”

Viziunea Romaniei privind viitoarea arhitectură instituţională a Uniunii Europene largite

Pe de o parte, proiectul european pornea de la prezumţia că statul naţiune era principala cauză a catastrofelor cu care s-a confruntat Europa în prima jumatate a secolului XX şi, în consecinţă, integrarea acestora într-un cadru mai larg, respectiv ,,îngrădirea” rolului lor, reprezentând condiţia esenţială a unei păci durabile în Europa. Pe de altă parte, construcţia europeană nu putea să ignore realitatea statelor-naţiune şi, ca atare, guvernele acestora au stabilit prin Tratatul de la Roma un sistem de decizie care le permitea, într-un cadru colectiv, să aibă ultimul cuvânt în marea majoritate a domeniilor.

Aceasta contradictie aparentă între cele două principii reflecta, de fapt, intenţiile părinţilor fondatori, în viziunea cărora prevenirea unor noi conflicte depindea de instaurarea unui sistem care să asigure un echilibru între statele mari şi cele mici în privinţa controlului puterilor decizionale.

Uniunea Europeană se află în prezent în faţa sfidării majore a celei mai mari extinderi din istoria existenţei sale.

Rezultatul acestui proces va fi reflectat atât prin noua dimensiune a viitoarei Uniuni lărgite cât şi printr-o mult mai mare eterogenitate a membrilor săi. În acest context, considerăm fireşti dezbaterile intense din ultima perioadă vizând viitoarea configuraţie a construcţiei europene, precum şi cele mai bune modalităţi de acomodare reciprocă a celor două sfidări majore: extinderea fără precedent a Uniunii Europene şi necesitatea ineluctabilă a aprofundării proce-sului integrării europene.

Ca viitor stat membru al Uniunii Europene, România este deosebit de interesată să contribuie la edificarea unei Europe unite, puternice în cadrul unui spaţiu comun al democraţiei, libertăţii, securităţii, stabilităţii şi prosperităţii. România este direct interesată ca succesul construcţiei comunitare care face această entitate unicat atât de atractivă să se perpetueze inclusiv într-o Uniune lărgită şi înţelege să se implice cu responsabilitate în toate etapele construcţiei sale. 

Perspectivele construcţiei europene

Procesul de edificare a viitoarei configuraţii europene este deosebit de complex şi trebuie construit cu minuţiozitate. Dacă abordarea care va prevala va fi una realistă şi pragmatică se impune, în opinia noastră, o distincţie clară între priorităţile pe termen scurt ale agendei europene şi preocupările ale căror şanse de realizare în viitorul apropiat sunt minime.

Lărgirea nu trebuie să se facă însă în detrimentul aprofundării integrării europene, motiv pentru care considerăm la fel de importante acţiunile menite să garanteze continuitatea forţei şi coerenţei Uniunii, conform principiilor fundamentale ale construcţiei europene şi obiectivelor sale de natură politică, economică şi socială, care să combine armonios un spaţiu economic şi social comun cu o uniune politică mai vizibilă şi mai puternică pe scena internaţională.

O Uniune largită nu înseamnă numai un numar sporit de state membre, dar şi un grad mai mare de eterogenitate. Europa este un continent al diversităţii şi al multilateralităţii culturale. Puterea şi ,,farmecul” Uniunii Europene s-au bazat, însă, tocmai pe capacitatea ei extraordinară de a crea unitate din diversitate.

În contextul actualei extinderi, dezvoltarea instituţională a Uniunii Europene este inevitabilă, proces care va implica atât iniţiative de ordin constituţional cât şi reamenajări şi dezvoltări în domeniul instituţional. 

În ceea ce priveşte opinia asupra principiilor care să stea la baza acestei construcţii, deopotrivă complexă şi ambitioasă, considerăm esenţiale urmă-toarele elemente:

Noua construcţie Europeană va trebui să reprezinte ,,construcţia comună a unor aspiraţii/interese împărtăşite”.

Tuturor statelor membre trebuie să li se garanteze păstrarea şi posibilitatea afirmării identităţii naţionale, certitudinea că aceasta nu se va ,,dizolva” într-o entitate ,,supra-statală”, indiferent de coordonatele pe care ea se va dezvolta. Mai exact, Uniunea Europeană ca actor economic şi politic mai vizibil pe plan internaţional nu trebuie inevitabil să devină o entitate suprastatală. Când susţinem acest lucru, avem în vedere faptul că exerciţiul identităţii naţionale este principalul factor de mobilizare a energiilor naţionale în realizarea unor obiective strategice fundamentale în contextul procesului de integrare europeană.

Cetăţenii tuturor statelor constitutive trebuie să aibă sentimentul apartenenţei la o entitate în ale cărei valori comune se recunosc ei însişi.

Cadrul Naţional va rămâne un punct de referinţă esenţial al afirmării identităţii naţionale şi al consolidarii democraţiei. Regulile şi politicile comune ale Uniunii Europene trebuie să se bazeze pe valorile şi principiile împărtăşite fără rezerve de toţi membrii săi. Trebuie încurajată şi susţinută revitalizarea valorilor democraţiei la scara întregului continent european, deoarece stabilitatea în spaţiul din vecinătatea graniţelor externe ale Uniunii Europene poate fi o garanţie suplimentară a menţinerii bunăstării şi securităţii în cadrul acesteia. 

Sensul procesului

În percepţia Romaniei, procesul de construcţie europeană trebuie să aibă ca ţintă o Europa unită şi puternică, o Europă a solidarităţii şi toleranţei. O Europă unită înseamnă, deopotrivă, naţiuni puternice cu conştiinţă de sine, care vor găsi în Uniunea Europeană cadrul cel mai adecvat de afirmare. Asa cum afirma şi preşedinţele Comisiei Europene, viitoarea construcţie Europeană trebuie să reprezinte:

o Europă unită, paşnică, care să includă toate naţiunile sale diferite;

o Europă democratică, în care oamenii să-şi decidă propriul destin;

o Europă tolerantă, în care libertăţile prosperă;

o Europă sigură şi dreaptă, în care drepturile omului sunt respectate, iar cetăţenii sunt protejaţi.

România consideră statul naţiune drept nivel de referinţă al afirmării identităţii naţionale şi al consolidării democraţiei, dar este, în acelaşi timp, în favoarea unor forme de integrare mai avansate, în care sinergia contribuţiilor individuale să asigure o acţiune mai relevantă şi mai eficientă la nivelul Uniunii. Potrivit opiniei oficialilor români, cu cât UE încurajează mai mult afirmarea identităţilor statelor candidate, cu atât acestea vor dori să aprofundeze cooperarea lor în cadrul Uniunii.

România doreşte ca statele membre UE să nu considere aderarea sa ca o ,,asociere/aliniere” la actuala structură şi să accepte că vă construi o Uniune extinsă, împreuna cu ea, că împreuna vom deschide noi perspective Europei.

Ca viitor membru al Uniunii, România nutreşte convingerea că transferul de suveranitate către instituţiile europene pe care îl implică anumite decizii trebuie privit cu realism şi pragmatism (din perspectiva avantajelor pe care le oferă) şi nu trebuie să devină sursa pentru temeri obsesive de disoluţie a identităţii naţionale în urma integrării în UE. De aceea, tocmai modalitatea de garantare a transparenţei şi echităţii procesului de integrare şi aprofundare va constitui panaceul pentru dispariţia reticentelor privind aderarea la ideea aprofundarii integrării europene.

Viziunea României îmbină dorinţa societăţii româneşti de a-şi prezerva autonomia deciziei politice, afirmată abia dupa restaurarea democraţiei în 1989 cu acceptarea relaţiei de conlucrare partenerială pe care o implică calitate de membru al UE. Dorinţa de prezervare a identităţii noastre naţionale este cu atât mai firească, cu cât am fost privaţi de respectarea ei de-a lungul experienţei noastre comuniste.

            Sugestii pentru studenţi

  Este sau nu o dilemă reală UE verus NATO

  Elementele inedite ale actualului concept strategic

  Îngrijorarea opiniei publice

  Cât de originală poate fi viziunea românească



[1] Col. dr. Cosma Mircea, Cpt. drd. Ispas Teofil, Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice, Editura Academiei Fortelor Terestre.

[2] Col. dr. Cosma Mircea, Cpt. drd. Ispas Teofil, op. cit.

[3] Col. dr. Cosma Mircea, Cpt. drd. Ispas Teofil, Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice, Sibiu, Editura Academiei Fortelor Terestre, 2002.

[4] Col. dr. Cosma Mircea, Cpt. drd. Ispas Teofil, Integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice, Editura Academiei Fortelor Terestre

[5] Hurezeanu Emil, România ,,dintre”, Dilema, nr. 56, 2002.

[6]Filon Morar, De la Vestul sălbatic la Estul sălbatic. Geografia fricii şi a civilizării prin resuscitarea spiritului de frontieră şi stării de asediu, Dilema, nr. 56, noiembrie 2002.

[7] Ibidem

[8] Klaus Dahmann, Deutsche Welle, relatare  tradusă de Elisabeta Sturdza, revista Dilema, din 28.02.2003. 

 

Pagina anterioară :: eBooks :: Cuprins :: Despre autor :: Pagina următoare

© Universitatea din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This books was first published on paper by the Editura Universitatii din Bucuresti, under ISBN 973-575-781-8.
 Comments to: Petre ANGHEL-  Last update: October, 2003 - Web design&Text editor: Monica CIUCIU