DANIEL BARBU

O arheologie constitutionalã româneascã

 

 

STUDII

 

Quidam populi, qui Walati vocantur.
Un document despre geneza juridica a poporului român

 

Potrivit unei opinii larg raspândite printre canonistii secolului al XIII-lea, diferenta dintre populus si plebs ar fi asemananatoare cu cea dintre oameni si animale sau cu cea pe care logica o stabileste între specie si gen, deoarece nobilii si oamenii de rând formeaza împreuna poporul, în vreme ce sub vocabula plebe poate fi descrisa acea aglomerare umana în care nu se afla nici un fel de "senatori" sau de "persoane cu demnitate consulara"[1].
Regasim în aceasta distinctie traditia gândirii politice si juridice antice, asa cum fusese rezumata în epoca patristica de Isidor din Sevilla, pentru care:
"Populus est humanae multitudinis, iuris consensu et concordi communione sociatus. Populus autem eo distat a plebibus, quod populus universi cives sunt, connumeratis senioribus civitatis. Plebs autem reliquum vulgus sine senioribus civitatis. Populus ergo tota civitas est; vulgus vero plebs est. Plebs autem dicta a pluralitate; maior est enim numerus minorum quam seniorum"[2].
Cu alte cuvinte, pentru a merita sa i se aplice termenul popor, o multime trebuie sa fie structurata ierarhic, potrivit unei ordini juridice stabile, în jurul mai marilor ei, pe care sa îi recunoasca drept conducatori legitimi. Daca plebea apartine, prin excelenta, categoriei pluralitatii, fiind un produs natural al întâmplarii, poporul se manifesta exclusiv sub specia unitatii. În timp ce plebea se dovedeste a fi întotdeauna dispersata si dezorganizata, poporul este simultan o asociatie juridica si o comunitate politica.
Aceasta adunare politica calificata, din punct de vedere juridic, drept populus, era deja descrisa, la începutul secolului al XII-lea, de catre autorul unor Questiones de iuris subtilitatibus, ca alcatuind o universitas, adica o corporatie sau o persoana morala[3] . Or, odata cu sfârsitul secolului al XII-lea, persoana ca atare nu mai putea fi conceputa, atât în dezbaterile teologice, cât si în cele juridice, decât în termeni de unitate si de solidaritate, ca fiind "una prin sine" (per se una)[4] . Pe de alta parte, în secolul al XIII-lea, corporatia, universitas, este privita, potrivit celebrei explicatii oferite de Inocentiu al IV-lea parintilor primului Conciliu de la Lyon din 1245, ca o persona ficta, în care fictiunea se cuvine înteleasa într-un mod augustinian, ca figura intelectuala a adevarului, figura veritatis[5] .
Tocmai în acest spirit al definitiei isidoriene si potrivit matricii juridice stabilite de decretalistii secolului al XII-lea, actele celui de-al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215 utilizeaza, în cel de-al noualea capitol, pluralul populi pentru a desemna o entitate ecleziala marcata de diversitate si, prin urmare, lipsita de consensul juridic pe care Isidor îl aseza drept criteriu al unitatii persoanei fictive.
Se spune astfel ca, în "cetatile" si diocezele în care locuiesc oameni cu obiceiuri si rituri diferite, episcopul are sarcina de a reface sau de a instaura unitatea prin instituirea unui vicar cunoscator al limbilor, obiceiurilor si riturilor respective:
"Quoniam in plerisque partibus intra eamdem civitatem atque dioecesim permixti sunt populi diversarum linguarum habentes sub una fide varios ritus et mores; districte praecipimus, ut pontifices hujusmodi civitatum sive dioecesum provideant viros idoneos, qui secundum diversitates rituum et linguarum divina officia illis celebrent, et ecclesiastica sacramenta ministrent, instruendo eos verbo pariter et exemplo. Prohibemus autem omnino, ne una eademque civitas sive dioecesis diversos pontifices habeat, tamquam unum corpus diversa capita, quasi monstrum. Sed, si propter praedictas causas urgens necessitas postulaverit, pontifex loci catholicum praesulem nationibus illis conformem provida deliberatione constituat sibi vicarium in praedictis, qui ei per omnia sit obediens et subjectus"[6] .
Consensul, obligatoriu si necesar, în virtutea caruia o societate, mai cu seama una dotata cu o organizare ierarhica, poate fi privita ca formând un singur populus ar fi, prin urmare, un consens de ordin legal, sinonim cu o concordia întemeiata deopotriva pe dreptul Bisericii si pe cel al principelui. Or, în lumina unei asemenea interpretari juridice se cuvine interpretata, spre exemplu, mentiunea acelor populi et hospites din târgul Cavaran (Karany), din banatul Severinului, care, în 1371, depusesera o plângere împotriva nobililor de Muthnok ce-si însusisera pamânturile pe care aceste "popoare" pretindeau ca le utilizasera în libertate din timpurile cele mai stravechi[7] . Asadar, impunerea prin forta a jurisdictiei senioriale constituia calea legala ce putea transforma, chiar si în secolul al XIV-lea, o multitudine de "popoare" si de "coloni" în subiect unitar de drept.
Dimpotriva, aceeasi "cetate" si chiar aceeasi comunitate politica poate adaposti mai multe "popoare" în cazul în care locuitorii sai nu împartasesc o singura credinta si nu se supun autoritatii aceluiasi episcop sau a vicarilor instituiti de el.
Fara îndoiala ca acesta este sensul juridic la care a recurs papa Grigore al IX-lea, în celebra sa scrisoare din 14 noiembrie 1234 adresata lui Béla al Ungariei, pentru a se referi la românii ce locuiau în zonele carpatice:
"In Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt, qui etsi censeantur nomine christiano, sub una tamen fide varios ritos habentes et mores, illa committunt, que huic sunt nomini inimica... Nam Romanam ecclesiam contempnentes, non a venerabili fratre nostro... episcopo Cumanorum,qui loci diocesanus existit, sed a quibusdam pseudoepiscopis, Grecorum ritum tenentibus, universa recipiunt ecclesiastica sacramenta, et nonnulli de regno Ungarie, tam Ungari, quam Theutonici et alii orthodoxi, morandi causa cum ipsis transeunt ad eosdem, et sic cum eis, quia populus unus facti cum eisdem Walathis eo contempto, premissa recipiunt sacramenta, in grave orthodoxorum scandalum et derogationem non modicam fidei christiane. Ne igitur ex diversitate rituum pericula proveniant animarum, nos volentes huiusmodi periculum obviare, ne prefati Walathi materiam habeant pro defectu sacramentorum ad scismathicos episcopos accedendi, eidem episcopo nostris damus litteris in mandatis, ut catholicum eis episcopum illi natione conformem provida deliberatione constituat sibi iuxta generalis statuta concilii vicarium in predictis, qui ei per omnia sit obediens et subiectus"[8] .
Pluralul populi, pe care Grigore al IX-lea îl foloseste pentru a desemna o singura natio, românii, a fost uneori interpretat drept o recunoastere implicita a existentei pe teritoriul vechii dioceze a Cumanilor a "mai multor organizatii politice românesti", supuse fiecare unui conducator laic[9] .
Contextul scrisorii, presarata cu citate din cel de-al noualea capitol, precum si referinta explicita a papei la cel de-al doisprezecelea Conciliu ecumenic, al patrulea de la Lateran, pare totusi sa infirme ipoteza potrivit careia "actul pontifical divulga mai mult decât se poate deduce la o prima lectura"[10] .
În realitate, rostul scrisorii pontificale, ca de altfel al oricarui alt document de tinuta juridica, este acela de a-si epuiza mesajul înca de la prima lectura, cu conditia ca aceasta sa fie atenta si exacta. De fapt, actul divulga într-adevar ceva, dar numai în oglinda dreptului si în sensul etimologic al termenului: prin scrisoarea sa, papa cere regatului Ungariei sa aplice deciziile Conciliului general de la Lateran în dioceza Cumanilor, decizii pe care le publicase el însusi, la 5 septembrie în acelasi an, prin bula Rex Pacificus.
Se cuvine oare amintit ca Grigore al IX-lea studiase dreptul la Bologna, ca era nepotul lui Inocentiu al III-lea, pontiful ce prezidase Conciliul general de la Lateran, si ca îsi câstigase o foarte solida reputatie de decretalist chiar de pe vremea când nu era înca decât Hugolin de Segni, cardinal de Ostia? Corpusul juridic publicat de Grigore al IX-lea în 1236, pe baza Decretum-ului lui Gratian si a actelor pontificale si completat ulterior îsi va pastra autoritatea în Biserica pâna în 1917.
De altfel, secolul lui Grigore al IX-lea a fost, pe ansamblu, destul de putin sensibil la observatia istorica, operatie intelectuala aproape pe deplin umbrita de rationamentul juridic si de interogatia teologica. Singurele adevaruri aflate în atentia epocii erau adevarurile construite, altfel spus "figurile" adevarului, fictiunile intelectuale ce populau o epistêmê care se bizuia cu precadere pe drept si pe teologie. Discursul secolului al XIII-lea nu lua decât arareori în seama nivelul faptelor empirice, consacrându-se mai degraba explorarii unei cunoasteri menite sa construiasca realitatea veridica a faptelor. De aceea, adevaratele subiecte ale discursului ramân, cel mai adesea, intelectul care gândeste si metoda pe care acesta o pune în lucru. Gândirea este dispusa sa se interogheze pe sine mai mult decât îsi propune sa exploreze si sa scruteze evenimentele.
Prin urmare, în fata unui document din secolul al XIII-lea, precum scrisoarea pontificala din 14 noiembrie 1234, întrebarea pertinenta ar fi "cine, pe ce temei si cu ce scop vorbeste?" si nu "despre cine/despre ce se vorbeste?". Este indiscutabil faptul ca Grigore al IX-lea scrie în numele si cu limbajul unei epistêmê teologico-juridice printre ale carei aplicatii se gaseste si determinarea subiectului de drept[11] , un subiect-persoana care nu este dat de istorie, ci este construit de intelect ca subiect al adevarului[12] . În drept, aceasta fictiune veridica a persoanei îsi gaseste un domeniu predilect de exercitiu în cadrul organic si totalizant constituit de universitas[13] .
La începutul secolului al XIII-lea, doctrina statuase deja, sub pana romanistului Azo, de exemplu[14] , ca, spre deosebire de o colectie aleatorie de indivizi separati, strânsi laolalta de hazard, doar o universitas are vocatia de a crea un judecator pentru ea însasi si numai ea îsi poate oferi o jurisdictie ordinara. Or, potrivit lui Ricardus Anglicus - care interpreteaza Novela 15 în ultimul deceniu al secolului al XII-lea - într-o "cetate", atât iurisdictio, cât si imperium trebuie sa fie conferite de corpul politic, de corporatia acestei cetati, în masura în care aceasta se comporta ca o universitas[15] .
Asadar, pluralul populi, ca forma gramaticala cu rost îndeosebi juridic, indica, în ochii canonistului initiat care era Grigore al IX-lea, absenta, în cazul românilor despre care se vorbea în scrisoarea din 1234, atât a unei ordini de drept, cât si a unui corp politic, deci a unei universitas. În schimb, acelasi plural surprinde emergenta unei realitati demografice lipsita de un principiu fondator de ordin politic.
Pericolul denuntat de pontif, pericol împotriva caruia acesta dorea sa îl mobilizeze pe printul mostenitor al Ungariei, era acela de a asista la constituirea, în zonele locuite de români, a unei ordini juridice "false", sub influenta Bisericii "schismatice" renascute dupa cruciada a patra si regrupate în jurul patriarhului Niceei si nu din initiativa unor presupusi conducatori locali ale caror "intrigi" nu au nici un fel de ecou în scrisoare.
Pontiful vorbeste despre popoare numite români si nu despre poporul român tocmai pentru a sublinia faptul ca respectivii români nu se constituisera într-o corporatie caracterizata de o vointa unica si dotata cu personalitate juridica. Si, de vreme ce acestia nu formau subiectul unei Legi, ei nu putea fi nici supusii unui "rege", caci imperium nu poate exista fara iurisdictio.
Obiceiurile acestor români - enumerati de altfel printre cele treisprezece nationes crestine orientale inventariate la Roma în 1245[16] - în calitatea lor de etnie ce ocupa un teritoriu determinat, nu puteau fi privite drept reguli legitime ale adevarului si, ca atare, drept premise ale unei ordini de drept menite sa incorporeze multitudinea într-un singur popor din moment ce, din perspectiva Decretum-ului lui Gratian (D.V.I., D.VIII.II.), dreptul natural - asa cum îl întelegeau canonistii secolului al XIII-lea - trebuia sa prevaleze în mod absolut si în toate cazurile asupra dreptului cutumiar.
În fapt, împotriva juristilor Antichitatii romane, canonistii Evului Mediu asezau universitas drept model al Statului: daca pentru primii corporatia exista ad exemplum rei publicae, în ochii celor din urma unitatea corpului politic era construita juridic plecând de la definitia corporatiilor[17] .
Asadar, îngrijorarea, fara îndoiala reala, ce traverseaza scrisoarea pontificala se datoreaza mai degraba eventualitatii ca acesti români - deocamdata neasociati dupa reguli de drept si dispersati din punct de vedere politic - sa izbuteasca sa formeze, împreuna cu grupurile de sasi si secui cu care împarteau aceleasi teritorii, un populus unus, un corp politic, adica o universitas, însa nu pe calea prevazuta de cel de-al patrulea Conciliu tinut la Lateran si în conformitate cu normele dreptului canonic al Bisericii romane, ci prin supunerea ilegitima fata de anumiti episcopi schismatici ce strabateau tinuturile în cauza.
Dintre conducatorii laici, singurul pe care papa îl cunoaste si îl recunoaste - si la care face apel în virtutea dispozitiilor celui de-al noualea capitol, ce invita bratul secular sa intervina în sprijinul autoritatilor ecleziastice în caz de nevoie - este chiar destinatarul scrisorii, viitorul rege al Ungariei, Béla al IV-lea.
Cât despre pseudo-episcopii evocati în textul lui Grigore al IX-lea, acestia nu pot fi considerati, din perspectiva juridica stabilita de Conciliul de la Lateran si adoptata integral de papa, decât drept niste prelati de rit bizantin ce încalcau jurisdictia episcopului legitim al diocezei Cumanilor si care încercau sa organizeze împotriva acestuia propriul lor consens juridic.
Practica misionara curenta a secolului al XIII-lea - pe care Ioan al XXII-lea o va consacra mai târziu prin bula Datur eis auctoritatis din 3 octombrie 1333[18] - recomanda ca episcopii si preotii "schismatici" a caror hirotonisire ridica semne de întrebare sa fie totusi acceptati ca membrii valizi ai starii ecleziastice în cazul în care îsi dovedeau dorinta de a se reconcilia cu Biserica universala. Episcopii din 1234 sunt asadar incriminati ca fiind "falsi" nu pentru ca ar fi fost "schismatici", ci pentru ca se situau în afara dispozitiilor dreptului canonic si pareau sa lucreze împotriva prevederilor acestuia.
Dovada, ce poate fi de altfel multiplicata, ne este furnizata de cel de-al cincilea canon al primului Conciliu general de la Lateran din 1123 care califica drept pseudo-episcopi pe acei episcopi consacrati de un eretic, a caror hirotonisire era în consecinta lovita de nulitate, dar care savârsesc în mod ilicit si invalid atributiile si slujbele proprii demnitatii episcopale[19] . Falsii episcopi asupra carora pontiful atragea atentia lui Béla al Ungariei, unsprezece decenii mai târziu, ar fi deci prelati aflati în raport direct sau mediat[20] cu patriarhul bizantin refugiat la Niceea, Gherman al II-lea, care, potrivit unei scrisori pe care Grigore al IX-lea i-o adreseaza în 1232, si-ar fi pierdut libertatea ecleziastica si ar fi înjosit demnitatea sacerdotala[21] . În opinia papei, ierarhii subordonati patriarhului cadeau deci sub incidenta canonului al cincilea al Conciliului Lateran I.
De altfel, schismaticii nu ar fi putut institui decât "falsi" episcopi nu numai pentru ca parasisera unitatea Bisericii, dar si în virtutea faptului ca, potrivit opiniei formulate de Inocentiu al III-lea într-o scrisoare adresata împaratului Baldouin[22] , transferul Imperiului de la Greci la Latini parea sa impuna, la rândul lui, schimbarea ritului bizantin, a carui viabilitate fusese astfel infirmata de judecata divina. O opinie destul de paradoxala de vreme ce, într-o epistola trimisa în aprilie 1204 episcopului de Oradea, acelasi papa se arata favorabil instituirii unui episcop de rit grec în regatul Ungariei, având jurisdictia asupra multa caenobia grecorum aflate în acele locuri[23] .
Se cuvine poate sa citim acest paradox într-o cheie politica. În fapt, într-o a treia scrisoare, trimisa tot în anul 1204, de aceasta data arhiepiscopului de Târnovo, papa, ce tocmai unsese el însusi la Roma un episcop de rit oriental, ridica câteva chestiuni referitoare la consacrarea episcopala în cele doua rituri[24] . Orientul crestin, observa Inocentiu al III-lea, greseste atunci când refuza sa însoteasca hirotonisirea sacramentala cu o ungere materiala; mai mult chiar, episcopul trebuie sa primeasca aceasta ungere pe cap pentru ca regale sacerdotium, regalitatea lui Christos, este delegata Bisericii, în timp ce regii nu au dreptul decât la o ungere pe umeri, pentru a se arata cu claritate ca autoritatea (auctoritas) pontifului este superioara puterii (potestas) regelui.
Pare asadar ca exista o distinctie politica între cele doua rituri, a caror demnitate sacramentala este considerata de regula ca fiind egala. Ritul latin ar exprima pe deplin libertatea Bisericii romane si întâietatea puterii sale spirituale, în vreme ce ritul grec ar fi mai degraba martorul liturgic si disciplinar al aservirii Bisericii bizantine fata de puterea temporala.
Cu toate acestea, nu este mai putin adevarat ca episcopii mentionati de Grigore al IX-lea în scrisoarea din 14 noiembrie 1234, fie ei "falsi", de rit grec, "schismatici" si ignoranti fata de libertas Ecclesiae, erau în masura sa constituie într-o corporatie popoarele ce se numesc români si sa-i transforme în subiect de drept. În secolul al XIII-lea, vazuta de la Roma, constructia juridica a poporului român nu putea trece decât prin credinta, singura capabila sa înscrie persoana într-o universitas si sa articuleze acest corp politic la ansamblul juridic totalizant care era Biserica universala, res publica christiana.
Într-un mod oarecum asemanator, cu toate ca mai putin modelat de drept, îi priveste si patriarhul Niceei pe românii despre care vorbeste Grigore al IX-lea. Gherman al II-lea, într-o scrisoare trimisa cardinalilor în 1232, exalta maretia Bisericii sale ce îngloba mai multe popoare: Etiopienii, Sirienii, Iberii, Lazii, Alanii, Gotii, Chazarii, Assarii, Rusii si Bulgarii[25] . Românii nu meritau un loc pe aceasta lista, ce avea totusi interesul sa fie cât mai cuprinzatoare.
În 1232-1234, credinta, fie cea a Romei, fie cea a Bizantului, nu produsese înca corpul politic al românilor. Cele doua instante rivale ale lumii crestine erau însa pe cale de a-l aduce pe lume.
Ramâne totusi o întrebare: ce credeau acesti români? Cum se priveau ei însisi? S-ar parea ca, pentru români, în textele scrise de români si despre români, poporul, înteles ca o corporatie, nu ia nastere decât în secolul al XV-lea.
Într-un hrisov redactat în slavona, din pacate nedatat, Stefan, domnul Moldovei (1434-1435, 1444-1447) înstiinteaza pe boieri si pe "întregul popor" (vasemß pospolstoß) despre drepturile comerciale conferite locuitorilor Brasovului[26] . Întelegem mai usor cine este acest popor, caruia domnul i se adreseaza ca unei corporatii alaturate celei a marilor boieri, cu ajutorul unui alt hrisov moldovenesc, mai recent cu zece sau douazeci de ani. La 5 iunie 1456, domnul Petru Aron reuneste la Vaslui, pentru o consultare generala, "întreg poporul" (usi pospolu), adica pe dregatorii sfatului domnesc, pe mitropolitul tarii si pe toti boierii, de la cei mai mari la cei mai marunti[27] . Aceasta consultare nu are loc doar ad loquendum si ad ostendendum, mai marii tarii nu sunt chemati doar sa raporteze domnului problemele si preocuparile celor pe care-i reprezinta; clerul si boierii de toate treptele sunt convocati ad faciendum si ad tractandum, nu pentru a evoca trecutul si explica prezentul, ci pentru a angaja împreuna viitorul si a-si asuma resonsabilitati comune fata de destinul tarii[28] .
Patria[29] evocata în documentul din 1456 - "ne-am sfatuit si mult am chibzuit între noi despre cotropirea si pieirea tarii noastre" - se naste deci sub tripla specie a consensului, a reprezentarii si a responsabilitatii, neputând fi gândita decât sub forma unui corp politic întemeiat pe existenta corporatiilor (marii dregatori, Biserica, boierimea), a caror vointa unica, fie chiar incipienta si fragila, se manifesta prin acte de natura juridica.
Într-adevar, în cele doua hrisoave moldovenesti sunt propuse si, în acelasi timp, impuse conventii de ordin constitutional si norme de drept public. Daca în aceste acte este vorba despre credinta, aceasta nu mai este credinta Bisericii, ci încrederea care trebuie sa domneasca între partile angajate într-un raport de tip contractual. Iar acest contract ce tine de sfera dreptului natural îi desemneaza, în sfârsit, ca popor, pe românii constituti în societate politica.


 

Pagina anterioara CUPRINS Pagina urmatoare
© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.

Comments to:Daniel Barbu
Last update: Octombrie 2002
Text editor&Web design:
Raluca OVAC