|
De
la jurisdictia ecleziastica la comunitatea politica.
O speta din 1391
Începând
din epoca apostolica, comuniunea credinciosilor în misterele credintei
avea loc, dupa parerea lui Ioan Chrisostom, "nu numai prin rugaciuni,
nici doar în doctrina, ci si prin acte ce tin de comunitatea politica
(politeia)"[1]. Credinta crestina ar fi,
prin urmare, deopotriva o devotiune personala, o cautare a adevarului
si o forma de participare politica.
Astfel definita, ca o modalitate a persoanei de a ajunge la adevar prin
intermediul vietii comune, credinta nu ar putea fi detinuta de fiecare
crestin în parte decât cu titlul de "simbol", asemeni
unui bun ce ramâne de neînteles si nedesavârsit pâna
la sumballein, pâna în momentul unirii cu ceilalti crestini.
Din acest motiv, politeia crestinilor, adica Biserica, este nu numai o
institutie vizibila a credintei, ci devine chiar calea prin care credinta
individuala se dovedeste posibila[2]. La drept
vorbind, credinta nici macar nu exista fara profesiune de credinta ori
în absenta marturisirii publice a unei credinte împartasite
împreuna cu ceilalti. Credinta crestina ar trebui deci interpretata
mai putin drept un eveniment privat, cât ca un fapt de ordin politic.
Credinta este publica si supusa scrutinului celorlalti sau nu este deloc.
Chiar si expresia personala a credintei, asa cum se gaseste investita
în rugaciunea individuala, este considerata oarecum imperfecta daca
se consuma în izolare; mai potrivit pare ca ea sa fie experimentata
în biserica, unde "domnesc unanimitatea, întelegerea,
legatura dragostei, rugaciunile preotilor"[3].
Chiar si practicile credintei ce privesc direct constiinta individuala
nu par sa se împlineasca decât în mijlocul comunitatii.
O comunitate crestina care nu a întârziat sa se doteze atât
cu o structura ierarhica, cât si cu un consens de ordin juridic.
Acceptarea scrutinului moral al celorlalti se transforma aproape imediat
în supunere fata de controlul politic al unei autoritati.
Într-adevar, în instructiunile date în anul 313 de catre
împaratul Licinius guvernatorului Bithyniei, cunoscute sub numele
de "edictul de la Milano", Biserica apare deja constituita ca
subiect de drept în temeiul lui ius corporis[4]
. Printr-un curios paradox, pretul acestei masuri politico-juridice, ce
s-a bucurat ulterior de reputatia de a-i fi eliberat pe crestini de povara
persecutiei si de a le fi conferit deplina libertate a cultului, a fost
incorporarea lor, în calitate de corpus christianorum, în
dreptul Imperiului.
De acum înainte, legile vor fi date, dupa formula lui Honorius,
pro salute communi, hoc est pro utilitatibus catholicae sacrosanctae ecclesiae
(C.Th. 16, 5, 47 - 409). O perfecta coincidenta juridica s-a instalat
de timpuriu între destinul comunitatii politice (politeia) si interesele
Bisericii. Asadar, pe urmele gândirii politice antice, reluata de
Augustin, Biserica putea fi descrisa ca res populi apartinând poporului
(populus) crestin unit nu numai prin acceptarea aceleiasi ordini juridice
si a unei utilitas comune, ci, în egala masura, sudat de iubirea
fata de aceleasi lucruri[5] .
Constituirea Bisericii ca res publica, sau politeia a poporului crestin,
tinut laolalta atât de aspiratia comuna spre un destin mântuitor,
cât si de acceptarea unanima a legilor Imperiului, a ridicat problema
naturii puterii careia aceasta comunitate - privita simultan atât
din perspectiva juridica, cât si religioasa - era datoare sa i se
supuna. O posibila solutie a acestei chestiuni este oferita de Dimitrie
Chomatianos atunci când distinge între, pe de o parte, ennomos
politeia, adica "societatea de drept", comunitatea politica
organizata în virtutea unui consens juridic si întemeiata
pe norme izvorâte din dreptul natural (to dikaiôtikon) si,
de cealalta parte, ennomos archê, o putere "îndreptatita",
adica înradacinata în drept si care se exprima prin acte de
ordin juridic, hranindu-se totodata din principiul autoritatii (to exousiastikon)[6]
. Crestinul, chiar si atunci când este înclinat sa considere
ca puterea de care se vede constrâns sa asculte nu mai este legitima,
asa cum s-a întâmplat bunaoara cu bizantinii trecuti în
secolul al XII-lea sub stapânire musulmana, trebuie sa se comporte
ca o fiinta care traieste "potrivit legilor" (kata nomous)[7]
.
Dimpotriva, archê, principiul puterii, ramâne întotdeauna
exterior dreptului. Instalarea unei dikaiarcheia, o "putere de drept",
sau, modernizând, a unui Stat de drept - asa cum era propusa, de
pilda,
într-un Tratat de Stiinta Politica scris în secolul al VI-lea
(Peri politikês arhês) - a fost imediat refuzata de autoritatea
legislativa a împaratului[8] . Suveranii
Bizantului au respins dintru început ideea unei legi organice chemata
sa reglementeze exercitiul propriei lor puteri. Împaratul ramâne
sursa dreptului, inclusiv a dreptului care guverneaza res populi de natura
bisericeasca. Si aceasta pentru ca Biserica se organizeaza ca "societate
de drept" prin vointa imperiala, daca nu chiar, cum ar fi spus jurisconsultii,
dupa exemplul puterii imperiale. Recunoscuta în drept cu titlu de
corporatie, Biserica se constituie dupa modelul juridic al Imperiului
si se acomodeaza legilor civile.
S-a remarcat astfel un oarecare paralelism între, pe de o parte,
regulile canonice de intrare în ordinele ecleziastice si de exercitare
a functiilor bisericesti si, pe de alta parte, reglementarea civila a
promovarii în officia, aceasta din urma interzicând, de exemplu,
în numele folosului public (publica utilitas), trecerea de la o
militia la alta[9] . Ad exemplum rei publicae,
autoritatea Bisericii nu mai tine de domeniul natural al drepturilor subiective,
cum sunt harismele personale si darurile Duhului Sfânt, ci îsi
întemeiaza propria ei legitimitate pe principiul puterii monarhice
a episcopului, instituita pe cale juridica pozitiva.
Într-un asemenea spirit, al optulea canon al Conciliului de la Calcedon
prevede ca membrii clerului trebuie sa dovedeasca o supunere absoluta
fata de episcopul locului[10] . Conciliul interzice
astfel, prin cel de-al patrulea canon, ctitoriile religioase private,
impunând obligativitatea aprobarii episcopale prealabile pentru
orice noua constructie de biserici sau manastiri de catre un particular[11]
. De acum înainte, juristii vor socoti ca valoarea juridica a oricarui
asezamânt ctitoricesc (tupikon) depinde în principal de felul
în care acesta urmeaza dispozitiile canonice si, cu precadere, de
respectarea neabatuta a jurisdictiei episcopului diocezan[12]
.
Dreptul Bisericii în aceasta materie este întarit de legislatia
lui Iustinian, inspirata, în ceea ce-o priveste, de vechea regula
potrivit careia ceea ce apartine legii divine nu se cuvine sa se afle
în proprietatea nici unui om (Institutii 2.1.7). Prin doua Novele
(58 et 131), emise în 537 si 545, împaratul interzice cu desavârsire
celebrarea privata a liturghiei în capele ce nu sunt deschise tuturor
credinciosilor si confirma deplina jurisdictie a episcopilor locali asupra
tuturor bisericilor si preotilor din dioceza lor[13]
. Pe cale de consecinta, biserica, în calitate de loc al cultului
divin, devine o chestiune de interes public, fiind supusa, cu acest titlu,
nu numai autoritatilor ecleziastice, dar si celor civile.
Asemenea masuri sunt importante din cel putin doua motive majore. Mai
întâi, pentru ca, spre deosebire de predecesorii sai, împaratul
îsi asuma privilegiul de a sanctiona si întari dreptul canonic.
În al doilea rând, prin acest privilegiu, basileul din Constantinopol
întelege sa afirme suveranitatea imperiala - în care imperium
si iurisdictio se întrepatrund si se confirma reciproc - asupra
Bisericii în tot ceea ce priveste dreptul si disciplina.
Ca este vorba despre o suveranitate înteleasa într-un sens
care, desi retrospectiv, nu este mai putin tare, o dovedeste faptul ca
împaratul îsi rezerva dreptul de a decide în privinta
exceptiilor fata de normele puse ori confirmate de el însusi sau
de înaintasii sai. Or, de la Carl Schmitt, în stiinta politica
se admite de obicei ca, în materie de drept public, "suveran
este cel care hotaraste asupra situatiilor de exceptie"[14]
. Sa vedem, cu titlu de exemplu, privilegiul pe care împaratul Mauriciu
îl acorda lui Theodor din Sykeon împotriva tuturor prevederilor
nomocanonice: manastirile întemeiate de sfântul abate sunt
scoase de sub ascultarea episcopilor diocezani, fiind supuse direct patriarhului
constantinopolitan în calitate de stauropêgia[15]
.
O practica oarecum sistematica a exceptiei, des imitata ulterior, a fost
inaugurata de Nichifor Phocas în 964: la cererea sfântului
Athanasie, împaratul acorda manastirii Lavra de pe Muntele Athos
statutul de manastire libera si autoguvernata (autodespoton), interzicând
nu numai episcopului locului, dar chiar si patriarhului, orice fel de
jurisdictie asupra respectivei ctitorii[16] .
În secolul al XIV-lea are loc o întorsatura dramatica, minutios
pregatita de patriarhii de la Niceea: basileii nu vor mai putea interveni,
cum îsi luasera obiceiul sa o faca în veacurile al X-lea,
al XI-lea si al
XII-lea, în chestiunile atingatoare de res populi cele mai concrete
ale Bisericii: bunurile ecleziastice. "Proprietatea Bisericii nu
trebuie sa fie închiriata nimanui dintre cei puternici, nici macar
împaratului": iata raspunsul dat în 1367 de catre patriarhul
Philotei cererii lui Ioan al V-lea de a stabili o "baza militara",
adica de a-si instala trupele pornite împotriva otomanilor, pe pamânturi
apartinând Bisericii[17] .
Privilegiul de a judeca cu privire la exceptiile de la norma este asumat,
potrivit acestei noi orientari în interpretarea dreptului canonic,
de catre patriarh, care tinde astfel sa-si afirme propria suveranitate
asupra Bisericii. Este adevarat ca, înainte de Conciliul florentin,
înaltul cler bizantin nu a pus în discutie pe fata facultatea
împaratului de a pune si spune dreptul în materie ecleziastica.
Cu toate acestea, "descoperirea dreptului"[18]
, adica libertatea de a aplica normele în cazuri particulare, va
reveni de acum încolo Bisericii si numai ei. În acest mod,
patriarhul îl înlocuieste în cele din urma pe împarat
în calitate de detinator al suveranitatii materiale asupra lui corpus
christianorum. Rei populi crestine vor fi administrate, de acum înainte,
de catre seful suprem al Bisericii bizantine.
Daca Biserica s-a organizat juridic în secolul al IV-lea dupa modelul
Imperiului, o mie de ani mai târziu asistam la un transfer al anumitor
prerogative juridice ale Imperiului catre Biserica. Mai mult decât
despre o asumptiune partiala a suveranitatii imperiale, ar fi vorba despre
o subsumptiune politica a Imperiului. Autoritatea basileilor nu se va
mai manifesta în mod legitim, în ultimele secole ale Imperiului,
decât sub trasaturile Ortodoxiei, care-si pregateste supravietuirea
mai putin sub forma unei traditii orientale a credintei crestine, cât
cu titlu de expresie juridica a credintei, sau, mai bine zis, ca formula
a consensului politic administrata de Marea Biserica constantinopolitana.
Marturiile directe privitoare la o asemenea functie politica îndeplinita
de Ortodoxie nu lipsesc. Una dintre acestea, mai putin cunoscuta, este
în masura sa ilustreze felul în care oportunitatea a devenit
unul din principiile materiale ale noii suveranitati a Bisericii.
În august 1391, nobilul Dragos, fratele voievodului Balita din Maramures,
se gasea la Constantinopol pentru a se închina la locurile sfinte
din orasul imperial. Pelerinul a folosit aceasta ocazie pentru a-l vizita
pe patriarhul Antonie, caruia i-a cerut sa confere manastirii din Peri,
pe care o mostenise de la înaintasii sai împreuna cu fratele
sau, statutul de stauropêgion, adica de asezamânt religios
aflat sub ascultarea directa si exclusiva a patriarhiei constantinopolitane[19]
. Patriarhul nu s-a multumit sa satisfaca în scris aceasta cerere
pioasa, ci, printr-o a doua scrisoare mentionata în registrul patriarhal,
a decis sa încredinteze celor doi archontes sarcina de a desemna
un succesor pentru ieromonahul Simeon din Rusia Mica - caruia îi
este conferit vicariatul mitropoliei Galitiei în eventualitatea
mortii titularului acesteia - în cazul în care Simeon ar înceta
la rândul sau din viata înainte ca Marea Biserica sa apuce
sa desemneze ea însasi un arhiepiscop pentru respectiva eparhie[20]
. Viitorul ecleziastic al regiunii Halicz este astfel de doua ori angajat
de catre patriarhia ecumenica potrivit unui regim provizoriu: ieromonahul
va deveni sef bisericesc interimar al provinciei dupa moartea mitropolitului,
iar Balita si Dragos vor putea sa desemneze un alt vicar în cazul
în care Simeon va deceda si el pe neasteptate.
Ce rost a avut oare cu adevarat pelerinajul lui Dragos la Constantinopol
si care a fost în realitate utilitatea privilegiilor pe care le-a
obtinut din partea Marii Biserici? Un stauropêgion patriarhal era
o manastire sustrasa jurisdictiei episcopului diocezan si pusa sub protectia
si guvernarea directa a scaunului constantinopolitan, caruia asezamântul
îi datora anaphora (comemorarea numelui patriarhului la fiecare
liturghie) si kanônikon (o taxa perceputa asupra veniturilor manastirii);
aceste doua prerogative erau exercitate de patriarh prin intermediul unui
exarh[21] .
Primul sigilliôn patriarhal acordat lui Dragos îl descrie
pe acest nobil român din Maramures, descendent al întemeietorului
omonim al Moldovei, ca pe un "om de bine si ortodox" (kalos
anthrôpos kai orthodoxos). Sa fie oare admiratia fata de credinta
ortodoxa a pelerinului cea care l-a facut pe patriarh sa renunte la doua
din cele trei drepturi ce-i reveneau prin statutul juridic al unui staurepêgion?
Antonie nu uita sa insiste asupra datoriei calugarilor din Peri de a-i
pomeni numele la toate slujbele bisericesti, dar pastreaza tacerea în
privinta cuvenitului kanônikon si, mai mult chiar, îl instituie
pe ieromonahul Pahomie, egumenul în functie al manastirii, ca exarh
al sau, conferind în plus fratilor Balita et Dragos libertatea de
a-i da la nevoie un succesor ales dupa placul lor.
Patriarhul ecumenic abandoneaza deci implicit în mâinile seniorilor
maramureseni prerogativele sale exarhale, ce priveau consacrarea bisericilor
dependente de manastire si judecatile în materie ecleziastica. Pe
cale de consecinta, patriarhul stabileste o exceptie de la normele ce
reglementau stauropêgia si renunta la orice fel de control canonic
si fiscal asupra unei proprietati pe care tocmai o atribuise Bisericii
constantinopolitane. Antonie transfera în practica celor doi frati
jurisdictia asupra manastirii Sfântul Mihail din Peri si a vastelor
teritorii ce tineau de ea. Aceste teritorii asupra carora Balita si Dragos
urmau sa exercite, prin intermediul unui exarh desemnat de ei, deplina
jurisdictie ecleziastica acopereau în parte posesiunile pe care
nobilii le detineau în calitate de feudatari si/sau demnitari ai
regatului Ungariei, dar cuprindeau de asemenea si regiuni din nordul Maramuresului
si de pe granita Galitiei asupra carora cei doi frati nu detineau nici
un fel de titlu juridic[22] .
În acest context, nu trebuie uitat un detaliu pus în evidenta
de un al treilea sigilliôn din august 1391, transmis, ca si cel
de-al doilea, sub forma unei dari de seama a deciziilor patriarhale[23]
. Aflam astfel ca ieromonahul Simeon din Rusia Mica, instituit - în
caz de vacanta a scaunului episcopal - vicar general al Galitiei sub patronajul
lui Balita si Dragos, fusese, cândva în trecut, consacrat
episcop de catre un aventurier, calugarul Paul Tagaris Paleologul, care
însa nu avea dreptul de a proceda la astfel de promovari. Recunoscând
ca fusese victima unei mistificari si ca hirotonisirea sa arhiereasca
era ca atare lovita de nulitate, Simeon a cerut iertare patriarhului si
l-a acoperit de anateme pe impostorul Tagaris.
Acesta din urma, asa cum reiese din lunga marturisire în forma de
act de cainta pe care o va face în fata patriarhului Antonie si
a sinodului constantinopolitan în 1394[24]
, savârsise mai multe hirotonisiri invalide, recomandându-se
drept patriarh al Ierusalimului. De-a lungul vietii sale, Tagaris - care
fusese totusi, se pare, consacrat episcop în mod legitim în
1375 pentru eparhia Taurezion - a vizitat Ierusalimul, Antiohia, Caucazul,
Crimeea, Ungaria, Roma - unde a fost numit, în 1389, patriarh latin
de Constantinopol -, Ancona, Ciprul, Avignonul si Parisul; s-a bucurat
pretutindeni de o buna primire, toti papii, regii si principii pe care
i-a cunoscut acordându-i, fara exceptie, încrederea si bunavointa
lor[25] .
Dupa toate aparentele, Tagaris si-a pus mâinile peste ieromonahul
Simeon ridicându-l la demnitatea arhiereasca cu prilejul calatoriei
sale din Crimeea spre Roma, când a traversat Ungaria prezentându-se
drept patriarh legitim al Ierusalimului. Acest moment se situeaza, cu
maxima probabilitate, în 1376-1377[26] ,
tocmai în epoca în care regele Ludovic de Anjou îsi
extinsese dominatia si asupra Haliczului. Este foarte posibil ca abilul
Tagaris sa nu fi abuzat numai de buna credinta a papilor Urban al VI-lea
si Clement al VII-lea, a regelui Ciprului Jacques I de Lusignan, a contelui
Amedeu al VII-lea de Savoia si a regelui Frantei Carol al VI-lea, dar
sa fi reusit sa-l amageasca si pe Ludovic al Ungariei.
În anul 1370, regele Cazimir al Poloniei obtinuse de la patriarhul
Philotei, sub amenintarea ca va trece la "botezarea rusilor în
credinta latinilor" un mitropolit pentru Halicz, "pentru ca
legea rusilor sa nu piara"[27] . Sapte ani
mai târziu, este probabil ca Ludovic cel Mare sa fi cerut unui alt
patriarh oriental - fara sa banuiasca ca are de-a face cu unul fals, dar
fiind în schimb asigurat de acesta ca se îndreapta spre Roma
pentru a îmbratisa credinta catolica - sa-i consacre un episcop
pentru aceeasi provincie bisericeasca de rit rasaritean. Ipoteza este
înca si mai plauzibila daca ne gândim ca fratele lui Paul,
Gheorghe Tagaris, megas stratopedarchês, facea parte din cercul
filo-latin din jurul împaratului Ioan al V-lea, el însusi
un vizitator al curtii de la Buda a regelui angevin[28]
. Înca un argument pentru ca Ludovic cel Mare sa-i încredinteze
"patriarhului" Paul Tagaris sarcina de a institui o ierarhie
pentru crestinii orientali din Galitia aflati sub autoritatea sa.
Ar fi poate nimerit sa trecem la activul hirotonirilor invalide savârsite
în regatul Ungariei în 1376-1377 de catre falsul patriarh
Paul de Ierusalim si pe cea a unui enigmatic arhiepiscop Ghelasie, mentionat,
alaturi de regele Ludovic, de o inscriptie slavona din 1377 de la manastirea
Râmeti din Transilvania[29] . Personajul
ramâne altfel neidentificat, deoarece nu figureaza nici în
fastele episcopale bizantine, nici în listele ierarhiei latine,
neputând fi legat de vreo jurisdictie ecleziastica orânduita
potrivit dreptului canonic, fie el occidental sau oriental.
În ceea ce-i priveste, Balita si Dragos participasera de doua ori,
în 1377 si înainte de 1387, la expeditiile pe care Ludovic
de Anjou si fiica sa regina Maria le organizasera în Galitia împotriva
lituanienilor[30] . În ciuda acestor eforturi
militare, regina Hedwiga a Poloniei, cealalta fiica a lui Ludovic, a reusit
în 1387 sa recupereze provincia pentru regatul polonez, restaurând
probabil si autoritatea mitropolitului legiuit al Haliczului, arhiepiscopul
Antonie, instituit canonic cu saptesprezece ani mai devreme de catre Marea
Biserica constantinopolitana. În urma acestor evenimente, Simeon
din Rusia Mica, pseudo-episcopul consacrat de tot atât de falsul
patriarh ierusalimitean, si-a gasit refugiul pe lânga cei doi nobili
din Maramures, care-i vor facilita în 1391 reconcilierea canonica
cu patriarhia ecomenica. Renuntarea de catre ieromonahul rutean la ilicita
sfintire arhiereasca primita din mâinile impostorului Tagaris a
fost rasplatita cu promisiunea de a-i putea succeda mitropolitului Antonie
cu titlu de vicar. Ca pret al rolului lor de mediatori în aceasta
criza ecleziastica, Balita si Dragos, seniorii "ortodocsi" din
vecinatatea Haliczului, au obtinut dreptul de patronaj asupra bisericii
de rit oriental din Galitia.
Cu toate acestea, cele doua acte patriarhale au fost interpretate în
mod curios ca un acord bizantino-ungar îndreptat simultan împotriva
Poloniei si a Moldovei[31] . O astfel de lectura
a documentelor prezinta câteva dificultati majore. Mai întâi,
raporturile dintre fratii Balita si Dragos si regele Sigismund de Luxemburg
nu erau într-atât de strânse pentru a ne îngadui
sa presupunem o "coniventa" a suveranului maghiar în spatele
relatiei dintre Marea Biserica si familia întemeietorului Moldovei[32]
. Dimpotriva, chiar din 1391, anul pelerinajului lui Dragos la Constantinopol,
regele Sigismund trece la masuri vizând limitarea autoritatii de
care par sa se fi bucurat descendentii lui Dragos de Bedeu în nord-estul
regatului[33] . De altfel, cel mai târziu
imediat dupa 1400, familia se va ralia Ligii baronilor insurgenti contra
lui Sigismund si va sustine cauza pretendentului Ladislas de Neapole,
care contesta drepturile principelui luxemburghez la coroana Ungariei[34]
.
Este fara îndoiala adevarat ca Balita si Dragos fusesera, prin traditie
de familie, credinciosi apropiati ai lui Ludovic cel Mare si ai reginei
Maria, atâta timp cât aceasta a domnit dupa moartea parintelui
ei ca "rege". În schimb, nu poate fi vorba despre o relatie
de fidelitate personala si neconditionata între seniorii de Bedeu
si Sigismund de Luxemburg. Caci pretul urcarii acestuia pe tronul Ungariei
a fost o schimbare radicala a statutului juridic al raporturilor dintre
rege si nobilimea grupata într-o Liga condusa de cancelarul Ioan
Kanizsai: baronii nu mai erau legati de rege printr-o datorie unilaterala
de credinta, ci prin obligatii reciproce de tip contractual; în
virtutea acordurilor din 1387, încheiate pe socoteala reginei Maria,
regele trebuia sa devina, dupa un model îndelung experimentat în
Aragon, mai putin suveranul, cât primul baron al regatului [35].
Rezulta, în concluzie, ca, într-o epoca în care regele
maghiar începea sa restrânga dominatia familiei lui Dragos
de Bedeu asupra teritoriilor septentrionale ale Transilvaniei, patriarhul
ecumenic decidea sa extinda autoritatea aceluiasi nobil clan dincolo de
frontierele Ungariei. În momentul în care drepturile lor feudale
erau amenintate, fratii Balita si Dragos au fost investiti de catre patriarhul
Antonie cu ius collationis. Avem de-a face, în speta, cu o facultate
- de care beneficiau în mod curent seniorii laici din Marele Principat
al Lituaniei si din teritoriile poloneze locuite de crestini de rit rasaritean
- de a dispune de acordarea functiilor clericale si de a participa la
jurisdictiile ecleziastice[36] .
Ar fi deci imprudent sa-l consideram pe Dragos ca pe un simplu emisar
al lui Sigismund de Luxemburg pe lânga patriarhul de Constantinopol,
lucrând în serviciul regelui sau si în sprijinul aliantelor
pe care acesta le putea urzi în 1391 împotriva polonilor.
În mod evident, Dragos se gasea în orasul imperial pentru
a promova interesele propriei sale familii si, de ce nu, pentru a se închina
la locurile sfinte ale capitalei crestinismului rasaritean. Daca a existat
cumva un raport între regele Ungariei si pelerinajul constantinopolitan
al nobilului român, acesta a fost mai degraba de domeniul dizidentei
decât de cel al coniventei. Caci avem de-a face cu un neam al carui
spirit insurectional se va manifesta foarte curând si care, de când
fusese alungat din Moldova, pare sa fi urmarit cu o oarecare determinare
sporirea si consolidarea dominatei sale asupra Maramuresului si a zonelor
sale limitrofe.
Ceea ce cei doi frati nu puteau realiza în virtutea dreptului nobiliar
al unui regat întemeiat pe o traditie constitutionala de tip centralizator,
aveau acum ocazia sa dobândeasca în calitate de patroni ai
Ortodoxiei la rascrucea dintre Ungaria, Moldova, Polonia si Transilvania.
A pune în aplicare pe un teritoriu dat atât dreptul civil,
cât si dreptul Bisericii, în temeiul unui mandat încredintat
de patriarh - "sa îndrepte spoporult conform legilor si canoanelor",
suna în mod precis împuternicirea -, putea constitui o practica
a puterii capabila sa suscite o "ordine legitima" (legitime
Ordnung)[37] , daca nu chiar sa confere o reprezentare
juridica si o orientare politica unei anumite regularitati a legaturilor
sociale, sanctionata altfel doar la nivel cutumiar.
Balita si Dragos trasesera fara îndoiala învatamintele necesare
din experienta înaintasului lor Dragos de Bedeu, care nu izbutise,
în calitate de mandatar în Moldova al regelui Ungariei, sa
instituie o dominatie ereditara asupra unui teritoriu pe care fiii sai
n-au stiut sa-l pastreze în stapânirea lor. Mai mult, dreptul
nobiliar maghiar le interzicea fara echivoc sa-si actualizeze vocatia
de fondatori ai unei politeia. Prin intermediul Ortodoxiei, ei deveneau
dintr-o data capabil sa structureze juridic, pe vastele posesiuni raspândite
în nord-estul regatului si poate chiar dincolo de hotarele acestuia,
o "grupare de dominatie" (Herrschaftsverband)[38]
, oarecum comparabila, în alt registru de drept, cu Transilvania
vecina[39] , daca nu chiar cu Moldova pe care
stramosii lor fusesera siliti s-o paraseasca.
Aceasta dominatie legitima a seniorilor maramureseni a fost, în
consecinta, construita juridic ad exemplum Ecclesiae. Prin instituirea,
în avantajul descendentilor lui Dragos de Bedeu, a unei instante
politice care sa supravegheze toate manifestarile publice ale Ortodoxiei,
patriarhia ecumenica a incitat crearea unei "societati de drept"
fondata pe dreptul nomocanonic, dar al carui principiu de putere - spre
deosebire de ceea ce se întâmpla în Bizant - nu mai
era exterior legilor, ci produs pe cale pozitiva chiar de catre aceste
legi. Marea Biserica nu întelege numai sa beneficieze de un transfer
de suveranitate, dar procedeaza chiar la descompunerea suveranitatii supra
legem pe care o exercitau împaratii. Jurisdictia ecleziastica acordata
în 1391 lui Balita si Dragos era un exercitiu juridic ce ar fi trebuit
sa preceada instalarea unui autentic imperium, a unei dominatii propriu-zis
politice. Între putere si drept se stabileste deci o relatie ca
de la specie la gen, ca de la particular la general.
Dreptul devine astfel regula puterii, chemata sa se întrupeze din
legi, si nu deasupra acestora. Din aceasta subsumptiune politica a suveranitatii
imperiale, ce pare sa fi avut loc în secolul al XIV-lea, Ortodoxia
a iesit învingatoare, în calitate de singura ordine legitima
capabila sa întemeieze în drept practicile de dominatie.
|
