STUDII
Quidam
populi, qui Walati vocantur.
Un document despre geneza juridica a poporului român
Potrivit unei opinii
larg raspândite printre canonistii secolului al XIII-lea, diferenta
dintre populus si plebs ar fi asemananatoare cu cea dintre oameni si animale
sau cu cea pe care logica o stabileste între specie si gen, deoarece
nobilii si oamenii de rând formeaza împreuna poporul, în
vreme ce sub vocabula plebe poate fi descrisa acea aglomerare umana în
care nu se afla nici un fel de "senatori" sau de "persoane
cu demnitate consulara"[1].
Regasim în aceasta distinctie traditia gândirii politice si
juridice antice, asa cum fusese rezumata în epoca patristica de
Isidor din Sevilla, pentru care:
"Populus est humanae multitudinis, iuris consensu et concordi communione
sociatus. Populus autem eo distat a plebibus, quod populus universi cives
sunt, connumeratis senioribus civitatis. Plebs autem reliquum vulgus sine
senioribus civitatis. Populus ergo tota civitas est; vulgus vero plebs
est. Plebs autem dicta a pluralitate; maior est enim numerus minorum quam
seniorum"[2].
Cu alte cuvinte, pentru a merita sa i se aplice termenul popor, o multime
trebuie sa fie structurata ierarhic, potrivit unei ordini juridice stabile,
în jurul mai marilor ei, pe care sa îi recunoasca drept conducatori
legitimi. Daca plebea apartine, prin excelenta, categoriei pluralitatii,
fiind un produs natural al întâmplarii, poporul se manifesta
exclusiv sub specia unitatii. În timp ce plebea se dovedeste a fi
întotdeauna dispersata si dezorganizata, poporul este simultan o
asociatie juridica si o comunitate politica.
Aceasta adunare politica calificata, din punct de vedere juridic, drept
populus, era deja descrisa, la începutul secolului al XII-lea, de
catre autorul unor Questiones de iuris subtilitatibus, ca alcatuind o
universitas, adica o corporatie sau o persoana morala[3]
. Or, odata cu sfârsitul secolului al XII-lea, persoana ca atare
nu mai putea fi conceputa, atât în dezbaterile teologice,
cât si în cele juridice, decât în termeni de unitate
si de solidaritate, ca fiind "una prin sine" (per se una)[4]
. Pe de alta parte, în secolul al XIII-lea, corporatia, universitas,
este privita, potrivit celebrei explicatii oferite de Inocentiu al IV-lea
parintilor primului Conciliu de la Lyon din 1245, ca o persona ficta,
în care fictiunea se cuvine înteleasa într-un mod augustinian,
ca figura intelectuala a adevarului, figura veritatis[5]
.
Tocmai în acest spirit al definitiei isidoriene si potrivit matricii
juridice stabilite de decretalistii secolului al XII-lea, actele celui
de-al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215 utilizeaza, în cel
de-al noualea capitol, pluralul populi pentru a desemna o entitate ecleziala
marcata de diversitate si, prin urmare, lipsita de consensul juridic pe
care Isidor îl aseza drept criteriu al unitatii persoanei fictive.
Se spune astfel ca, în "cetatile" si diocezele în
care locuiesc oameni cu obiceiuri si rituri diferite, episcopul are sarcina
de a reface sau de a instaura unitatea prin instituirea unui vicar cunoscator
al limbilor, obiceiurilor si riturilor respective:
"Quoniam in plerisque partibus intra eamdem civitatem atque dioecesim
permixti sunt populi diversarum linguarum habentes sub una fide varios
ritus et mores; districte praecipimus, ut pontifices hujusmodi civitatum
sive dioecesum provideant viros idoneos, qui secundum diversitates rituum
et linguarum divina officia illis celebrent, et ecclesiastica sacramenta
ministrent, instruendo eos verbo pariter et exemplo. Prohibemus autem
omnino, ne una eademque civitas sive dioecesis diversos pontifices habeat,
tamquam unum corpus diversa capita, quasi monstrum. Sed, si propter praedictas
causas urgens necessitas postulaverit, pontifex loci catholicum praesulem
nationibus illis conformem provida deliberatione constituat sibi vicarium
in praedictis, qui ei per omnia sit obediens et subjectus"[6]
.
Consensul, obligatoriu si necesar, în virtutea caruia o societate,
mai cu seama una dotata cu o organizare ierarhica, poate fi privita ca
formând un singur populus ar fi, prin urmare, un consens de ordin
legal, sinonim cu o concordia întemeiata deopotriva pe dreptul Bisericii
si pe cel al principelui. Or, în lumina unei asemenea interpretari
juridice se cuvine interpretata, spre exemplu, mentiunea acelor populi
et hospites din târgul Cavaran (Karany), din banatul Severinului,
care, în 1371, depusesera o plângere împotriva nobililor
de Muthnok ce-si însusisera pamânturile pe care aceste "popoare"
pretindeau ca le utilizasera în libertate din timpurile cele mai
stravechi[7] . Asadar, impunerea prin forta a
jurisdictiei senioriale constituia calea legala ce putea transforma, chiar
si în secolul al XIV-lea, o multitudine de "popoare" si
de "coloni" în subiect unitar de drept.
Dimpotriva, aceeasi "cetate" si chiar aceeasi comunitate politica
poate adaposti mai multe "popoare" în cazul în care
locuitorii sai nu împartasesc o singura credinta si nu se supun
autoritatii aceluiasi episcop sau a vicarilor instituiti de el.
Fara îndoiala ca acesta este sensul juridic la care a recurs papa
Grigore al IX-lea, în celebra sa scrisoare din 14 noiembrie 1234
adresata lui Béla al Ungariei, pentru a se referi la românii
ce locuiau în zonele carpatice:
"In Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati
vocantur, existunt, qui etsi censeantur nomine christiano, sub una tamen
fide varios ritos habentes et mores, illa committunt, que huic sunt nomini
inimica... Nam Romanam ecclesiam contempnentes, non a venerabili fratre
nostro... episcopo Cumanorum,qui loci diocesanus existit, sed a quibusdam
pseudoepiscopis, Grecorum ritum tenentibus, universa recipiunt ecclesiastica
sacramenta, et nonnulli de regno Ungarie, tam Ungari, quam Theutonici
et alii orthodoxi, morandi causa cum ipsis transeunt ad eosdem, et sic
cum eis, quia populus unus facti cum eisdem Walathis eo contempto, premissa
recipiunt sacramenta, in grave orthodoxorum scandalum et derogationem
non modicam fidei christiane. Ne igitur ex diversitate rituum pericula
proveniant animarum, nos volentes huiusmodi periculum obviare, ne prefati
Walathi materiam habeant pro defectu sacramentorum ad scismathicos episcopos
accedendi, eidem episcopo nostris damus litteris in mandatis, ut catholicum
eis episcopum illi natione conformem provida deliberatione constituat
sibi iuxta generalis statuta concilii vicarium in predictis, qui ei per
omnia sit obediens et subiectus"[8] .
Pluralul populi, pe care Grigore al IX-lea îl foloseste pentru a
desemna o singura natio, românii, a fost uneori interpretat drept
o recunoastere implicita a existentei pe teritoriul vechii dioceze a Cumanilor
a "mai multor organizatii politice românesti", supuse
fiecare unui conducator laic[9] .
Contextul scrisorii, presarata cu citate din cel de-al noualea capitol,
precum si referinta explicita a papei la cel de-al doisprezecelea Conciliu
ecumenic, al patrulea de la Lateran, pare totusi sa infirme ipoteza potrivit
careia "actul pontifical divulga mai mult decât se poate deduce
la o prima lectura"[10] .
În realitate, rostul scrisorii pontificale, ca de altfel al oricarui
alt document de tinuta juridica, este acela de a-si epuiza mesajul înca
de la prima lectura, cu conditia ca aceasta sa fie atenta si exacta. De
fapt, actul divulga într-adevar ceva, dar numai în oglinda
dreptului si în sensul etimologic al termenului: prin scrisoarea
sa, papa cere regatului Ungariei sa aplice deciziile Conciliului general
de la Lateran în dioceza Cumanilor, decizii pe care le publicase
el însusi, la 5 septembrie în acelasi an, prin bula Rex Pacificus.
Se cuvine oare amintit ca Grigore al IX-lea studiase dreptul la Bologna,
ca era nepotul lui Inocentiu al III-lea, pontiful ce prezidase Conciliul
general de la Lateran, si ca îsi câstigase o foarte solida
reputatie de decretalist chiar de pe vremea când nu era înca
decât Hugolin de Segni, cardinal de Ostia? Corpusul juridic publicat
de Grigore al IX-lea în 1236, pe baza Decretum-ului lui Gratian
si a actelor pontificale si completat ulterior îsi va pastra autoritatea
în Biserica pâna în 1917.
De altfel, secolul lui Grigore al IX-lea a fost, pe ansamblu, destul de
putin sensibil la observatia istorica, operatie intelectuala aproape pe
deplin umbrita de rationamentul juridic si de interogatia teologica. Singurele
adevaruri aflate în atentia epocii erau adevarurile construite,
altfel spus "figurile" adevarului, fictiunile intelectuale ce
populau o epistêmê care se bizuia cu precadere pe drept si
pe teologie. Discursul secolului al XIII-lea nu lua decât arareori
în seama nivelul faptelor empirice, consacrându-se mai degraba
explorarii unei cunoasteri menite sa construiasca realitatea veridica
a faptelor. De aceea, adevaratele subiecte ale discursului ramân,
cel mai adesea, intelectul care gândeste si metoda pe care acesta
o pune în lucru. Gândirea este dispusa sa se interogheze pe
sine mai mult decât îsi propune sa exploreze si sa scruteze
evenimentele.
Prin urmare, în fata unui document din secolul al XIII-lea, precum
scrisoarea pontificala din 14 noiembrie 1234, întrebarea pertinenta
ar fi "cine, pe ce temei si cu ce scop vorbeste?" si nu "despre
cine/despre ce se vorbeste?". Este indiscutabil faptul ca Grigore
al IX-lea scrie în numele si cu limbajul unei epistêmê
teologico-juridice printre ale carei aplicatii se gaseste si determinarea
subiectului de drept[11] , un subiect-persoana
care nu este dat de istorie, ci este construit de intelect ca subiect
al adevarului[12] . În drept, aceasta fictiune
veridica a persoanei îsi gaseste un domeniu predilect de exercitiu
în cadrul organic si totalizant constituit de universitas[13]
.
La începutul secolului al XIII-lea, doctrina statuase deja, sub
pana romanistului Azo, de exemplu[14] , ca, spre
deosebire de o colectie aleatorie de indivizi separati, strânsi
laolalta de hazard, doar o universitas are vocatia de a crea un judecator
pentru ea însasi si numai ea îsi poate oferi o jurisdictie
ordinara. Or, potrivit lui Ricardus Anglicus - care interpreteaza Novela
15 în ultimul deceniu al secolului al XII-lea - într-o "cetate",
atât iurisdictio, cât si imperium trebuie sa fie conferite
de corpul politic, de corporatia acestei cetati, în masura în
care aceasta se comporta ca o universitas[15]
.
Asadar, pluralul populi, ca forma gramaticala cu rost îndeosebi
juridic, indica, în ochii canonistului initiat care era Grigore
al IX-lea, absenta, în cazul românilor despre care se vorbea
în scrisoarea din 1234, atât a unei ordini de drept, cât
si a unui corp politic, deci a unei universitas. În schimb, acelasi
plural surprinde emergenta unei realitati demografice lipsita de un principiu
fondator de ordin politic.
Pericolul denuntat de pontif, pericol împotriva caruia acesta dorea
sa îl mobilizeze pe printul mostenitor al Ungariei, era acela de
a asista la constituirea, în zonele locuite de români, a unei
ordini juridice "false", sub influenta Bisericii "schismatice"
renascute dupa cruciada a patra si regrupate în jurul patriarhului
Niceei si nu din initiativa unor presupusi conducatori locali ale caror
"intrigi" nu au nici un fel de ecou în scrisoare.
Pontiful vorbeste despre popoare numite români si nu despre poporul
român tocmai pentru a sublinia faptul ca respectivii români
nu se constituisera într-o corporatie caracterizata de o vointa
unica si dotata cu personalitate juridica. Si, de vreme ce acestia nu
formau subiectul unei Legi, ei nu putea fi nici supusii unui "rege",
caci imperium nu poate exista fara iurisdictio.
Obiceiurile acestor români - enumerati de altfel printre cele treisprezece
nationes crestine orientale inventariate la Roma în 1245[16]
- în calitatea lor de etnie ce ocupa un teritoriu determinat, nu
puteau fi privite drept reguli legitime ale adevarului si, ca atare, drept
premise ale unei ordini de drept menite sa incorporeze multitudinea într-un
singur popor din moment ce, din perspectiva Decretum-ului lui Gratian
(D.V.I., D.VIII.II.), dreptul natural - asa cum îl întelegeau
canonistii secolului al XIII-lea - trebuia sa prevaleze în mod absolut
si în toate cazurile asupra dreptului cutumiar.
În fapt, împotriva juristilor Antichitatii romane, canonistii
Evului Mediu asezau universitas drept model al Statului: daca pentru primii
corporatia exista ad exemplum rei publicae, în ochii celor din urma
unitatea corpului politic era construita juridic plecând de la definitia
corporatiilor[17] .
Asadar, îngrijorarea, fara îndoiala reala, ce traverseaza
scrisoarea pontificala se datoreaza mai degraba eventualitatii ca acesti
români - deocamdata neasociati dupa reguli de drept si dispersati
din punct de vedere politic - sa izbuteasca sa formeze, împreuna
cu grupurile de sasi si secui cu care împarteau aceleasi teritorii,
un populus unus, un corp politic, adica o universitas, însa nu pe
calea prevazuta de cel de-al patrulea Conciliu tinut la Lateran si în
conformitate cu normele dreptului canonic al Bisericii romane, ci prin
supunerea ilegitima fata de anumiti episcopi schismatici ce strabateau
tinuturile în cauza.
Dintre conducatorii laici, singurul pe care papa îl cunoaste si
îl recunoaste - si la care face apel în virtutea dispozitiilor
celui de-al noualea capitol, ce invita bratul secular sa intervina în
sprijinul autoritatilor ecleziastice în caz de nevoie - este chiar
destinatarul scrisorii, viitorul rege al Ungariei, Béla al IV-lea.
Cât despre pseudo-episcopii evocati în textul lui Grigore
al IX-lea, acestia nu pot fi considerati, din perspectiva juridica stabilita
de Conciliul de la Lateran si adoptata integral de papa, decât drept
niste prelati de rit bizantin ce încalcau jurisdictia episcopului
legitim al diocezei Cumanilor si care încercau sa organizeze împotriva
acestuia propriul lor consens juridic.
Practica misionara curenta a secolului al XIII-lea - pe care Ioan al XXII-lea
o va consacra mai târziu prin bula Datur eis auctoritatis din 3
octombrie 1333[18] - recomanda ca episcopii si
preotii "schismatici" a caror hirotonisire ridica semne de întrebare
sa fie totusi acceptati ca membrii valizi ai starii ecleziastice în
cazul în care îsi dovedeau dorinta de a se reconcilia cu Biserica
universala. Episcopii din 1234 sunt asadar incriminati ca fiind "falsi"
nu pentru ca ar fi fost "schismatici", ci pentru ca se situau
în afara dispozitiilor dreptului canonic si pareau sa lucreze împotriva
prevederilor acestuia.
Dovada, ce poate fi de altfel multiplicata, ne este furnizata de cel de-al
cincilea canon al primului Conciliu general de la Lateran din 1123 care
califica drept pseudo-episcopi pe acei episcopi consacrati de un eretic,
a caror hirotonisire era în consecinta lovita de nulitate, dar care
savârsesc în mod ilicit si invalid atributiile si slujbele
proprii demnitatii episcopale[19] . Falsii episcopi
asupra carora pontiful atragea atentia lui Béla al Ungariei, unsprezece
decenii mai târziu, ar fi deci prelati aflati în raport direct
sau mediat[20] cu patriarhul bizantin refugiat
la Niceea, Gherman al II-lea, care, potrivit unei scrisori pe care Grigore
al IX-lea i-o adreseaza în 1232, si-ar fi pierdut libertatea ecleziastica
si ar fi înjosit demnitatea sacerdotala[21]
. În opinia papei, ierarhii subordonati patriarhului cadeau deci
sub incidenta canonului al cincilea al Conciliului Lateran I.
De altfel, schismaticii nu ar fi putut institui decât "falsi"
episcopi nu numai pentru ca parasisera unitatea Bisericii, dar si în
virtutea faptului ca, potrivit opiniei formulate de Inocentiu al III-lea
într-o scrisoare adresata împaratului Baldouin[22]
, transferul Imperiului de la Greci la Latini parea sa impuna, la rândul
lui, schimbarea ritului bizantin, a carui viabilitate fusese astfel infirmata
de judecata divina. O opinie destul de paradoxala de vreme ce, într-o
epistola trimisa în aprilie 1204 episcopului de Oradea, acelasi
papa se arata favorabil instituirii unui episcop de rit grec în
regatul Ungariei, având jurisdictia asupra multa caenobia grecorum
aflate în acele locuri[23] .
Se cuvine poate sa citim acest paradox într-o cheie politica. În
fapt, într-o a treia scrisoare, trimisa tot în anul 1204,
de aceasta data arhiepiscopului de Târnovo, papa, ce tocmai unsese
el însusi la Roma un episcop de rit oriental, ridica câteva
chestiuni referitoare la consacrarea episcopala în cele doua rituri[24]
. Orientul crestin, observa Inocentiu al III-lea, greseste atunci
când refuza sa însoteasca hirotonisirea sacramentala cu o
ungere materiala; mai mult chiar, episcopul trebuie sa primeasca aceasta
ungere pe cap pentru ca regale sacerdotium, regalitatea lui Christos,
este delegata Bisericii, în timp ce regii nu au dreptul decât
la o ungere pe umeri, pentru a se arata cu claritate ca autoritatea (auctoritas)
pontifului este superioara puterii (potestas) regelui.
Pare asadar ca exista o distinctie politica între cele doua rituri,
a caror demnitate sacramentala este considerata de regula ca fiind egala.
Ritul latin ar exprima pe deplin libertatea Bisericii romane si întâietatea
puterii sale spirituale, în vreme ce ritul grec ar fi mai degraba
martorul liturgic si disciplinar al aservirii Bisericii bizantine fata
de puterea temporala.
Cu toate acestea, nu este mai putin adevarat ca episcopii mentionati de
Grigore al IX-lea în scrisoarea din 14 noiembrie 1234, fie ei "falsi",
de rit grec, "schismatici" si ignoranti fata de libertas Ecclesiae,
erau în masura sa constituie într-o corporatie popoarele ce
se numesc români si sa-i transforme în subiect de drept. În
secolul al XIII-lea, vazuta de la Roma, constructia juridica a poporului
român nu putea trece decât prin credinta, singura capabila
sa înscrie persoana într-o universitas si sa articuleze acest
corp politic la ansamblul juridic totalizant care era Biserica universala,
res publica christiana.
Într-un mod oarecum asemanator, cu toate ca mai putin modelat de
drept, îi priveste si patriarhul Niceei pe românii despre
care vorbeste Grigore al IX-lea. Gherman al II-lea, într-o scrisoare
trimisa cardinalilor în 1232, exalta maretia Bisericii sale ce îngloba
mai multe popoare: Etiopienii, Sirienii, Iberii, Lazii, Alanii, Gotii,
Chazarii, Assarii, Rusii si Bulgarii[25] . Românii
nu meritau un loc pe aceasta lista, ce avea totusi interesul sa fie cât
mai cuprinzatoare.
În 1232-1234, credinta, fie cea a Romei, fie cea a Bizantului, nu
produsese înca corpul politic al românilor. Cele doua instante
rivale ale lumii crestine erau însa pe cale de a-l aduce pe lume.
Ramâne totusi o întrebare: ce credeau acesti români?
Cum se priveau ei însisi? S-ar parea ca, pentru români, în
textele scrise de români si despre români, poporul, înteles
ca o corporatie, nu ia nastere decât în secolul al XV-lea.
Într-un hrisov redactat în slavona, din pacate nedatat, Stefan,
domnul Moldovei (1434-1435, 1444-1447) înstiinteaza pe boieri si
pe "întregul popor" (vasemß pospolstoß) despre
drepturile comerciale conferite locuitorilor Brasovului[26]
. Întelegem mai usor cine este acest popor, caruia domnul i se adreseaza
ca unei corporatii alaturate celei a marilor boieri, cu ajutorul unui
alt hrisov moldovenesc, mai recent cu zece sau douazeci de ani. La 5 iunie
1456, domnul Petru Aron reuneste la Vaslui, pentru o consultare generala,
"întreg poporul" (usi pospolu), adica pe dregatorii sfatului
domnesc, pe mitropolitul tarii si pe toti boierii, de la cei mai mari
la cei mai marunti[27] . Aceasta consultare nu
are loc doar ad loquendum si ad ostendendum, mai marii tarii nu sunt chemati
doar sa raporteze domnului problemele si preocuparile celor pe care-i
reprezinta; clerul si boierii de toate treptele sunt convocati ad faciendum
si ad tractandum, nu pentru a evoca trecutul si explica prezentul, ci
pentru a angaja împreuna viitorul si a-si asuma resonsabilitati
comune fata de destinul tarii[28] .
Patria[29] evocata în documentul din 1456
- "ne-am sfatuit si mult am chibzuit între noi despre cotropirea
si pieirea tarii noastre" - se naste deci sub tripla specie a consensului,
a reprezentarii si a responsabilitatii, neputând fi gândita
decât sub forma unui corp politic întemeiat pe existenta corporatiilor
(marii dregatori, Biserica, boierimea), a caror vointa unica, fie chiar
incipienta si fragila, se manifesta prin acte de natura juridica.
Într-adevar, în cele doua hrisoave moldovenesti sunt propuse
si, în acelasi timp, impuse conventii de ordin constitutional si
norme de drept public. Daca în aceste acte este vorba despre credinta,
aceasta nu mai este credinta Bisericii, ci încrederea care trebuie
sa domneasca între partile angajate într-un raport de tip
contractual. Iar acest contract ce tine de sfera dreptului natural îi
desemneaza, în sfârsit, ca popor, pe românii constituti
în societate politica.
|