|
INTRODUCERE
Opinia istoricilor
dreptului public si a vechilor institutii politice si administrative românesti
a fost, în general, extrem de severa în privinta modului de
organizare constitutionala a tarilor române pâna la Regulamentele
Organice, ce se prezinta, incontestabil, drept "primul asezamânt
care reglementeaza puterile în Stat si care stabileste raporturile
ce trebuie sa existe între aceste puteri"[1]
. Ceea ce nu înseamna, totusi, ca înainte de 1831-1832, data
promulgarii legilor organice ale Tarii Românesti si Moldovei, cele
doua principate ar fi fost caracterizate de "o lipsa de organizare
constitutionala" aproape completa[2] . Dimpotriva,
viata politica a românilor n-a fost straina de o "dezvoltare
constitutionala" oarecum naturala, cu radacini în veacul al
XIV-lea, care, potrivit lui Nicolae Iorga, a fost complet ignorata de
Constitutia din 1866.[3]
Fireste ca, în ciuda rezervelor formulate de juristii de scoala
pozitivista cu provire la existenta unor norme si practici constitutionale
în Vechiul Regim românesc, este aproape imposibil de imaginat
o societate structurata politic care sa fie lipsita de o dimensiune constitutionala.
O putere nu se poate organiza într-un teritoriu fara a recurge nu
numai la forta, dar, fie si implicit, la un set de norme care sa confere
legitimitate, sau macar acceptabilitate, practicilor sale de guvernare.
Cu alte cuvinte, de îndata ce puterea asupra oamenilor si a lucrurilor
are ambitia de a dainui, ea trebuie sa se converteasca într-o putere
asupra cuvintelor, adica sa se investeasca în norme de drept formulate
si profesate.
Constituirea unui spatiu public în care se tes relatii de putere
si se stabilesc raporturi de dominatie este un proces istoric inseparabil
de inventarea sau adoptarea unui drept public, în sensul definitiei,
de vadita inspiratie romana, din codul Tripartitum (Prol., III, 3), utilizat
în Transilvania începând cu 1517: "Dreptul are
un dublu aspect: public si privat. Dreptul public priveste administrarea
si conducerea regatelor si folosul obstesc si cuprinde [norme referitoare
la] organizarea religioasa si la preoti si la slujbele obstesti. De aceea,
cel ce vatama pe preoti sau lucrurile sfinte sau pe slujbasii obstesti,
adica pe conducatorii poporului, va putea fi urmarit de toti, întocmai
ca pentru o crima de obste. Iar [dreptul] privat este un drept deosebit,
ce priveste folosul fiecarui om".
Au existat oare, din secolul al XIV-lea pâna la începutul
ultimului sfert al veacului al XVIII-lea, când regimul constitutional
al tarilor române devine obiectul unei literaturi relativ consistente,
reguli referitoare la "administrarea si conducerea" Tarii Românesti
si a Moldovei, care sa vizeze, în plus, "folosul obstesc",
binele comun pe care modul de administrare si conducere a celor doua principate
era chemat sa-l asigure?
La prima vedere, raspunsul pare a fi afirmativ. Bunaoara, o sursa moldoveneasca
de la începutul secolului al XVI-lea, letopisetul episcopului Macarie,
se refera în mod explicit, fara însa a le explica si defini,
la "legile împaratiei si.e. domnieit" (zakonî carstji)[4]
care s-ar cuveni sa guverneze comportamentul si actiunile domnilor. Mai
complicat este însa de stabilit natura acestor legi. Sunt ele cumva
norme de drept, scrise ori consuetudinare, sau doar principii generale
de conduita recomandate principelui? "Legile domniei" trebuie
întelese ca legi organice, dupa care se organizeaza, functioneaza
si se transmite puterea, ori numai ca legi morale, ca un sistem de referinte
religioase si etice în conformitate cu care puterea era validata
si legitimata?
Solutia acestor dileme nu a putut fi data pe calea, îndelung frecventata
atât de istorici, cât si de juristi, a istoriei institutiilor
juridice si a vechiului drept românesc. Studiul adunarilor de stari
ori al practicilor fiscale, evaluarea receptarii nomocanoanelor bizantine
sau cea a influentelor dreptului occidental nu au fost în masura
sa surprinda acele elemente de gândire si de formalizare constitutionala
pe baza carora sa poata fi reconstituita o traditie româneasca a
organizarii de stat, anterioara nu numai Regulamentelor Organice si Constitutiei
din 1866, dar si memoriilor si proiectelor de reforma redactate începând
cu 1774.
Explicatia acestui esec al metodei istorice "clasice" este dubla.
Mai întâi, textele cu vocatie constitutionala explicit afirmata
sunt relativ rare si nu corespund, în majoritatea cazurilor, criteriilor
de identificare si de clasificare cu care constitutionalistii zilelor
noastre obisnuiesc sa opereze. În al doilea rând, trecutul
românesc a fost abordat, de regula, fie dupa o logica a continuitatii
si stabilitatii principiilor si metodelor de guvernare[5]
, fie ca un proces de evolutie organica în cadrul caruia institutiile
nu reprezinta decât o forma de "viata" a natiunii.
Studiile si documentele care urmeaza propun, cu titlu experimental, un
demers diferit. Nu unul anistoric, ci doar anorganic. O abordare ce poate
fi calificata drept arheologica, în masura în care va încerca
sa surprinda nu continuitatea gândirii, evolutia practicilor, ori
dezvoltarea institutiilor, ci rupturile, devastarile, invaziile, fracturile
si disparitiile. Spre deosebire de istoria de tip istoriografic a dreptului,
arheologia constitutionala nu-si poate permite sa trateze durata ca pe
o curgere neîntrerupta a evenimentelor într-o unica directie,
ca pe o împlinire progresiva a unor aspiratii din ce în ce
mai clare si mai constiente, ca pe o acumulare de fapte si de idei animate
de obsesia sensului, ca pe o naratiune cursiva si coerenta, ci, dimpotriva,
ca pe o suprapunere de straturi inerte si izolate, fara legatura unele
cu celelalte, lipsite de trecut si de viitor, care s-au depus si s-au
cristalizat în adâncul timpului sub forma unei suprapuneri
întâmplatoare de texte disparate si adesea contradictorii.
Arheologia constitutionala ar fi deci o metoda de incizie în stratigrafia
acelor texte, nu întotdeauna de natura calificat constitutionala
în ochii practicianului mediu al dreptului de la sfârsitul
secolului al XX-lea [6] capabile sa exprime, fiecare
în parte si pe propriul nivel, un anumit mod de a gândi "folosul
obstesc", adica ceea ce membrii unei societati considera ca au în
comun si pot realiza împreuna, ca si un anumit procedeu de a "conduce
regatul", adica ceea ce face ca membrii unei societati sa fie tinuti
laolalta în interiorul aceluiasi spatiu public.
Studiile din acest volum nu reprezinta decât niste sondaje efectuate
în straturi aflate la înaltimi cronologice diferite ale unei
posibile arheologii constitutionale românesti. Am încercat
sa surprind forma istorica adoptata în Vechiul Regim românesc
de cele trei principii elementare formulate de Fritz Kern (Recht und Verfassung
in Mittelalter, 1919)[7] ce pot defini existenta
unui regim constitutional în societatile medievale: limitarea legala
(modul în care principele este legat de legi), reprezentarea populara
(în ce fel reuseste sau este constrâns principele sa realizeze
consensul în jurul actului de guvernare) si responsabilitatea (aparitia
unui sistem de responsabilitati multiple fata de binele comun, în
care se include dreptul la rezistenta si organizarea opozitiei fata de
arbitrariu).
Cele treizeci si trei de documente alese pentru a ilustra practicile constitutionale
ale Vechiului Regim românesc se deschid si se închid oarecum
simetric cu acte care definesc însasi comunitatea politica. Caracterul
"spontan" al definitiei din ultimul text a stabilit si limita
cronologica superioara a selectiei. Densitatea fara precedent a reflectiei
si dezbaterii constitutionale si politice din ultimul sfert al secolului
al XVIII-lea deschide o epoca de "tranzitie" ce nu se va termina
decât prin adoptarea Constitutiei din 1866.
Primul document (I) surprinde nasterea "tarii" constitutionale
prin inaugurarea de catre domnie a practicii "dublei majestati"
[8]. Principele si poporul (adica "toti panii
de la mare si pâna la mic") pun bazele unui parteneriat constitutional
care va strabate, neatins în datele sale esentiale, secolele urmatoare.
Domnul si boierii detin titluri de autoritate din surse independente,
care nu deriva nemijlocit una din cealalta. Fireste, în cazuri particulare,
un domn poate prelua puterea prin alegerea lui de catre boierime, iar
un boier îsi poate datora ascensiunea si cariera bunavointei unui
domn anume. Dincolo de asemenea conjuncturi, domnul si "tara"
par sa fie structural doua ordini separate si intangibile una în
raport cu cealalta.
Ultimul document retinut (XXXIII) reflecta consolidarea "statului
boeresc" în calitate de clasa conducatoare a procesului de
modernizare institutionala si politica inaugurat dupa 1774 prin miscarea
reformista de tip petitionar si consacrat ulterior de Regulamentele Organice.
Desi tinteste la "folosul de obste", actul nu este unul public;
el se prezinta mai degraba sub trasaturile tehnice ale unei conjuratii
secrete. Fosta "tara constitutionala" devine acum "clasa
conducatoare" care se organizeaza pe teren privat în vederea
exploatarii exclusive si indivize a functiilor si resurselor publice ("ca
sa se dea dreptatile si pronomiile statului boieresc si ale patriei").
Daca în 1456 sursa proxima de legitimitate - cea îndepartata
fiind, desigur, dreptul divin - era una dubla, obiceiul tarii si nevoia
de a raspunde unei provocari exterioare sistemului, în 1782 boierimea
se constituie ca elita dominanta si solidara prin invocarea unui triplu
izvor de legitimitate: dreptul natural ("legatura firei"), dreptul
pozitiv ("porunca legii") si ceea ce s-ar putea numi, dintr-o
perspectiva weberiana, absenta contestarii ("fara de împotrivirea
supusilor"). Epoca dublei majestati a luat sfârsit. Viata constitutionala
a tarilor române nu va mai depinde, de acum înainte, de echilibrul
dintre domn si boiermie, ci de definirea contractuala a unei "sisteme
a patriei", adica a unui asezamânt global si rational menit
sa asigure dominatia unei boierimi traditionale aflate în plin proces
de transformare în "elita politica".
Lectia actului din 1456 este aceea ca domnul are nevoie de asentimentului
tarii politice pentru a permanentiza necesitatea si a constitui finantele
publice. Un spatiu constitutional nu-si poate face aparitia decât
acolo unde principele si poporul sunt simultan prezenti. Concluzia juramântului
din 1782 ar putea fi aceea ca boierii "simpatrioti" nu mai au
nevoie de domn pentru a stabili care sunt "interesurile obstei".
Materia juridica reglementata de celelalte acte ale antologiei - ce contine
în total douasprezece documente moldovenesti si douazeci si unul
din Tara Româneasca - ar putea fi clasificata dupa cum urmeaza:
normele ce guverneaza viata mânastireasca de obste (II, V, XII,
XXXII); separarea jurisdictiilor ecleziastice de autoritatea publica a
domniei (XXV); reglementarea contractelor civile (XXIII); instalarea si
abolirea conditiei servile a taranimii (III, VI, XVIII, XX, XXII); statutul
tiganilor (VII); taxe, impozite, scutiri, imunitati si privilegii (IV,
IX, X, XI, XIII, XIV, XV, XVII, XXI, XXIV, XXIX); libertati si drepturi
civile (VIII, XXX); organizarea administratiei, accesul în functii,
atributii executive si judecatoresti (XVI, XIX, XXVIII, XXXI); regimul
strainilor (XXVI); organizarea securitatii sociale (XXVII).
Doua din documentele publicate (Legatura soborniceasca a lui Matei Basarab
din 1639 si Asezamântul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie
1741) au fost transcrise dupa originalele pastrate în arhive. În
alte câteva cazuri au fost folosite documente originale pentru colationarea
cu textele editate. În aceste situatii, am aplicat normele de transcriere
fonetica interpretativa[9] . Cu titlu de exceptie,
am redat slova h prin ea. Traducerile dupa documentele redactate în
slavona au fost întotdeauna revizuite. În reproducerea textelor
românesti preluate dupa editii existente nu au fost operate modificari
decât la nivelul ortografiei.
În cazurile în care un hrisov este explicit întarit
ulterior de alte documente, acestea din urma nu au mai fost reproduse
în întregime, chiar daca uneori stilul diplomatic este altul,
fiind marcate în note numai deosebirile de continut. În schimb,
au fost publicate acele acte care se refera la o materie deja reglementata,
dar nu invoca hotarârile anterioare, sau propun o solutie diferita.
Între paranteze drepte, [ ], s-au pus completari menite sa întregeasca
sau sa dea mai multa claritate întelesului unor fraze sau sensului
unor contexte. Cu ajutorul acestor paranteze, materia juridica cuprinsa
în documente a fost sistematizata pe capitole.
Între paranteze ascutite, < >, s-au completat literele sau
grupurile de litere omise de scrib.
S-au utilizat puncte de suspensie între paranteze drepte, [...],
pentru a marca locurile lasate albe de scribii documentelor ori pasajele
devenite indescifrabile.
|
