DANIEL BARBU

O arheologie constitutionalã româneascã

 

 

INTRODUCERE


Opinia istoricilor dreptului public si a vechilor institutii politice si administrative românesti a fost, în general, extrem de severa în privinta modului de organizare constitutionala a tarilor române pâna la Regulamentele Organice, ce se prezinta, incontestabil, drept "primul asezamânt care reglementeaza puterile în Stat si care stabileste raporturile ce trebuie sa existe între aceste puteri"[1] . Ceea ce nu înseamna, totusi, ca înainte de 1831-1832, data promulgarii legilor organice ale Tarii Românesti si Moldovei, cele doua principate ar fi fost caracterizate de "o lipsa de organizare constitutionala" aproape completa[2] . Dimpotriva, viata politica a românilor n-a fost straina de o "dezvoltare constitutionala" oarecum naturala, cu radacini în veacul al XIV-lea, care, potrivit lui Nicolae Iorga, a fost complet ignorata de Constitutia din 1866.[3]
Fireste ca, în ciuda rezervelor formulate de juristii de scoala pozitivista cu provire la existenta unor norme si practici constitutionale în Vechiul Regim românesc, este aproape imposibil de imaginat o societate structurata politic care sa fie lipsita de o dimensiune constitutionala. O putere nu se poate organiza într-un teritoriu fara a recurge nu numai la forta, dar, fie si implicit, la un set de norme care sa confere legitimitate, sau macar acceptabilitate, practicilor sale de guvernare. Cu alte cuvinte, de îndata ce puterea asupra oamenilor si a lucrurilor are ambitia de a dainui, ea trebuie sa se converteasca într-o putere asupra cuvintelor, adica sa se investeasca în norme de drept formulate si profesate.
Constituirea unui spatiu public în care se tes relatii de putere si se stabilesc raporturi de dominatie este un proces istoric inseparabil de inventarea sau adoptarea unui drept public, în sensul definitiei, de vadita inspiratie romana, din codul Tripartitum (Prol., III, 3), utilizat în Transilvania începând cu 1517: "Dreptul are un dublu aspect: public si privat. Dreptul public priveste administrarea si conducerea regatelor si folosul obstesc si cuprinde [norme referitoare la] organizarea religioasa si la preoti si la slujbele obstesti. De aceea, cel ce vatama pe preoti sau lucrurile sfinte sau pe slujbasii obstesti, adica pe conducatorii poporului, va putea fi urmarit de toti, întocmai ca pentru o crima de obste. Iar [dreptul] privat este un drept deosebit, ce priveste folosul fiecarui om".
Au existat oare, din secolul al XIV-lea pâna la începutul ultimului sfert al veacului al XVIII-lea, când regimul constitutional al tarilor române devine obiectul unei literaturi relativ consistente, reguli referitoare la "administrarea si conducerea" Tarii Românesti si a Moldovei, care sa vizeze, în plus, "folosul obstesc", binele comun pe care modul de administrare si conducere a celor doua principate era chemat sa-l asigure?
La prima vedere, raspunsul pare a fi afirmativ. Bunaoara, o sursa moldoveneasca de la începutul secolului al XVI-lea, letopisetul episcopului Macarie, se refera în mod explicit, fara însa a le explica si defini, la "legile împaratiei si.e. domnieit" (zakonî carstji)[4] care s-ar cuveni sa guverneze comportamentul si actiunile domnilor. Mai complicat este însa de stabilit natura acestor legi. Sunt ele cumva norme de drept, scrise ori consuetudinare, sau doar principii generale de conduita recomandate principelui? "Legile domniei" trebuie întelese ca legi organice, dupa care se organizeaza, functioneaza si se transmite puterea, ori numai ca legi morale, ca un sistem de referinte religioase si etice în conformitate cu care puterea era validata si legitimata?
Solutia acestor dileme nu a putut fi data pe calea, îndelung frecventata atât de istorici, cât si de juristi, a istoriei institutiilor juridice si a vechiului drept românesc. Studiul adunarilor de stari ori al practicilor fiscale, evaluarea receptarii nomocanoanelor bizantine sau cea a influentelor dreptului occidental nu au fost în masura sa surprinda acele elemente de gândire si de formalizare constitutionala pe baza carora sa poata fi reconstituita o traditie româneasca a organizarii de stat, anterioara nu numai Regulamentelor Organice si Constitutiei din 1866, dar si memoriilor si proiectelor de reforma redactate începând cu 1774.
Explicatia acestui esec al metodei istorice "clasice" este dubla. Mai întâi, textele cu vocatie constitutionala explicit afirmata sunt relativ rare si nu corespund, în majoritatea cazurilor, criteriilor de identificare si de clasificare cu care constitutionalistii zilelor noastre obisnuiesc sa opereze. În al doilea rând, trecutul românesc a fost abordat, de regula, fie dupa o logica a continuitatii si stabilitatii principiilor si metodelor de guvernare[5] , fie ca un proces de evolutie organica în cadrul caruia institutiile nu reprezinta decât o forma de "viata" a natiunii.
Studiile si documentele care urmeaza propun, cu titlu experimental, un demers diferit. Nu unul anistoric, ci doar anorganic. O abordare ce poate fi calificata drept arheologica, în masura în care va încerca sa surprinda nu continuitatea gândirii, evolutia practicilor, ori dezvoltarea institutiilor, ci rupturile, devastarile, invaziile, fracturile si disparitiile. Spre deosebire de istoria de tip istoriografic a dreptului, arheologia constitutionala nu-si poate permite sa trateze durata ca pe o curgere neîntrerupta a evenimentelor într-o unica directie, ca pe o împlinire progresiva a unor aspiratii din ce în ce mai clare si mai constiente, ca pe o acumulare de fapte si de idei animate de obsesia sensului, ca pe o naratiune cursiva si coerenta, ci, dimpotriva, ca pe o suprapunere de straturi inerte si izolate, fara legatura unele cu celelalte, lipsite de trecut si de viitor, care s-au depus si s-au cristalizat în adâncul timpului sub forma unei suprapuneri întâmplatoare de texte disparate si adesea contradictorii.
Arheologia constitutionala ar fi deci o metoda de incizie în stratigrafia acelor texte, nu întotdeauna de natura calificat constitutionala în ochii practicianului mediu al dreptului de la sfârsitul secolului al XX-lea [6] capabile sa exprime, fiecare în parte si pe propriul nivel, un anumit mod de a gândi "folosul obstesc", adica ceea ce membrii unei societati considera ca au în comun si pot realiza împreuna, ca si un anumit procedeu de a "conduce regatul", adica ceea ce face ca membrii unei societati sa fie tinuti laolalta în interiorul aceluiasi spatiu public.
Studiile din acest volum nu reprezinta decât niste sondaje efectuate în straturi aflate la înaltimi cronologice diferite ale unei posibile arheologii constitutionale românesti. Am încercat sa surprind forma istorica adoptata în Vechiul Regim românesc de cele trei principii elementare formulate de Fritz Kern (Recht und Verfassung in Mittelalter, 1919)[7] ce pot defini existenta unui regim constitutional în societatile medievale: limitarea legala (modul în care principele este legat de legi), reprezentarea populara (în ce fel reuseste sau este constrâns principele sa realizeze consensul în jurul actului de guvernare) si responsabilitatea (aparitia unui sistem de responsabilitati multiple fata de binele comun, în care se include dreptul la rezistenta si organizarea opozitiei fata de arbitrariu).
Cele treizeci si trei de documente alese pentru a ilustra practicile constitutionale ale Vechiului Regim românesc se deschid si se închid oarecum simetric cu acte care definesc însasi comunitatea politica. Caracterul "spontan" al definitiei din ultimul text a stabilit si limita cronologica superioara a selectiei. Densitatea fara precedent a reflectiei si dezbaterii constitutionale si politice din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea deschide o epoca de "tranzitie" ce nu se va termina decât prin adoptarea Constitutiei din 1866.
Primul document (I) surprinde nasterea "tarii" constitutionale prin inaugurarea de catre domnie a practicii "dublei majestati" [8]. Principele si poporul (adica "toti panii de la mare si pâna la mic") pun bazele unui parteneriat constitutional care va strabate, neatins în datele sale esentiale, secolele urmatoare. Domnul si boierii detin titluri de autoritate din surse independente, care nu deriva nemijlocit una din cealalta. Fireste, în cazuri particulare, un domn poate prelua puterea prin alegerea lui de catre boierime, iar un boier îsi poate datora ascensiunea si cariera bunavointei unui domn anume. Dincolo de asemenea conjuncturi, domnul si "tara" par sa fie structural doua ordini separate si intangibile una în raport cu cealalta.
Ultimul document retinut (XXXIII) reflecta consolidarea "statului boeresc" în calitate de clasa conducatoare a procesului de modernizare institutionala si politica inaugurat dupa 1774 prin miscarea reformista de tip petitionar si consacrat ulterior de Regulamentele Organice. Desi tinteste la "folosul de obste", actul nu este unul public; el se prezinta mai degraba sub trasaturile tehnice ale unei conjuratii secrete. Fosta "tara constitutionala" devine acum "clasa conducatoare" care se organizeaza pe teren privat în vederea exploatarii exclusive si indivize a functiilor si resurselor publice ("ca sa se dea dreptatile si pronomiile statului boieresc si ale patriei").
Daca în 1456 sursa proxima de legitimitate - cea îndepartata fiind, desigur, dreptul divin - era una dubla, obiceiul tarii si nevoia de a raspunde unei provocari exterioare sistemului, în 1782 boierimea se constituie ca elita dominanta si solidara prin invocarea unui triplu izvor de legitimitate: dreptul natural ("legatura firei"), dreptul pozitiv ("porunca legii") si ceea ce s-ar putea numi, dintr-o perspectiva weberiana, absenta contestarii ("fara de împotrivirea supusilor"). Epoca dublei majestati a luat sfârsit. Viata constitutionala a tarilor române nu va mai depinde, de acum înainte, de echilibrul dintre domn si boiermie, ci de definirea contractuala a unei "sisteme a patriei", adica a unui asezamânt global si rational menit sa asigure dominatia unei boierimi traditionale aflate în plin proces de transformare în "elita politica".
Lectia actului din 1456 este aceea ca domnul are nevoie de asentimentului tarii politice pentru a permanentiza necesitatea si a constitui finantele publice. Un spatiu constitutional nu-si poate face aparitia decât acolo unde principele si poporul sunt simultan prezenti. Concluzia juramântului din 1782 ar putea fi aceea ca boierii "simpatrioti" nu mai au nevoie de domn pentru a stabili care sunt "interesurile obstei".
Materia juridica reglementata de celelalte acte ale antologiei - ce contine în total douasprezece documente moldovenesti si douazeci si unul din Tara Româneasca - ar putea fi clasificata dupa cum urmeaza: normele ce guverneaza viata mânastireasca de obste (II, V, XII, XXXII); separarea jurisdictiilor ecleziastice de autoritatea publica a domniei (XXV); reglementarea contractelor civile (XXIII); instalarea si abolirea conditiei servile a taranimii (III, VI, XVIII, XX, XXII); statutul tiganilor (VII); taxe, impozite, scutiri, imunitati si privilegii (IV, IX, X, XI, XIII, XIV, XV, XVII, XXI, XXIV, XXIX); libertati si drepturi civile (VIII, XXX); organizarea administratiei, accesul în functii, atributii executive si judecatoresti (XVI, XIX, XXVIII, XXXI); regimul strainilor (XXVI); organizarea securitatii sociale (XXVII).
Doua din documentele publicate (Legatura soborniceasca a lui Matei Basarab din 1639 si Asezamântul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1741) au fost transcrise dupa originalele pastrate în arhive. În alte câteva cazuri au fost folosite documente originale pentru colationarea cu textele editate. În aceste situatii, am aplicat normele de transcriere fonetica interpretativa[9] . Cu titlu de exceptie, am redat slova h prin ea. Traducerile dupa documentele redactate în slavona au fost întotdeauna revizuite. În reproducerea textelor românesti preluate dupa editii existente nu au fost operate modificari decât la nivelul ortografiei.
În cazurile în care un hrisov este explicit întarit ulterior de alte documente, acestea din urma nu au mai fost reproduse în întregime, chiar daca uneori stilul diplomatic este altul, fiind marcate în note numai deosebirile de continut. În schimb, au fost publicate acele acte care se refera la o materie deja reglementata, dar nu invoca hotarârile anterioare, sau propun o solutie diferita.
Între paranteze drepte, [ ], s-au pus completari menite sa întregeasca sau sa dea mai multa claritate întelesului unor fraze sau sensului unor contexte. Cu ajutorul acestor paranteze, materia juridica cuprinsa în documente a fost sistematizata pe capitole.
Între paranteze ascutite, < >, s-au completat literele sau grupurile de litere omise de scrib.
S-au utilizat puncte de suspensie între paranteze drepte, [...], pentru a marca locurile lasate albe de scribii documentelor ori pasajele devenite indescifrabile.

 

Pagina anterioara CUPRINS Pagina urmatoare
© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.

Comments to:Daniel Barbu
Last update: Octombrie 2002
Text editor&Web design:
Raluca OVAC