Datoram unui martor anonim[1] reconstituirea urmatorului dialog, ce ar fi avut loc în vara anului 1695 în fata divanului domnesc, între Constantin Brâncoveanu, domn al Tarii Românesti si clucerul Constantin Stirbei, al saselea demnitar al tarii în ordinea importantei:
"Si au zis Domnul: Cluceriu, când te-am trimis în tara cu slujbe, fiind cu boerie, dreptate am poruncit sa faci, au nedreptate si jafuri?
El zise: Ba dreptate ai poruncit, Mariea ta sa fac. Si începu a sa îndrepta din cuvinte;
Iara Domnul zise: Dar acestea ce sînt? Si scoase hârtioarale cu iscalitura lui […].
[Clucerul] începu a zice ca pentru cheltueala caii si a feciorilor au facut. Si un covor si niste tipsii si tingiri ce au fost luat mita de au facut nedreptate saracilor, zicea ca le-au daruit mânastirii Strehaii.
Domnul zise: Auziti boieri, cu jafuri si cu nedreptati face pomene […] Dar pâna când aceste jafuri sa le faci, cliucere Costandine? Ca de nimica eu te-am radicat si te-am facut slugeriu mare, comis mare si cliuceriu mare, al 6 <-lea> scaun al Divanului si te-am miluit si te-am tinut credincios. Ai luat judetul Dâmbovitii, l-ai pradat de n-au ramas ca un sat; l-am luat acela si ti-am dat Teleormanul si mai rau l-ai facut. Câte am gasit pe urma-ti sume de lei jafuite, pentru care te-am suduit într-o vreme sî te-am urgisit sa nu te vaz în ochi. Iar te-am iertat pentru rugaciunea altora. Acum iar ai facut jafuri si nedreptate. Stii tu bine ca Matei voda cel batrân si Grigorie voda si Duca voda si Sarban voda vazând faptele voastre cele rele si jafurile care le facea neamul vostru cel rau, au blastemat <pe> cine va va milui si <pe> cine va va primi pe slujbe. Si eu am intrat în blestemu acelor domni de ti-am dat atâtea boerii mari si slujbe, iara tu tot rau si jacas. La Antonie voda, când umblasi dijmariu, pentru jafurile tale ai patit mare rusine. La Duca voda, fiind logofat de visterie, ai facut iscalitura vistierului celui mare de vreai sa furi 17 pungi de bani si aflându-te au vrut sa-ti tae mâna si sa te dea cu catastihul de gât legat pen târg. Sarban voda, pentru furtisagurile ce ai facut din banii cailor, au vrut sa te spânzure, cum toata boirimea si tara stie de acestea. Si acum ai îmbatrânit si tot nu te lasi. Voi sa te fac sa te înveti."
Dupa ce a denuntat în asemenea termeni vigurosi venalitatea boierului, întocmind inventarul abaterilor sale (abuz în serviciu, luare de mita, fals si uz de fals, furt din avutul public), principele îsi schimba interlocutorul:
"Ia-l, capitane de dorobanti […] si du-l la visterie si sa cauti un car, sa-l pui si sa-l duci la Mehedinti pan satele carele le-au jafuit sa le dea banii care le-au luat si apoi sa-l aduci, însa sa-l bagi si în fiara."
Acest dialog, ce se înfatiseaza ca o condamnare publica a actelor de coruptie comise de nevrednicul dregator este urmat, în textul aceluiasi martor contemporan[2] , de o naratiune:
"Deacii, jupâneasa lui, fiind ruda cu domnul, mergea la jupâneasa Stanca, cu muma-sa baneasa Ilinca, sora jupânesii Stancai, mumei domnului si plângea rugându-se. Însa i s-au facut mila pentru lacramile ei si au grait jupâneasa Stanca fiiu-sau domnului. Pus-au si pa vladica de au grait si l-au ertat de acea purtare pen tara, de ocara si au poruncit sa dea banii ce i-au luat îndoiti si i-au dat si l-au tinut vr-o doaa saptamâni închis si l-au slobozit, zicându-i sa nu-l mai vaza în ochi, sa sa duca acasa si sa nu sa mai amestece la ceva ca va sa-l spânzure."
În cele din urma, Brâncoveanu nu l-a spânzurat pe Stirbei, ci, dupa opt ani, l-a "amestecat" el însusi în treburile publice, facându-l din nou mare clucer, apoi, în 1707, chiar mare ban, adica cel dintâi boier al tarii.
Între dialog si naratiune, anonimul brâncovenesc nu stabileste doar o relatie stilistica, ci, în primul rând, un raport social. Fragmentul din cronica anonima a domniei lui Constantin Brâncoveanu merita sa fie reprodus aproape în întregime pentru ca nu consemneaza doar o simpla anecdota istorica, ci descrie un eveniment exemplar, capabil sa ilustreze modul în care functiona societatea politica româneasca a Vechiului Regim.
Coruptia ("nedreptatea"), abuzul ("jaful"), traficul de influenta ("rugaciunile", "lacramile", "graitul"), chiar expuse public ("stiute de toata tara"), ramân instrumente de producere a puterii. Întâmplarile al caror erou a fost Constantin Stirbei prezinta câteva trasaturi tipice: orice fapta, oricât de grava si repetata, nu este, în final, cu adevarat pedepsita, nu atrage dupa sine excluderea din viata publica, nu compromite irevocabil, nu închide accesul la responsabilitati si dregatorii. Chiar si în cazurile de felonie sau de grava coruptie, nu principiile sunt puse în joc, nu normele unei justitii abstracte se gasesc amenintate, ci doar echilibrul raporturilor personale dintre tara constitutionala si domn. Asadar, dregatorul poate fi destituit si incriminat, ba chiar urmarit si pedepsit, apoi iertat, reinstalat în functie si chiar promovat, caci "mila" principelui este mai puternica decât orice vina, este de natura sa anuleze trecutul. De aceea, carierele publice sunt mai putin, sau deloc, rezultatul competentei si reputatiei nepatate, cât al influentei clientelei, clanului sau grupului cel mai bine situat la un moment dat în dinamica puterii.
Poate ca lectia recapitulativa care se degaja din istoria lui Brâncoveanu si a clucerului Stirbei se refera la însasi legatura constitutionala implicita dintre domn si tara politica. În pofida declaratiilor ocazionale - de felul celor care, în veacul al XVII-lea, par sa fi întentionat ostracizarea neamului Stirbeilor - nimeni nu este exclus în relitate, pe termen mediu si lung, de la exercitiul puterii si de la exploatarea resurselor publice, nici o persoana, nici o familie, nici o grupare. Excluderile sunt întotdeauna conjuncturale si de scurta durata, adesea afirmate, rar aplicate. În schimb, includerile sunt sistematice si continue, deoarece "iertarea" se dovedeste a fi regula politica fundamentala, este însasi legatura constitutionala dintre domn si tara.
Fireste, în comunitatile crestine, iertarea este, prin excelenta, o virtute. Ce se întâmpla însa atunci când aceasta devine un principiu ordonator al raporturilor sociale si o tehnologie de regenerare a elitelor politice? Crestinul este înclinat, ba chiar obligat prin natura credintei sale, sa ierte nedreptatile pe care le sufera. Sau, mai precis, pentru crestin nici nu exista nedreptati în sine, ci doar persoane care comit fapte nedrepte, persoane pe care el se cuvine sa le ierte, atât din vocatie, cât si din convingerea ca "nimeni nu este fara de pacat" si ca trebuie sa ierte pentru a fi, la rândul sau iertat, ca va fi iertat exact în masura în care el însusi este capabil de iertare.
Dar este oare potrivit ca principele sa ierte abuzurile pe care le constata ori "tara constitutionala" pe cele carora le cade victima sau la care este martora? Nu putem socoti, în acest caz, ca iertarea este mai curând un viciu decât o virtute? Figureaza oare iertarea în catalogul virtutilor civice, se numara ea printre calitatile supusului virtuos sau ale bunului principe?
Este oare nimerit ca iertarea sa devina o regula a vietii publice? În societatile organizate, separarea institutionala, indiferent de eventualul caracter arbitrar al acestei operatii, dintre domeniul legii si cel al fara-de-legii mai poate lasa iertarii un spatiu public de actiune?
De îndata ce o societate se organizeaza pe baza unor norme de drept, scris sau nescris, iertarea este automat exclusa. Legea nu este viabila decât însotita de pedeapsa, fiind, oarecum, chipul rational al mortii. Într-adevar, potrivit apostolului Pavel (Romani 5-7), moartea este rodul pacatului, iar acesta este produsul legii, al normei încalcate cu buna stiinta. Inevitabil, legea este facuta pentru a ucide. Rostul ei este pedeapsa, o sanctiune care nu poate lua în calcul "mila" si "iertarea" decât cu riscul abolirii legii. Pedeapsa care vine din aplicarea legii "nu cauta la fata omului" (Deuteronom 1, 17), este impartiala, indiferenta fata de persoana, atenta doar la transgresarea normei.
Suveranul care recurge la tehnica reprezentarii si încredinteaza unei autoritati subordonate puterea de a aplica si executa legile nu are cum sa delege si eventuala lui predispozitie de a-si ierta aproapele, fie acesta un criminal sau un functionar corupt. Pentru principe, iertarea trebuie sa ramâna o virtute privata, functionala doar în acele situatii în care legea nu are (înca) nici un cuvânt de spus. În fond, existenta unor teritorii sociale, variabile ca întindere, de exercitiu al iertarii, depinde de vointa suveranului de a le rezerva si amenaja prin controlul pe care îl exercita asupra institutiilor si instantelor statului.
Ce se întâmpla însa atunci când puterea legislativa si cea executiva sunt detinute cu titlu personal, ca în regimurile de dominatie, în care autoritatea centrala nu se bizuie pe asentimentul constant si critic al societatii, ci pe supunerea, conditionata sau neconditionata a acesteia?
Nu lipsesc, în vechiul regim românesc, încercarile de a afla un raspuns la aceasta întrebare. Referindu-se la arbitrariul domnesc instalat, în opinia sa, o data cu întemeierea tarii, Grigore Ureche observa:
"Si pentru aceasta sa cunoaste ca cum nu-i discalicata tara de oameni asazati, asa nici legile, nici tocmeala tarii pre obicée bune nu-s legate, ci toata direptatea au lasat pre acel mai mare, ca sa o judece si ce i-au parut lui, ori bine, ori rau, acéia au fost lége, de unde au luat si voie asa mare si vârf. Deci cumu-i voia domnului, le cauta sa le placa tuturor, ori cu folos, ori cu paguba tarii, care obicéi pana astadzi traieste"[3] .
Dupa Barbu Stirbei, situatia ramasese neschimbata, în liniile sale fundamentale, chiar si în 1827:
"Cât despre prezent, puterea judecatoreasca este pe de-antregul confundata cu administratia si cu perceptorul de impozite, care este în acelasi timp si administrator si magistrat. Astfel, snu existat nici un fel de corp de doctrina, nici o traditie de principii, nici un organ natural al legii, iar împartirea dreptatii, formând obiectul esential al oricarei guvernari si baza oricarei societati, nu este considerata aici decât un simplu atribut al puterii si un accesoriu de un interes absolut secundar"[4] .
Cu alte cuvinte, vreme de aproape sase veacuri, în ochii românilor legea a fost personalizata, însufletita, întrupata în figura principelui, lex animata. Legea s-a confundat cu "voia domnului" si nu a fost mai mult decât o simpla componenta a unei practici indivizibile de guvernare, un "atribut al puterii", nu o putere autonoma întemeiata pe un "corp de doctrina" compus rational, dupa principii investite cu un caracter de universalitate, cum ar fi fost, de exemplu, cele ale dreptului natural invocate de Barbu Stirbei.
Puterea, inclusiv legislativa si judecatoreasca, a principelui a fost privita, în principiu, ca fiind deplina si necontestata ("voie mare si vârf"). Printre caracteristicile ei majore se numara irationalitatea si imprevizibilitatea, izvorâte din absenta oricarei autoritati a lucrului judecat. Limitata în fapt doar de masura în care domnul era dispus sa se simta "legat" de tara, puterea principelui nu dainuie totusi decât atâta timp cât acesta domneste. Nici o hotarâre nu supravietuieste, în chip natural si necesar, mortii sau scoaterii sale din scaun. Orice cauza în care s-a pronuntat un domn poate fi reluata, ca o speta integral noua, de oricare din succesorii sai, liberi sa dea pricinei o solutie diferita ("ce i-au parut lui, ori bine, ori rau, aceia au fost lege").
De aceea, nu pare deloc surprinzatoare decizia lui Constantin Brâncoveanu de a recurge la serviciile unui boier care sub cel putin trei domni, "a patit mare rusine" si a fost amenintat cu mutilarea si chiar cu pedeapsa capitala pentru fapte dovedite de coruptie si pe care el însusi îl "bagase în fiara".
Fiecare noua domnie anuleaza trecutul functionarului public si regenereaza tara prin "iertare". În vechea ordine politica româneasca, boierimea beneficiaza, la domnie noua, de o iertare globala, de un fel de amnistie generala a trecutului. Iata un exemplu:
"sultan Mehmet împaratul iar au dat domnia lui Constandin voda [Serban]... Iar Constandin voda au mers la Târgoviste. Si iar au aratat mila mare asupra crestinilor si celor gresiti. Si i-au iertat de toate vinele lor, numai sa sa aseze si sa mearga cines la mosiia sa"[5] .
Dintr-o astfel de practica politica a iertarii rezulta si specificul functiei publice în traditia administrativa româneasca. Virtutea de capetenie a demnitarului nu este simtul datoriei, adica un angajament responsabil în raport cu un ansamblu de principii si norme impersonale, pe care este tinut sa le faca cunoscute, sa le respecte si sa le aplice, ci devotamentul, sau, altfel spus, raspunderea directa si personala fata de cel care l-a numit, care "i-a dat" în administrare un judet, ori "l-a primit pe slujbe" si fata de "porunca" caruia trebuie sa dea socoteala.
Dreptatea nu este deci privita ca o notiune abstracta, transcendenta si indiferenta la conjuncturi. Dreptatea este întotdeauna a domnului, este identica cu "voia celui mai mare". Acesta poate pedepsi sau ierta, alegerea sa fiind dictata nu de gravitatea crimei comise sau de amploarea raului produs, ci de echilibrul în care se afla raporturile de putere, de felul în care se simte "legat" de tara.
Caci, deplina fiind, puterea domnului nu este totusi absoluta. Dimitrie Cantemir socoteste ca domnilor nu le lipsea, la începuturile Tarii Moldovei, nici una din summae potestatis[6] , dar ca, odata cu Bogdan cel Orb, a disparut absoluta Principis potestas[7] : daca domnul are drept de viata si de moarte asupra locuitorilor si poate lua orice hotarâre cu privire la dregatoriile laice ori ecleziastice, în schimb asupra bunurilor locuitorilor are o putere mai restrânsa[8] . Cantemir nu se însala, probabil, decât asupra cauzelor acestei limitari a autoritatii domnesti. Nu ar fi vorba atât despre o evolutie istorica în sensul unei largiri a libertatilor, cât despre faptul ca, spre deosebire de epoca moderna, practicile constitutionale nu luau niciodata în Vechiul Regim forma unor politici publice si nici nu puteau viza astfel de politici. Autoritatea principelui se oprea la granita dreptului privat. Domnul detinea o putere deplina asupra oamenilor, dar era relativ neputincios în fata lucrurilor. În mod normal, domnul guverna vietile supusilor sai, nu însa si bunurile acestora. Iar atunci când încerca totusi sa o faca, actele sale erau imediat considerate ca fiind abuzive si ilegitime.
În plus, domnul cel bun trebuie sa raspunda devotamentului clasei politice prin "blândete", printr-o "mila" atotcuprinzatoare, ce constituie virtutea sa esentiala. Asa de pilda, despre acelasi Constantin Serban ni se spune ca, în prima sa domnie:
"au început a face mila mare tarii, ertându-le toate napastile. Si au platit pe slujitori cu un haraci deplin. Si au ertat tara de bir 3 luni. Si au ertat dorobantilor si calarasilor dijma si oeritul. Si au îmbracat pe toti cu postav bun si pre capitanii lor cu frânghii, cu coftirii, cu atlaze. Lefi înca le da din dastul. La masa cu dânsul de-a pururea sadea cu dânsul si-i daruia. Judecati drepte facea si mila din dastul. Pre nimenea nu obiduia, ci cu blândete si cu cuvinte dulci pre toti îi mângâia. Si gândi sa faca mult bine tarii. Si sa bucura toti, si mosneni si streini, multumind lui Dumnezeu ca le-au harazit domn bun si întelept si milostiv"[9] .
Dreptatea principelui trebuie "împreunata cu blândetea si cu îndelunga rabdare", adauga Antim Ivireanul adresându-se lui Stefan Cantacuzino, al carui portret ar contine, ajunse la maturitate, toate trasaturile bunului conducator de oameni:
"Pre cei supusi cu daruri îndestulate totdeauna îmbogatesti, pre politie cu boieriile, pre norod cu usurarea, pre streini cu primeala, pre saraci cu mila si pre toata tara cu bisuguri nenumarate"[10] .
Pentru a merita devotamentul tarii, domnul este obligat sa asigure prosperitatea acesteia în general si a fiecarei stari în parte: sa distribuie functiile cele mai importante membrilor clasei politice constituite ("politia"), sa fie darnic cu personalul sau administrativ ("supusii"), sa micsoreze impozitele suportate de taranime ("norod"), sa-i întretina pe marginali ("saraci") din veniturile publice, sa nu îngradeasca libertatea de imigrare a strainilor. În final, "blândetele domniloru patrundu inimile oameniloru si a norodului", boierii si domnul alcatuind "o turma si unu pastoru"[11] , iar tara bucurându-se de odihna, termen prin care cronicile si hrisoavele descriu unanim buna guvernare.
Starea de odihna a fost dorinta fundamentala a societatii românesti, criteriul dupa care aceasta era înclinata sa evalueze reusita politica a oricarei domnii. Ceea ce pare sa însemne ca singurul mod în care aceasta societate se putea concepe pe sine era acela de obiect al unei practici de guvernare. Sau, altfel spus, în afara supunerii nu putea fi acceptata ca legitima nici o alta atitudine, caci aceasta nu ar fi facut decât sa tulbure odihna tarii si linistea sociala. "Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor" este principiul care sintetizeaza aceasta atitudine. Supunerea era însa privita ca expresie optima a echilibrului raportului de dominatie între principe si tara numai în masura în care primul are grija sa guverneze cu "blândete" si "sa lase în pace tara sa se odihneasca", dupa formula lui Radu Popescu[12] .
Deoarece domnii sunt "pastori" pusi sa pazeasca "turma cea împarateasca a lui Hristos"[13] , ei sunt "pastorii turmei lui Dumnezeu"[14] , a "dumnezeiestii turme"[15] si trebuie sa fie "harnici" sa-si "cunoasca turma"[16] , sa fie "blânzi" spre "turma lui Hristos" pe care sa o "pasca"[17] , aratându-se "pastori buni"[18] .
În caz contrar, domnul devine "tiran", guvernarea sa îsi pierde legitimitatea în ochii supusilor, iar tara "se risipeste", asa cum ne încredinteaza Radu Popescu ca s-ar fi petrecut lucrurile în timpul lui Serban Cantacuzino:
"de om nicicum nu-i era mila, ca de o pasare, îndata îl omorâia, ori de au avut vreo pizma pa dânsul den boeria lui, ori de i s-au parut ceva banuiala pa cineva, ori l-au pârât cineva, precum multi oameni rai si.e. delatorit sunt în Tara Rumâneasca, îndata, fara întrebare, fara judecata, îi omorâea tiraneaste. Pentru dajdii... rasuflu boerii, slujitorii, birnicii nu avea, ci batuti, cazniti în toata vremea îsi vindea mosaile, tiganii, viile si tot ce avea, de le cumpara Sarban voda si ai lui; iar saracii plângea si plinia tot ce le cerea, ca era legati de stâlpii ce era înfipti la puscarie, înlauntru si afara, de-i batea cumplit: pa boiari, pa capitani, pa slujitori, pan i-au saracit pa toti si care cum scapa, umplea tarale, carei nu, muriea de batai sau de necazuri"[19] .
O radiografie aproape completa a tiraniei, ce se potriveste tuturor timpurilor si locurilor: regim politienesc, bazat pe suspiciune, delatiune, abuz si violenta endemica, impozite grele având drept scop drenarea economiei în favoarea grupului aflat la putere, acumularea resentimentelor fata de guvernanti în toate straturile societatii.
De fiecare data în astfel de situatii, reactia supusilor prezinta câteva caracteristici tipice: membrii clasei politice care nu au cazut victima represiunii se exileaza, masa contribuabilor nu mai alimenteaza în suficienta masura veniturile publice, fie prin sustragerea directa de la plata darilor ("a da bir cu fugitii"), fie prin scaderea voluntara a ritmului activitatilor economice si prin dezinteresul fata de acumularea de bunuri impozabile. Oricât de generala ar fi, la un moment dat, aceasta reactie de împotrivire, ea nu genereaza totusi centre de rezistenta, nu-l transforma pe supus în insurgent. De regula, revoltele sunt rare, spontane, accidentale si marginale. Formele de opozitie preferate sunt nemultumirea, resentimentul, rumoarea, exilul, reducerea la minimul necesar supravietuirii a oricarui efort social si economic. Paradoxal, modul de manifestare a opozitiei este lipsa oricarei opozitii, în sensul unei cât mai complete dezangajari civile. Tara devine oarecum invizibila, aproape de negasit ca partener politic, iar principele ramâne singur, lipsit de resorturile puterii.
Regula "blândetii" nu trebuie niciodata încalcata. Devotamentul si supunerea nu se obtin decât în schimbul "iertarii" si al "milei". În acest context, dreptatea principelui este mai ales un procedeu de stingere a conflictelor si de recalibrare a raporturilor de putere, nu unul de pedepsire a partii vinovate, ci de satisfacere a partii lezate. Domnul nu spune niciodata dreptul în general si în chip impersonal. Juristictia domneasca este întotdeauna particulara si personalizata.
Judecata domneasca nu este atât un mod de a afla adevarul cu privire la culpa ori la inocenta cuiva, de a stabili raspunderi penale sau civile în fata legii. Rareori fara-de-legea se constata si se sanctioneaza la capatul procesului judiciar; cel mai adesea, încadrarea juridica a faptei precede însusi actul justitie. Judecata este, mai degraba, o "certare" si o expunere publica a inculpatului:
"Ca împaratiile si judecatile ale lui Dumnezeu sânt si pentru aceia sa dau împaratiile de la Dumnezeu, ca sa judece pre oamenii sai cu dreptate, iar pre cei rai, carii fac faradelege, sa-i judece cu cazna si cu certare".[20]
Mai ales în secolul al XVII-lea, hrisoavele domnesti noteaza oarecum sistematic ca hotarârea a fost pronuntata "dupa lege si dupa dreptate". Legea pare sa fie, indistinct, atât pravila împarateasca, dreptul romano-bizantin receptat, cât si "legea tarii", obiceiul pamântului. Ce este însa dreptatea? Legea ramânând exterioara dreptatii, aceasta nu ar fi altceva decât numele dat echilibrului relatiilor de putere, s-ar situa în acel punct fragil de cumpana în care interesul individual, definit în functie de conditia sociala a purtatorului sau, poate aparea legitim în raport cu alte interese particulare sau generale. Dreptatea vechilor hrisoave românesti este, probabil, asemanatoare echitatii din common law.
Un fragment, lung dar lamuritor, din cronica lui Radu Popescu ilustreaza exemplar, plecând de la un caz banal de coruptie, felul în care functiona dreptatea în traditia româneasca:
"Era aicea în tara pe aceaste vremi un vistiiariu mare, anume Gligorie Halepliul... [care] multe mâncaturi si jafuri au facut... [apoi] au fugit peste Olt, la neamti, de frica faptelor lui ce facuse. Maria sa Nicolae [Mavrocordat] i-au scris carti cu blândeate ca sa vie si de nimenea nice o nevoe nu va avea si au venit. Si macar ca stiia domnul toate faptele lui ceale reale si mâncaturile de la Ioan voda [Mavrocordat], dar toate acealea calcându-le, l-au cinstit cu boeriia aceaia ce o au avut, vistiiar iar mare. Si au fost cu acea boerie pâna la al patrulea an al domniei Mariei sale în cinste si întru tot binele mai mult decât altii. Dar precum lupul, cum sa zice, ca-si leapada parul, iar nu naravul, asa si acest vistiiar, naravul de jafuri si de mite si de alte raotati nu-l lasa, ci, de ce mergea, mai mult sa lacomiia. Mite de la toti lua mari si nici o isprava nu le facea, mai vârtos ca în loc sa le faca bine, le facea rau. Închidea pe la siimeani, în vistierie, pen grosuri. Luase obraznicie mare, nu baga sama nici pe boiarii mari, nici pe al doilea, îi înfrunta, îi înjura, batea, cât n-au mai putut rabda cei necajiti de el, ci au început a da jalbe la domn, unii cu ravasa, altii cu gura, de nedireptatile lui. Si vazând Mariia sa ca iaste atâta boerime si saracime jafuita de dânsul si necajita, vrând sa faca direptate, l-au pus la opreala si i-au poruncit cui ce au luat sa întoarca... ca nu era unul care sa nu-i fie dat mita si nici o isprava nu vazuse. Asadar, fiind la opreala, au pus domnul de i-au luat sama din vistierie si l-au gasit cu multi bani mâncati. Ca domnul îi facuse pecetluiri ca sa de rânduiala unora, altora ce ceheltuise si el îsi da sama cu iale... Dar domnul, ca un milostiv ce era, nici un rau nu i-au facut, fara cât au poruncit sa de râduialele acealea si l-au lipsit de boerie... La aceasta, bucuratu-s-au toti, si marii si micii, ca li s-au luat acel lup de-asupra... Tara dar, precum s-au zis si mai sus, era în buna stare dintru buna chiverniseala a Mariei sale domnului"[21] .
Cunoscând de acum istoria similara a lui Constantin Brâncoveanu si a clucerului Stirbei, putem prevedea urmarea acestei întâmplari: dupa trei ani, Grigore Halepliu este numit din nou mare vistier de catre acelasi Nicolae voda Mavrocordat.
Episodul ne dezvaluie însa si un aspect asupra caruia sursele anterioare sunt mai putin explicite: mita este un fenomen social mai putin reprobabil în sine ("nu era unul care sa nu-i fie dat mita"), condamnabil fiind în schimb faptul de a "nu face nici o isprava" în schimbul darului primit, de a încalca raportul de reciprocitate pe care darul îl genereaza, de a nu respecta datoria reversibila asumata în momentul primirii lui.
În anumite tipuri de societati, cea româneasca numarându-se dupa cât se pare printre acestea, darul creaza obligatii sociale mutuale, prin anticiparea simbolica a unui profit. Crima lui Halepliu, "iertat" de trecut, a fost aceea de a nu-si fi calculat bine viitorul, prin întoarcerea serviciilor pentru care fusese platit în avans, de a nu duce la termenul previzibil, cu alte cuvinte de a nu "ispravi" un angajament la care consimtise prin acceptarea darului.
Sa remarcam ca cele mai vechi coduri de drept care au circulat în Tarile Române sanctionau mita numai sub forma speciala a simoniei, exclusiv în cazul candidatilor la preotie care cumparau bunavointa unor interpusi laici în vederea obtinerii hirotonisirii din partea unui episcop[22] . Chiar si în cazul principilor, mita este o practica sociala cel mult inabila, nu un delict propriu zis. Constantin Mavrocordat, în prima sa domnie moldoveneasca, "nestiind rândul tarii", si-a ales boierii de sfat "nu toti dupa orânduiala lor, cum sa cadè... ce mai multi dupa mita"[23] .
Abia la sfârsitul secolului al XVIII-lea, în codul penal promulgat de Alexandru Ipsilanti, mita este incriminata într-un titlu (II, 4)[24] ce alatura în chip semnificativ prevederi de pedepsire a judecatorilor care dau solutii "pe strâmbatate si pravili, sau din neluare aminte, sau pentru hatâr, sau pentru luare de mita" (legiuitorul nu se pronunta în privinta darului dat pentru a grabi o hotarâre dreapta ori în semn de recunostinta pentru o asemenea decizie), de masuri vizând impersonalizarea actului de administratie/justitie, spetele urmând a fi cercetate numai pe temeiul unor documente scrise, evitându-se contactul personal între functionari: "sa nu se cheme acolo acei mai mici judecatori si sa se întrebe... de vreme ce acei judecatori ceea ce au sa spuie sânt scrise în cartea lor de judecata".
Cu toate acestea, exact în aceeasi perioada, Ianache Vacarescu povesteste, în a sa Istorie a prea puternicilor înparati othomani, în ce mod a "otcârmuit trebile tarii cu multa placere a stapânilor", adica a reprezentantilor Portii.:
"judecatile si pricinile lor sale oamenilort sa cauta da mine si da câte ori venea la cortul mieu cu pocloane, îi luam însumi eu pa ei cu acele pocloane si-i duceam pa la rigeali cu pocloane... si aratam ca într-adins au adus pocloanele pentru dânsii si le primea cu libov stapânii si le daruia galbeni din destui"[25] .
Fie ca are, fie ca nu are dreptatea de partea lui, petentul este dator sa anticipeze, printr-un "poclon", o hotarâre favorabila. Dupa cum si dregatorul este, la rândul sau, tinut sa primeasca darul cu amabilitate ("libov"), ba chiar, în anumite situatii, sa întoarca imediat un dar mai putin important, ca semn ca accepta sa duca la bun sfârsit serviciul ce i-a fost solicitat.
Vacarescu descrie, probabil, un rit constitutiv al vechii ordini sociale românesti: schimbul de daruri si de servicii surprins într-un moment de cristalizare ceremoniala. Nu am avea de-a face, prin urmare, cu un fenomen deviant si marginal - asa cum este considerata mita si, în general, coruptia în societatile moderne de tip profesional-burghez -, ci cu însusi modul de functionare a societatii, cu norma sa fondatoare. Dimpotriva, izolat si oarecum uimitor la nivelul surselor este tocmai fenomenul invers: Iordache Cretulescu, mare vornic al Tarii Românesti din 1719 pâna în 1746, a ramas în memoria colectiva prin faptul ca "mita, pentru orice treaba fi putut face, nu lua"[26] .
Fireste, în acest punct s-ar putea obiecta - si obiectia este larg raspândita - ca procedee de tipul celor descrise de Ianache Vacarescu au un caracter endogen, aparând în societatea româneasca ca rezultat al "balcanizarii", al influentei turco-fanariote. Obiectia nu pare sa fie totusi întemeiata, caci coabitarea "placuta" a boierului muntean cu dregatorii Portii a fost posibila nu pentru ca cel dintâi s-ar fi lasat corupt de venalitatea moravurilor otomane, ci pentru ca si Vacarescu si riçalele erau constituiti ca persoane publice în doua societati cu traditii diferite dar compatibile, ce functionau, în anumite privinte, dupa reguli asemanatoare, sau macar comparabile. Cum se vede chiar din text, rusfetul (bacsisul) are un sinonim provenit din slavona medievala a cancelariei domnesti: poclon.
Nu "balcanismul" ar trebui facut raspunzator de ceea ce astazi, prin preluarea unui limbaj destinat sa descrie alte arhitecturi sociale, este calificat drept coruptie, ci însasi structura raporturilor de putere si a echilibrelor constitutionale, asa cum pot fi sesizate la nivelul textelor istorice. Coruptia pare un cuvânt fara sens în vechiul vocabular social, politic si juridic românesc atâta vreme cât relatiile dintre oameni sunt prin excelenta de tip direct, ocolind sau ignorând normele scrise si principiile impersonale ale dreptului pozitiv.
Economia sociala a darului nu este decât o economie naturala într-o societate a dreptatii, lipsita de orice vocatie profesionala si burgheza. Raporturile de putere dintre "tara" (tara constitutionala a libertatilor si privilegiilor, dar si tara impozabila a supusilor, a majoritatii taranesti), dregator si domn functioneaza ca relatii de schimb, potrivit dreptatii si în afara, daca nu împotriva, legii. Domnul si functionarii sai sunt detinatori ai unei puteri înaintea careia solicitantul se defineste ca "supus", ca "sarac" ce are nevoie de sprijin si ocrotire, care trebuie "odihnit". Iar supusul îsi recunoaste conditia prin depunerea unui dar menit sa asigure un echilibru just al raporturilor de putere dintre parti. În plus, prin dar se dobândesc drepturi asupra celui care detine Dreptul: acesta din urma este obligat sa arate "blândete" aducatorului de daruri si sa devina, la rândul sau, darnic, operând, în sens invers, un transfer de putere. Caci darul este o tehnica sociala prin care cel puternic este constrâns sa-si împarta puterea, sa cedeze o parte din ea, sa o divida, sa o distribuie, sa o investeasca sub forma de servicii.
Darul este, probabil, singura posibilitate prin care o societate formata din "supusi" - altfel spus, o societate care ajunge la constiinta de sine nu prin reprezentare în actul de guvernare, ci recunoscându-se ca obiect al unei practici de guvernare - o are la dispozitie pentru a participa, în ciuda tuturor aparentelor, la putere, pentru a ajunge sa controleze si sa influenteze felul în care aceasta se exercita, fie si numai la nivel micro-social, de altminteri, singurul orizont public accesibil supusului. Puterea, întotdeauna personalizata si însufletita într-o astfel de societate, nu se întrupeaza nici din lege si nici dintr-un principiu de legitimitate sacra, fiind în schimb nevoita sa traiasca potrivit exigentelor dreptatii.
Tehnologia reformelor monarhiei administrativ-juridice din secolul al XVIII-lea a fost, din aceasta pricina, jalba. Nedreptatile, formulate în fapt sau doar presupuse, suferite de locuitori sunt cele care justifica reformele, nu normele abstracte. Asa de pilda, politicile "demofile" adoptate uneori de Nicolae si Constantin Mavrocordat s-au dovedit necesare nu în temeiul unei orientari filosofice sau al unei ostilitati programate fata de clasa dominanta constituita, ci în virtutea necesitatii ca reformele sa apara ca o îndreptare a starii locuitorilor, ca o restaurare a dreptatii.
Bizuindu-se pe norme impersonale si pe texte, legea functioneaza prin interdictie, limitare si pedeapsa. Dreptatea, întemeiata pe dar si pe relatiile directe dintre persoane este o metoda de producere si de distribuire a puterii. Legea opereaza prin excludere sociala si separare a resorturilor puterii, dreptatea lucreaza prin includerea tuturor actorilor sociali în exercitiul ierarhic ordonat al puterii, este o cale prin care cei lipsiti de putere participa la puterea celor puternici. Nascuta din dominatia ratiunii individuale asupra traditiilor, legea uniformizeaza si normalizeaza comportamentele sociale. Într-o societate traditionala, cu solutii irationale de echilibru, dreptatea individualizeaza. Ceea ce legea este chemata sa stigmatizeze, dreptatea este predispusa sa regenereze.
Toate aceste constatari nu sunt, asa cum s-ar putea crede la prima vedere, de ordin strict istoric, nu se grupeaza în jurul punctului de plecare, arhaic prin procedee si limba, al unei evolutii a raporturilor de putere în care, secol dupa secol, s-ar fi adaugat elemente noi, altele s-ar fi modificat si reformulat ori ar fi fost condamnate la o inevitabila disparitie. Desi risipite pe o plaja cuprinzând veacurile al XVII-lea si al XVIII-lea, textele pe care se sprijina aceste constatari nu schiteaza cel dintâi pas al unei posibile istorii românesti în care iertarea si dreptatea ar fi acele practici sociale dominante, în masura sa defineasca o etica a darului. Enunturile cuprinse în aceste texte nu au un caracter istoric decât în virtutea faptului ca redactarea lor precede, cronologic, momentul marilor rationalizari etice si juridice ale epocii moderne. Constitutiile, codurile de drept si occidentalizarea formelor vietii publice potrivit riturilor laice ale vârstei democratice nu au dislocuit practicile sociale constitutive, îngropate în comportamentele si atitudinile majoritatii taranesti, atinsa doar superficial de cultura scrisului, ci au interzis punerea lor în discurs ori le-au rostit în conformitate cu o strategie de marginalizare, condamnare si excludere. De aceea, a fost necesara o sectiune arheologica în profunzimea acestor practici, pentru a surprinde stratul cel mai adânc al unor raporturi de putere enuntate fara complexul modernitatii si al europenitatii.

Comments to:Daniel Barbu
Last update: Octombrie 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC