Capitolul I

DE LA CARTA ATLANTICULUI (AUGUST 1941) LA DECLARAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (IANUARIE 1942)

 

Iniţiativa formulãrii principiilor organizãrii postbelice a aparţinut Statelor Unite ale Americii datoritã poziţiei de neutralitate, menţinutã timp de doi ani, cât şi datoritã existenţei unor condiţii interne favorabile. La 3 septembrie 1939 S.U.A. s-au declarat neutre, atitudine pe care au adoptat-o dupã aceea şi alte state americane. La 25 septembrie, secretarul de stat Sumner Welles, a cerut tuturor guvernelor reprezentate la Conferinţa consultativã a miniştrilor de externe de la Panama (23 septembrie - 3 octombrie 1939), promovarea politicii de neutralitate, crearea unei zone de securitate de-a lungul coastelor Americii şi realizarea unei strânse colaborãri economice. Interesele de securitate ale Statelor Unite l-au determinat pe preşedintele Roosevelt sã cearã şi sã obţinã, la 2 noiembrie 1939, modificarea legii de neutralitate din 1935, astfel încât statele aliate (Anglia şi Franţa) sã poatã achiziţiona armament şi material de rãzboi din Statele Unite.

Pentru moment în secret, secretarul de stat Hull a decis, în decembrie 1939, crearea unui comitet special însãrcinat cu studierea problemelor pãcii şi a reconstrucţiei postbelice. La rândul sãu, noul organism s-a divizat în trei subcomitete însãrcinate cu studierea problemelor politice, a celor economice şi a reducerii armamentelor.

În mesajul adresat naţiunii americane la 3 ianuarie 1940, Roosevelt a menţionat şi interesul Statelor Unite de a contribui, dupã terminarea rãzboiului, la instaurarea unei pãci durabile şi juste. Dupã numai câteva zile, Hull a informat presa despre constituirea unui comitet consultativ pentru problemele politicii externe postbelice condus de subsecretarul de stat Sumner Wells şi format din 15 membri. Sarcina comitetului consta în culegerea şi analiza datelor legate de evoluţia rãzboiului şi în schiţarea cursului soluţionãrii pãcii. În instrucţiunile de uz intern adresate acestui Comitet, Hull sublinia necesitatea de a fi studiate mijloacele apte de a limita şi eventual de a scurta rãzboiul, de a analiza bazele viitoarei pãci în lume şi mai ales supunea atenţiei chestiunea întãririi apãrãrii emisferei vestice.

În Marea Britanie, cercurile oficiale au dezbãtut încã de la declanşarea rãzboiului probleme necesitãţii unei declaraţii care sã menţioneze scopurile de rãzboi. Dar Foreign Office a considerat cã orice încercare de a elabora un text era prematurã, argumentând cã nu erau dubii asupra participãrii britanice la rãzboi şi nici în ce priveşte hotãrârea de a continua lupta pânã la victorie. Pe de altã parte, s-a apreciat just cã nimeni nu putea încã anticipa situaţia Europei sau a lumii întregi la terminarea rãzboiului. Iar dupã cãderea Franţei nici nu se putea pune problema definirii unor obiective de viitor, de vreme ce chiar existenţa Angliei era în joc, iar victoria pãrea şi mai îndepãrtatã. În acelaşi timp, primul-ministru W. Churchill era convins cã şi Statele Unite vor intra în curând în conflict, aşa încât opinia americanã putea avea un rol important în determinarea termenilor pãcii. Era deci logic a se aştepta angajarea Statelor Unite în rãzboi pentru a se începe şi discutarea statutului lumii postbelice.

Roosevelt a acceptat, la începutul anului 1940, ideea lui Sumner Wells de a convoca o conferinţã internaţionalã a neutrilor, în scopul limitãrii ostilitãţilor. Pentru sondarea terenului, Welles a întreprins o cãlãtorie în Europa, de unde revine, în martie 1940, cu concluzii pesimiste. Ideea va cãdea cu totul dupã succesul ofensivei germane din vara anului 1940. Între timp, Comitetul consultativ din cadrul Departamentului de Stat a elaborat un prim memorandum în care erau analizate interesele americane faţã de refacerea economicã postbelicã. Documentul, menţinut secret, este o importanţã deosebitã, deoarece în el era formulat un mãnunchi de idei care vor fi menţinute în politica americanã în tot cursul rãzboiului. Era vorba, mai precis, de interdependenţa dintre politic şi economic, de necesitatea stabilitãţii politice în lume, de imperativul reducerii cheltuielilor militare în strânsã legãturã cu sarcina majorã a menţinerii pãcii. Totodatã, Comitetul a analizat şi problema dezarmãrii postbelice vizând în acel moment doar Europa. În acest sens se sublinia necesitatea creãrii unei forţe internaţionale care sã realizeze dezarmarea efectivã şi sã creeze un mecanism de decizie politicã care sã aibã la dispoziţie o forţã militarã internaţionalã de intervenţie.

Succesul ofensivei germane din primãvara anului 1940 a torpilat proiectul american privind convocarea Conferinţei neutrilor şi a orientat Departamentul de Stat spre problemele presante ale anihilãrii în plan politic a victoriei Axei. Statele americane, deja afectate pe plan economic de rãzboiul din Europa, şi-au trimis miniştrii de externe la Havana unde, între 21 şi 30 iulie 1940, şi-a desfãşurat lucrãrile o nouã reuniune consultativã.

Hull a prezentat Conferinţei un proiect de rezoluţie care stabilea acţiunea de apãrare a acestora în caz de necesitate şi în cooperare cu coloniile europene din emisfera vesticã. De asemenea, a fost propus un proiect de convenţie care stabilea principiile politicii inter-americane faţã de eventualul transfer al unor posesiuni americane la state din afara emisferei.

În Convenţie se preciza cã republicile americane ,,vor considera transferul sau încercarea de transfer a suveranitãţii, jurisdicţiei, dreptului de stãpânire, intereselor sau a controlului în oricare din aceste regiuni cãtre un alt stat neamerican drept potrivnic simţãmintelor americane, principiilor şi drepturilor statelor americane menite sã menţinã securitatea şi independenţa lor politicã".

De aceea, statele americane se declarau hotãrâte sã nu recunoascã şi sã nu accepte un asemenea transfer sau obţinerea de interese sau drepturi, directe sau indirecte. Avem de-a face cu reafirmarea netã şi concretã a Doctrinei Monroe.

Propunerile Statelor Unite au fost primite diferit, unele din ţãrile participante la reuniune preferând o simplã declaraţie. Dupã lungi dezbateri Conferinţa a adoptat Actul de la Havana, care prevedea ca orice fostã colonie europeanã din emisfera vesticã, ameninţatã sau atacatã, putea face apel la statele americane care, printr-un efort comun, urmau a-i acorda asistenţã.

Deşi prevederile Actului nu au fost niciodatã aplicate, deoarece nu s-a creat situaţia cerutã, documentul este important întrucât formula principiile interamericane. O altã rezoluţie a Conferinţei de la Havana se referea la cooperarea economico-financiarã, în timp ce rezoluţia XV-a stabilea cã orice act de agresiune împotriva unui stat semnatar va duce la riposta colectivã a celorlalte pãrţi contractante.

Faţã de succesele înregistrate de Axã, Roosevelt a decis intensificarea ajutorului material acordat statelor aliate. Propusã de preşedinte şi adoptatã de Congres la 16 septembrie 1940, Legea de împrumut şi închiriere (Lend and Lease Act) a fost promulgatã la 11 martie 1941, la o sãptãmânã, deci, dupã preluarea de cãtre Roosevelt a celui de-al doilea mandat la Casa Albã.

Lend-Lease Act permitea exportul masiv de armament, muniţii, echipament şi alimente spre Marea Britanie în principal. ªeful executivului american aprecia cã prin ajutorul acordat celor care luptau pentru democraţie se întãrea chiar securitatea naţiunii americane. De menţionat cã într-un proiect de tratat Marea Britanie-S.U.A., elaborat în iulie 1941, privind cooperarea economicã, Departamentul de Stat a inclus - la articolul 7, obligativitatea înlãturãrii dupã rãzboi a barierelor comerciale. Foreign Office s-a opus ideii, pe motiv cã nu se ştia atunci care va fi situaţia postbelicã. Chestiunea a rãmas nerezolvatã pânã la Conferinţa Atlanticului.

Totodatã, cercurile oficiale britanice au considerat necesar a afirma în faţa lumii întregi voinţa aliaţilor de a lupta pânã la victorie. Încã din noiembrie 1940 guvernul englez a lansat ideea unei conferinţe interaliate care sã aibã loc la Londra. Cum era vizatã şi Grecia, care în acel moment nu se afla încã în rãzboi cu Germania, reuniunea a fot amânatã pânã la 12 iunie 1941. Delegaţi ai Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, ai Canadei, Australiei, Noii Zeelande, ai Africii de Sud şi ai guvernelor în exil ale Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei, Iugoslaviei, precum şi ,,un reprezentant al generalului de Gaulle, liderul francezilor liberi", au semnat o rezoluţie prin care se angajau a continua lupta contra Axei pânã la victorie. Semnatarii apreciau cã pacea şi prosperitatea nu puteau reveni cât timp popoare libere erau supuse prin forţã de Germania şi aliaţii ei. Singura bazã realã a unei pãci durabile era voinţa de cooperare a popoarelor libere, într-o lume în care ar dispãrea ameninţarea agresiunii şi ar fi posibilã instaurarea securitãţii economice şi sociale.

Anul 1941 a înregistrat eforturi sporite privind organizarea postbelicã şi din partea Departamentului de Stat. Dupã discursul din 6 ianuarie al lui Roosevelt privind ,,cele patru libertãţi", Hull a înfiinţat, la 3 februarie, Divizia pentru cercetãri speciale. Condusã de Leo Paswolsky, aceasta avea sarcina de a studia bazele viitoarei organizãri a lumii prin prisma drepturilor şi libertãţilor umane. Senatul american a început şi el a manifesta preocupãri pentru viitorul lumii. O rezoluţie adoptatã de Senat autoriza Comisia pentru afaceri externe sã studieze chestiunile legate de instaurarea unei pãci durabile şi cerea crearea unui comitet special de studiu în cadrul Departamentului de Stat. Hull i-a informat pe senatori cã existau deja preocupãri pentru formularea obiectivelor generale ale politicii postbelice, inclusiv în ce privea restaurarea ordinii şi justiţiei în relaţiile internaţionale, eliminarea cursei înarmãrilor şi crearea unor noi relaţii economice şi financiare care sã consolideze pacea şi prosperitatea tuturor popoarelor.

Sumner Welles declara public, în iulie 1941, cã nu este prematur ca guvernele doritoare de pace sã ia în considerare cãile viitoare de evoluţie. Liga Naţiunilor a eşuat mai ales pentru cã nu a dispus de mijloace eficace de acţiune şi pentru cã a pus la baza acţiunii sale reglementarea paşnicã a diferendelor, deşi nu avea autoritatea necesarã. Welles considera cã este necesarã crearea unui nou instrument, capabil sã reglementeze neînţelegerile dintre state şi sã restaureze legea şi ordinea în lume. Trebuia creat un mecanism care sã realizeze abolirea armamentului ofensiv, limitarea şi reducerea armamentului defensiv, dar şi sã controleze situaţia internaţionalã a forţelor armate. Pe de altã parte, aprecia Welles, pacea postbelicã nu putea fi durabilã dacã nu se asigura accesul liber şi egal al tuturor popoarelor la sursele de materii prime.

Intrarea Uniunii Sovietice în rãzboi, în urma atacului german din 22 iunie 1941, a adus un element nou în conjunctura internaţionalã. Declaraţiile lui W. Churchill şi ale Departamentului de Stat american, din 22 şi, respectiv, 24 iunie 1941, au amorsat începutul consultãrilor şi apoi al cooperãrii dintre sovietici şi anglo-americani. Imediat dupã semnarea acordului anglo-sovietic, din 12 iulie 1941, Roosevelt lua din nou legãtura cu Churchill şi sublinia necesitatea de a nu se asuma nici un angajament privind situaţia postbelicã, ,,pentru bunul motiv cã atât Marea Britanie cât şi Statele Unite doresc siguranţa pãcii viitoare, prin dezarmarea provocatorilor de tulburãri, iar în al doilea rând, trebuie avutã în vedere posibilitatea consolidãrii statelor mici în interesul armoniei...". Prin aceeaşi poziţie s-a accelerat cursul spre pregãtirea întrevederii liderilor lumii anglo-saxone, Churchill şi Roosevelt.

Iniţiativa organizãrii întâlnirii a avut-o Harry Hopkins, consilierul personal al şefului executivului american, care a apreciat încã de la începutul anului 1941 cã era necesar ca cei doi lideri care aveau contacte strânse pe cale telefonicã şi în scris, sã discute şi personal. Ambii vizaţi au fost de acord cu întrevederea, dar evenimente curente presante au amânat momentul respectiv. Odatã cu intrarea Uniunii Sovietice în rãzboi s-a creat o nouã situaţie ce impunea soluţionarea directã a multiplelor probleme militare şi politice. Roosevelt i-a comunicat decizia privind reuniunea anglo-americanã lui Sumner Welles, subliniind cã o mare parte din discuţii vor fi consacrate problemelor apãrãrii. Ca urmare, din delegaţia americanã fãceau parte mai mulţi consilieri militari. Era însã necesar a fi luate în consideraţie şi o serie de probleme politice, aşa încât preşedintele a cerut ca la întrevedere sã participe Sumner Welles. La nivel politic, aprecia Roosevelt, era necesar mai ales un acord general între cele douã guverne, chiar dacã S.U.A. erau încã neutre, iar evoluţia rãzboiului nu lãsa încã sã se întrevadã finalul. Preşedintele considera cã una din cauzele eşecului structurilor clãdite dupã primul rãzboi mondial, a fost absenţa unui acord dintre marile puteri în momentul încheierii armistiţiului. Pentru a preveni repetarea situaţiei, era necesar - dupã opinia sa - încheierea în cel mai scurt timp a unui acord general anglo-american. Ulterior, urma a se încerca asocierea la conţinutul acordului a celorlalte state care luptau împotriva Axei. Roosevelt considera cã ştirea încheierii unui asemenea acord va avea un efect moral deosebit asupra popoarelor care luptau împotriva puterilor Axei.

Cu ocazia celei de a doua vizite în Anglia, din iulie 1941, Harry Hopkins a adus şi invitaţia lui Roosevelt cãtre Churchill privind întrevederea, undeva într-un golf din nordul Atlanticului. Dupã consultãri cu regele George al VI-lea şi cu cabinetul, Churchill a acceptat invitaţia. La 25 iulie, primul-ministru britanic trimitea la Washington o telegramã în care propunea ca datã a întrevederii zilele de 8, 9 sau 10 august, într-un loc ce urma a fi stabilit ulterior. În încheiere, şeful guvernului britanic afirma cã aşteaptã cu nerãbdare discuţiile bilaterale ,,care puteau fi utile pentru viitor".

Întrevederea a început la 9 august 1941, la bordul cuirasatului britanic ,,Prince of Wales" şi al cuirasatului american ,,Augusta", ambele ancorate în golful Placentia din Terra Nova (Newfoundland). Chiar în cursul primei întrevederi, din seara zilei de 9 august 1941, Roosevelt a sugerat elaborarea unei declaraţii comune care sã înglobeze câteva principii politice de bazã. Iar în discuţia din timpul dineului, cei doi lideri au enunţat câteva din ideile ce urmau a fi incluse în document.

În dimineaţa zilei de 10 august, Churchill a cerut subsecretarului de stat de la Foreign Office, Al. Cadogan, care fãcea parte din delegaţie, sã pregãteascã un proiect de declaraţie al cãrui conţinut i l-a schiţat verbal. Documentul a fost elaborat imediat şi Churchill a adãugat doar puţine cuvinte ce modificau câteva expresii. Proiectul, prezentat de Cadogan lui Sumner Welles în dimineaţa zilei de 10 august, includea cinci puncte care stipulau urmãtoarele principii: 1) semnatarii nu urmãresc nici un fel de mãriri teritoriale; 2) ei doresc a nu se realiza nici un fel de modificãri teritoriale fãrã voinţa liber exprimatã a popoarelor în cauzã; 3) cele douã state se angajau sã respecte dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernãmânt, precizând cã sunt preocupate mai ales de apãrarea libertãţii cuvântului şi a gândirii, fãrã de care o asemenea opţiune este iluzorie; 4) ele considerau necesar sã se realizeze o repartizare echitabilã a surselor de materii prime între toate naţiunile lumii şi 5) crearea de condiţii pentru stabilirea unei pãci care sã înlãture pentru totdeauna tirania nazistã şi care sã prevadã înfiinţarea unei organizaţii internaţionale efective care sã asigure securitatea tuturor popoarelor, navigaţia liberã pe mãri şi eliminarea poverii înarmãrilor.

Welles a considerat cã primele trei puncte erau importante şi bine formulate, dar cã ultimele douã erau neclare şi limitate în scopul lor.

Demnitarul american considera, în special, cã trebuia inclusã o prevedere specialã privind ridicarea tarifelor vamale protecţioniste. Ca urmare, Welles a pregãtit un nou proiect în al cãrui preambul se afirma dorinţa celor douã guverne semnatare de a analiza şi decide mãsurile necesare pentru a asigura securitatea ţãrilor lor în faţa politicii de dominaţie mondialã şi cucerire militarã a guvernului hitlerist şi a aliaţilor sãi. În faţa acestui pericol era necesar a face cunoscute anumite principii de bazã pentru orientarea liniei lor politice şi pe care ei îşi fundamenteazã speranţele pentru un viitor mai bun al lumii. Punctele 1 şi 2 erau identice cu formularea din proiectul britanic. Punctul 3 era redus, rãmânând doar cu stipularea respectãrii dreptului popoarelor de a-şi alege forma de guvernãmânt. Punctul 4 avea o formulare nouã: cele douã guverne vor acţiona pentru promovarea relaţiilor economice mutual avantajoase prin eliminarea oricãror discriminãri la import şi pentru accesul liber, în termeni egali, la pieţele de desfacere şi la sursele de materii prime. Punctul 5 menţiona dorinţa de a vedea instauratã pacea, dupã distrugerea tiraniei naziste, pace care printr-o organizaţie internaţionalã efectivã va face posibilã evoluţia tuturor statelor în securitate şi fãrã ameninţãri. Pacea astfel conceputã urma sã asigure tuturor popoarelor securitatea navigaţiei pe mãri şi oceane şi sã previnã alte cheltuieli militare decât cele pentru apãrare.

Preşedintele Roosevelt a analizat ambele proiecte în dimineaţa zilei de 11 august şi a fãcut câteva modificãri şi completãri. Astfel, el a redus preambulul, eliminând mai ales referirea la organizaţia internaţionalã postbelicã. În baza adnotãrilor preşedintelui, Welles a redactat o a treia variantã care a fost analizatã de Roosevelt, Churchill şi de consilierii lor în aceeaşi dimineaţã de 11 august. Noul proiect avea un preambul redus: reprezentanţii celor douã guverne considerau necesar a face cunoscute principiile comune pentru politica lor viitoare. Punctul 1: ţãrile lor nu urmãresc expansiunea teritorialã sau de altã naturã; 2. nu doresc modificãri teritoriale care sã fie în dezacord cu voinţa liber exprimatã a popoarelor în cauzã; 3. respectarea dreptului tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernãmânt şi restabilirea autoguvernãrii la cei care au fost forţaţi a o pierde; 4. accesul tuturor popoarelor, fãrã discriminare şi în condiţii egale, la pieţele de desfacere şi la sursele de materii prime necesare pentru prosperitate; 5. restabilirea unei pãci care sã asigure securitatea în limitele frontierelor naţionale, precum şi garanţia unei vieţi libere şi fãrã lipsuri; 6. asigurarea securitãţii pe mãri şi oceane pentru toate statele; 7. toate popoarele lumii trebuie sã renunţe la folosirea forţei. Deoarece pacea nu poate fi menţinutã atâta vreme cât unele state ameninţã pe altele, dezarmarea unor asemenea naţiuni este esenţialã. Cele douã guverne se angajau sã susţinã toate mãsurile care puteau duce la reducerea poverii înarmãrilor.

În timpul discutãrii acestei variante, Churchill a susţinut reintroducerea referirii la organizaţia internaţionalã efectivã. Roosevelt nu a cedat însã insistenţelor lui Churchill, deoarece la campania prezidenţialã din 1918, când a candidat ca vicepreşedinte, a susţinut şi ideea participãrii Statelor Unite la Societatea Naţiunilor şi, ca urmare, a pierdut orice şansã de a fi ales. Experienţa Societãţii Naţiunilor i-a arãtat cã aceasta nu a dispus de mijloace eficace de acţiune, organizaţia fiind un instrument al politicii franceze şi engleze. Mai presus de toate, Roosevelt era urmãrit de fantoma eşecului lui Woodrow Wilson. Orice referire la o organizaţie internaţionalã putea trezi reacţia izolaţioniştilor şi în acel moment preşedintele nu putea risca o asemenea perspectivã. Conform afirmaţiei lui Welles, Roosevelt i-a declarat lui Churchill cã nu poate accepta sugestia din cauza opoziţiei pe care o asemenea declaraţie ar trezi-o în Statele Unite. Chiar el personal nu era de acord cu crearea unei noi forme a Societãţii Naţiunilor, cel puţin perioada în care o forţã internaţionalã de poliţie anglo-americanã va avea posibilitatea de a acţiona.

Discuţiile au continuat pe marginea problemei comerţului şi a accesului la materii prime în lumea postbelicã. Churchill s-a opus formulãrii americane care, practic, desfiinţa sistemul preferenţial din cadrul Imperiului britanic. De asemenea, el dorea ca textul declaraţiei comune sã fie aprobat în prealabil şi de Dominioane, ceea ce ar fi impus prelungirea conferinţei cu câteva zile sau amânarea pentru o datã ulterioarã a semnãrii documentului. Ca urmare, Churchill a propus eliminarea termenului ,,fãrã discriminare" şi adãugarea precizãrii ,,cu recunoaşterea obligaţiilor existente". Pentru englezi, aceasta însemna menţinerea sistemului preferenţial stabilit prin Acordurile de la Ottawa din 1932. Roosevelt a acceptat în final aceastã formulã de compromis pentru a nu întârzia semnarea declaraţiei. Ca urmare, punctul 4 a cãpãtat urmãtoarea formulare: ,,Ei vor acţiona, respectând obligaţiile existente, pentru ca în viitor toate statele, mari sau mici, învingãtoare sau învinse, sã aibã acces, în termeni egali, la comerţ şi la sursele de materii prime necesare pentru prosperitatea lor economicã".

În baza acordului de principiu realizat, Churchill trimitea o lungã telegramã guvernului britanic pentru a obţine asentimentul acestuia, conform procedurii constituţionale. Primul-ministru sublinia în telegramã cã acordul avea o serie de dificultãţi, inerente unui asemenea gen de document, ca de pildã, chestiunea ridicãrii restricţiilor comerciale. De asemenea, Churchill aprecia cã la ultimul punct trebuia adãugatã o referire la stabilirea unui sistem larg şi permanent de securitate. Decizia cabinetului britanic era urgentã, deoarece primul-ministru şi-a amânat deja cu 24 de ore plecarea, tocmai pentru a finaliza declaraţia, dar sublinia cã ar fi imprudent sã se ridice dificultãţi artificiale, de vreme ce declaraţia putea fi consideratã ca un document provizoriu şi parţial asupra scopurilor de rãzboi, menit a asigura toate statele asupra justeţei acestora şi nu ca o structurã definitivã a ceea ce urma a se construi dupã victorie.

Mesajul lui Churchill a fost primit la Londra în seara zilei de 11 august 1941 şi cabinetul s-a întrunit imediat. O a doua analizã s-a fãcut în dimineaţa zilei de 12 august. Dupã prima reuniune, Churchill a fost informat cã guvernul britanic era de acord în principiu cu textul propus, precum şi cu sugestia primului-ministru referitoare la amendarea ultimului punct din declaraţie. Cabinetul aprecia cã referirea la accesul la sursele de materii prime trebuia astfel formulatã: ,,vor acţiona pentru asigurarea accesului tuturor popoarelor, fãrã discriminare şi în condiţii de egalitate, la sursele de materii prime ale lumii care sunt necesare pentru prosperitatea lor economicã, şi promovarea extinderii maxime a pieţelor pentru schimbul internaţional de bunuri şi servicii în lumea întreagã". De asemenea, guvernul britanic dorea a fi adãugatã o clauzã astfel formulatã: ,,sprijinã colaborarea deplinã dintre naţiuni în domeniul economic, menitã a asigura tuturor popoarelor eliberarea de teama neajunsurilor, ameliorarea condiţiilor de muncã, progres economic şi securitate socialã".

Dupã cea de-a doua şedinţã, din dimineaţa zilei de 12 august, guvernul a trimis o nouã telegramã lui Churchill în care sugera câteva modificãri sau completãri. Astfel, se insista pentru sublinierea necesitãţii respectãrii obligaţiilor existente, în materie de comerţ, şi se cerea eliminarea referirii la accesul în condiţii grele la comerţ care putea fi interpretatã ca o formulã extremã a liberului schimb. De asemenea, se cerea introducerea unei clauze noi referitoare la securitatea socialã, a cãrei absenţã din declaraţie putea avea efecte negative asupra opiniei publice din Marea Britanie şi din Dominioane. Cum Churchill a explicat cã Dominioanele nu mai puteau fi consultate, din lipsã de timp, cabinetul a fost de acord cu Churchill sã semneze declaraţia în calitate de prim-ministru al Regatului Unit, dar sugera o declaraţie publicã imediatã asupra textului convenit şi informarea primilor-miniştri din Dominioane.

Cea de-a doua telegramã a cabinetului britanic a sosit dupã ce Roosevelt şi Churchill au cãzut de acord asupra textului final, în care au fost incluse şi câteva din amendamentele britanice. Ca urmare, Churchill nu a crezut cã mai este posibil a redeschide discuţia, şi în ziua de 14 august declaraţia a fost datã publicitãţii.

Declaraţia comunã a preşedintelui Statelor Unite ale Americii şi a lui Churchill, reprezentând guvernul Marii Britanii, a rãmas în istorie sub numele de Carta Atlanticului. Documentul începea cu un preambul şi avea 8 puncte care fãceau publice principiile: de a nu accepta extinderile teritoriale sau de altã naturã; respingerea oricãror modificãri teritoriale care nu se fãceau în acord cu voinţa liber-exprimatã a popoarelor; respectarea dreptului popoarelor de a-şi alege propria formã de guvernãmânt şi restaurarea dreptului de auto-guvernare al popoarelor care au fost lipsite de acesta; accesul tuturor statelor, în condiţii de egalitate, la comerţ şi la sursele de materii prime; colaborarea economicã deplinã între naţiuni, pentru ameliorarea condiţiilor de muncã, progres economic şi securitate socialã; instaurarea unei pãci durabile care sã asigure securitatea statelor, sã permitã oamenilor o existenţã eliberatã de teamã şi nevoi; pacea sã asigure cãlãtoria liberã pe mãri şi oceane; abandonarea utilizãrii forţei, prin crearea unui sistem larg şi permanent de securitate şi dezarmarea naţiunilor agresoare, prin reducerea poverii înarmãrilor sã se asigure pacea viitoare.

Trebuie subliniat faptul cã nu existã un original semnat, al Cartei Atlanticului. Aşa cum avea sã declare ulterior chiar preşedintele Roosevelt, textul final s-a constituit din pãrţile acceptate din cele patru variante scrise de mânã de Churchill, de Welles şi de el însuşi; acest text a fost încredinţat operatorilor radio de pe cele douã cuirasate care l-au transmis la Washington şi Londra, iar apoi le-au comunicat presei.

Unii autori considerã cã declaraţia comunã anglo-americanã din 14 august 1941 se limiteazã ,,... la evocarea nebuloasã a unui sistem general de securitate, ceea ce face ca acest document sã nu fie suficient de concludent în procesul premergãtor înfiinţãrii unei organizaţii internaţionale generale". Afirmaţia ni se pare forţatã, deoarece aşa cum rezultã din conţinutul celor 8 puncte, Carta Atlanticului a înglobat tot ceea ce în momentul respectiv era posibil: o serie de principii care urmau a sta la baza organizãrii postbelice. Pentru Marea Britanie precizarea necesitãţii creãrii unui larg şi permanent sistem de securitate implica o formã oarecare a unei organizaţii similare Societãţii Naţiunilor. Iar pentru Statele Unite, declaraţia s-a dovedit a fi un prim pas logic care a pregãtit evoluţia viitoare a evenimentelor. Redactarea generalã a unor articole a fost determinatã de limitãrile constituţionale ale puterii prezidenţiale şi de influenţa opiniei publice, în cazul lui Roosevelt, şi de îngrãdirea atribuţiilor primului-ministru în relaţiile cu Commonwealth-ul în cazul lui Churchill. În ciuda unor enunţuri mai generale, Carta Atlanticului a fost punctul de plecare în elaborarea unor planuri concrete privind organizarea postbelicã a lumii.

Valoarea Cartei este pe deplin evidenţiatã de rãsunetul larg avut de cele 8 puncte ale sale în rândul opiniei publice internaţionale, informatã asupra conţinutului documentului prin câteva declaraţii ale unor oameni politici sau ale autorilor înşişi. Hull preciza chiar în ziua de 14 august 1941 cã declaraţia era afirmarea unor principii şi idei fundamentale, de valoare universalã prin aplicabilitatea lor. Principiile expuse fuseserã acceptate de toate naţiunile civilizate pânã în momentul în care o serie de state agresoare au declanşat acţiunea barbarã de distrugere a relaţiilor civilizate dintre naţiuni. În mod constant, Hull a subliniat cã declaraţia din 14 august 1941 era o expresie a obiectivelor fundamentale spre care era orientatã politica americanã şi cea a aliaţilor. Carta, în opinia lui Hull, nu reprezenta un cod de legi cu rãspunsuri la orice întrebare, ci doar un îndreptar care indica direcţia în care trebuiau cãutate soluţiile problemelor. De importanţã capitalã era fixarea obiectivelor şi hotãrârea de a le atinge. De remarcat cã, în memoriile sale, americanul Hull îşi exprima nemulţumirea faţã de includerea precederii privind respectarea obligaţiilor existente în materie de comerţ, prevedere calificatã ca o limitare a unui principiu.

Preşedintele Roosevelt a expus în faţa Congresului, la 21 august 1941, conţinutul Cartei Atlanticului subliniind cã aceasta era, în momentul respectiv, un scop care meritã a fi atins de cãtre lumea civilizatã. Vorbind la B.B.C. despre Conferinţa Atlanticului, Churchill a declarat, la 24 august 1941, cã reuniunea avea o valoare de simbol: unitatea de gândire a lumii anglo-saxone şi comunicarea forţelor binelui împotriva rãului. Scopul declaraţiei a fost enunţarea obiectivelor urmãrite de S.U.A. şi Commonwealth-ul britanic. Unul din aceste obiective era dorinţa de a nu mai fi rãzboaie pe pãmânt, în care scop se intenţiona a se lua mãsuri preventive prin dezarmarea agresorilor. Pe de altã parte, în lumea postbelicã chiar învinşilor urma sã li se asigure accesul la viaţa economicã internaţionalã în condiţii de egalitate. Popoarele oprimate trebuiau sã fie convinse cã suferinţele şi sacrificiile lor nu erau zadarnice. ,,Tunelul poate fi întunecat şi lung, dar la capãtul lui este luminã. Acesta este simbolul, acesta este mesajul Conferinţei atlantice". Churchill a comentat evenimentul în termeni asemãnãtori şi în faţa Camerei Comunelor, la 9 septembrie 1941. De remarcat cã primul-ministru a declarat cu acest prilej cã declaraţia cu privire la dreptul popoarelor de a-şi alege propria formã de guvernare nu se referã la colonii, ci doar la popoarele europene subjugate de Axã.

Ecoul celor opt puncte din Carta Atlanticului a fost mai mare decât cel avut de cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson, din 1918, deoarece declaraţia anglo-americanã asocia clar S.U.A. la reglementarea postbelicã inclusiv în Europa. De altfel, este foarte sesizabilã asemãnarea dintre cele douã documente: în ciuda diferenţelor de formulare, cele 8 articole din Cartã reproduceau esenţa punctelor lui Wilson. Dintre acestea din urmã, cele cu valoare generalã erau urmãtoarele: discutarea publicã a condiţiilor pãcii (1); libertatea absolutã a navigaţiei pe mare(2); suprimarea pe cât posibilã a barierelor economice(3); schimb de garanţii pentru reducerea armamentelor la un nivel compatibil cu securitatea internã (4); elaborarea unui aranjament pentru soluţionarea problemei coloniale (5); dreptul popoarelor la autodeterminare (6 şi 10); crearea unei asociaţii generale de naţiuni care sã ofere garanţii pentru independenţa politicã şi integritatea teritorialã a statelor mari şi mici (14).

Reiese cu claritate cã o serie de principii formulate de Wilson se referã la situaţia concretã din anii primului rãzboi mondial (punctele 7, 8, 9, 11, 12 şi 13), în timp ce Carta Atlanticului este conceputã numai sub forma unor principii abstracte. Pe de altã parte, experienţa celor 23 de ani trecuţi de la elaborarea programului preşedintelui Wilson a permis o mai bunã formulare a principiilor economice în Cartã. Aceasta nu cuprinde însã, din considerentele arãtate, referirea la crearea unei organizaţii internaţionale. Cu toate acestea, concepţia fundamentalã este aceeaşi la documentul din 1918 ca şi la cel din 1941.

Soarta celor 14 puncte ale lui Wilson a relevat necesitatea unei analize atente a obligaţiilor asumate pentru a nu cãdea în capcana unei frazeologii vagi, dar rãsunãtoare. La terminarea rãzboiului, popoarele urmau a face apel la principiile Cartei Atlanticului pentru soluţionarea problemelor lor, de unde şi posibilitatea unor dificultãţi şi dispute. Chiar dacã S.U.A. încã nu intraserã în rãzboi, Carta recunoştea dreptul acestora de a participa la reglementarea pãcii.

Foreign Office a analizat detaliat conţinutul Cartei prin prisma intereselor britanice. Datã fiind stipulaţia de la punctul 1, era clar cã S.U.A. nu vor accepta sugestiile britanice privind dobândirea unor noi colonii. În ce priveşte punctul 2, experţii englezi se îndoiau cã americanii aveau cunoştinţã de complexitatea procesului autodeterminãrii în Europa. La fel şi în legãturã cu punctul 3, privind alegerea liberã a formei de guvernãmânt. Punctul 4 implica o serie de dificultãţi pentru britanici, deoarece era foarte probabil ca dupã rãzboi americanii sã
cearã revenirea la comerţul liber, în caz de nevoie exercitând presiuni financiare. Punctul 5, privind colaborarea economicã, nu era în mãsurã sã afecteze relaţiile bilaterale. La fel şi punctul 6, deoarece experţii englezi apreciau, în 1941, cã S.U.A. nu-şi vor asuma obligaţii privind statutul teritorial al Europei postbelice. Punctul 7 presupunea doar menţinerea unei flote, în timp ce punctul 8 ridica problema menţinerii dezarmãrii statelor Axei. Existau îndoieli asupra modului în care S.U.A. vor participa la acest proces.

La aceastã analizã, Foreign Office a formulat câteva deziderate generale: sã se previnã revenirea dupã rãzboi a Statelor Unite la izolaţionism pe calea antrenãrii lor la reconstrucţia economicã; sã se evite mai ales greşeala de dupã 1918, când S.U.A. au acordat mari împrumuturi fãrã condiţii precise, ceea ce a dus la dezastrul financiar din anii imediat postbelici; sã se obţinã acordarea cu prioritate a asistenţei economice americane Marii Britanii şi aliaţilor sãi. Marea problemã era însã înfiinţarea unei organizaţii internaţionale care sã creeze condiţii pentru aplicarea principiilor cuprinse în Cartã. Minimum necesar era un birou internaţional al muncii, o bancã internaţionalã şi o comisie pentru dezarmare care presupunea şi crearea unor forţe armate internaţionale sau cu contingente naţionale. De asemenea, se putea organiza şi un fel de tribunal internaţional, care sã reglementeze diferendele dintre state. Dar, toate acestea nu puteau practic exista fãrã un control sau o conducere politicã. Programul britanic preconiza, în acest sens, crearea unui consiliu internaţional, de genul Consiliului Societãţii Naţiunilor, dar eventual fãrã o adunare generalã. Participarea americanã la consiliu era vitalã. Toate acestea erau proiecte, formule foarte generale, deoarece în acel moment nu se putea merge dincolo de aceste deziderate.

Încã de la sfârşitul lunii august 1941, Hull a iniţiat un schimb de mesaje cu Londra pentru a clarifica interpretarea punctului 4 din Carta Atlanticului privitor la libertatea comercialã postbelicã. Hull dorea o declaraţie clarã privind intenţia celor douã guverne de a reduce şi elimina barierele şi sistemele preferenţiale sau discriminatorii. Churchill se menţinea la convingerea cã trebuie menţionate situaţiile discriminatorii; momentan, problema a rãmas în discuţie. Pe de altã parte, Churchill a repetat în Parlament declaraţia potrivit cãreia prevederea din Cartã privind autodeterminarea popoarelor nu se referea la coloniile britanice.

Unii dintre aliaţii Marii Britanii au solicitat precizãri în legãturã cu formulãrile din Cartã. Pentru a le da prilejul sã-şi exprime punctele de vedere, Eden a sugerat convocarea unei alte conferinţe interaliate. Guvernele în exil, aflate la Londra, au primit cu interes propunerea, deoarece era un semn al încrederii în victorie şi, totodatã, un rãspuns practic la propaganda germanã despre ,,noua Europã". La rândul sãu, guvernul american a acceptat ideea şi a dat publicitãţii un comunicat prin care califica discuţia ca fiind utilã. Cabinetul englez a propus data de 27 august, fãcând precizarea cã reuniunea urma sã discute şi problemele reconstrucţiei postbelice şi aderãrii la Carta Atlanticului. Aducerea în discuţie a acestor probleme a cauzat amânarea reuniunii pânã la sfârşitul lunii septembrie 1941. Dominioanele au anunţat aderarea la Cartã, dar guvernele sovietic, cehoslovac şi polonez au ridicat obiecţiuni în legãturã cu unele formulãri. Ambasadorul sovietic i-a declarat lui Eden, la 26 august, cã Uniunea Sovieticã nu se opunea conţinutului Cartei, dar dorea ca unele fraze sã fie reformulate.

Delegaţii polonezi şi ai Franţei Libere au exprimat unele rezerve privitoare la aplicarea practicã a Cartei. În rãspunsul sãu, Eden preciza cã nu poate oferi acestora o interpretare particularã a declaraţiei anglo-americane. În final, la 24 septembrie 1941, a început conferinţa interaliatã de la Londra, care a dezbãtut problema aderãrii la Carta Atlanticului. Erau prezenţi delegaţi ai Uniunii Sovietice, Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Iugoslaviei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei, ai Franţei Libere şi, desigur, ai Regatului Unit al Marii Britanii. În luãrile de cuvânt, reprezentanţii Cehoslovaciei şi Poloniei au subliniat necesitatea unor garanţii speciale privind securitatea ţãrilor lor, datã fiind vecinãtatea cu Germania, iar cel olandez şi-a exprimat speranţa cã ,,obligaţiile existente în probleme comerciale nu vor fi perpetuate pentru totdeauna". Ambasadorul sovietic a fãcut, la rândul sãu, o declaraţie generalã, de acceptare a principiilor Cartei. În final, a fost adoptatã o declaraţie comunã în care se afirma cã participanţii au luatã notã de conţinutul Cartei şi aderã la principiile incluse în aceasta, angajându-se totodatã de a depune toate eforturile pentru transpunerea lor în practicã.

Tot în luna septembrie 1941, Roosevelt s-a arãtat decis a obţine şi sprijinul Papei pentru principiile Cartei Atlanticului. În telegrama adresatã trimisului sãu personal la Vatican, şeful executivului american insista asupra câtorva puncte în care trebuia obţinut acordul, puncte care aruncã luminã asupra orientãrilor americane privind politica postbelicã. Pe prim plan era pusã necesitatea dezarmãrii, deoarece fusese clar cã statele agresoare, Germania în primul rând, reuşiserã expansiunea datoritã în primul rând potenţialului militar. Dezarmarea trebuia apoi extinsã, prin metode uniforme, la celelalte state, pentru a face imposibilã, dupã mai multe generaţii, declanşarea oricãrei agresiuni. A doua orientare fundamentalã a politicii americane postbelice urmãrea sã asigure libertatea comerţului, pentru ca oamenii de pretutindeni sã se poatã bucura de prosperitate. În acest sens, Roosevelt aprecia necesitatea controlului internaţional asupra surplusului de materii prime. Politica americanã postbelicã urmãrea, de asemenea, asigurarea libertãţii conştiinţei şi a exprimãrii, precum şi reglementarea justã a chestiunilor generate de rãzboi. În acest sens, de cea mai mare importanţã era asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare, atât în ce privea frontierele, cât şi forma de guvernãmânt, aleasã pe calea plebiscitului, organizat sub auspicii internaţionale. În final, Roosevelt aprecia cã, datã fiind confuzia din lume, nu era de dorit a se reconstitui Societatea Naţiunilor care, prin dimensiuni, ducea la dezbinare şi inacţiune. El vedea totuşi utilitatea unui for mondial care sã asigure cadrul propice discuţiilor dintre naţiuni şi în acest sens se pronunţa pentru crearea unui consiliu mondial format din marile puteri. Activitatea acestui consiliu trebuia axatã pe principiile schiţate în Carta Atlanticului. Ideea va conduce, mai târziu, aşa cum vom vedea, la proiectul lui Roosevelt intitulat ,,Four Policemen" (Cei patru poliţişti), în virtutea cãruia marile puteri (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi China) urmau a veghea la pacea lumii spre beneficiul tuturor popoarelor iubitoare de libertate. Demersul preşedintelui Roosevelt adresat Papei a rãmas pentru moment fãrã consecinţe. Documentul menţionat este însã important, deoarece reflecta primele gânduri ale lui Roosevelt privind organizarea postbelicã a lumii, proiect care - în aceastã fazã - exclud ideea unei organizaţii internaţionale.

Carta Atlanticului a fost prima declaraţie cuprinzãtoare de principii la care s-au asociat toţi aliaţii, inclusiv Uniunea Sovieticã. Urmãtoarea etapã logicã a fost lãrgirea bazei de adeziune la aceste principii. Ea a sosit mai repede decât se putea crede, ca urmare a intrãrii Statelor Unite în rãzboi şi a luat forma unei declaraţii de principii. Incã de la 13 decembrie 1941, Hull a cerut colaboratorilor sãi sã pregãteascã douã variante pentru o asemenea declaraţie generalã. Documentele au fost discutate de Hull cu cei care le redactaserã, aducându-li-se câteva modificãri. Ca urmare, la 19 decembrie 1941, secretarul de stat a prezentat preşedintelui un proiect de declaraţie generalã, precum şi proiectul constituirii unui Consiliu suprem de rãzboi al celor patru mari puteri (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi China). Hull aprecia cã efortul militar aliat va fi mult uşurat de cooperarea strânsã şi pe plan diplomatic a celor patru puteri. Proiectul Consiliului suprem de rãzboi, modelat dupã organismul care a funcţionat între anii 1917-1918 prevedea crearea unui mecanism de coordonare militarã şi economicã şi pregãtirea terenului pentru unificarea comandamentelor de pe teatrele de operaţii. Roosevelt şi guvernul american au aprobat ambele proiecte. Cel privind crearea Consiliului militar suprem se va lovi de opoziţia britanicã exprimatã clar de Churchill care sosise la 22 decembrie 1941 la Washington pentru consultãri. În final, s-a realizat doar coordonarea anglo-americanã pe diverse teatre de rãzboi, prin constituirea unui Comitet combinat al şefilor de stat major. Consiliul militar suprem preconizat nu se va înfiinţa niciodatã.

S-a finalizat însã cu succes celãlalt proiect, privind adoptarea unei declaraţii general comune a statelor aflate în rãzboi cu Axa şi cu Japonia. Churchill a primit cu entuziasm ideea, deoarece asocierea Statelor Unite beligerante la o declaraţie comunã bazatã pe ideile din Carta Atlanticului era un alt pas înainte în direcţia acceptãrii de cãtre americani a ideii constituirii unei organizaţii internaţionale care sã aplice în practicã principiile adoptate. Roosevelt i-a transmis lui Churchill douã variante ale declaraţiei care au fost imediat telegrafiate la Londra cu aprecierea cã oricare din ele, sau o combinaţie a lor, era satisfãcãtoare. Fiecare din cele douã proiecte începea cu un preambul, identic, în care se preciza cã guvernele Statelor Unite, ale Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Uniunii Sud-Africane, Noii Zeelande, Australiei, Canadei, Chinei şi Olandei au subscris la principiile din Carta Atlanticului. Primul proiect continua cu afirmarea convingerii cã victoria completã a semnatarilor era esenţialã pentru apãrarea vieţii, libertãţii şi independenţei popoarelor, drept care semnatarii declarã: 1) fiecare guvern se angajeazã a utiliza toate resursele sale împotriva Axei şi va continua a le folosi pânã la victoria finalã; 2) fiecare guvern se angajeazã a emite o declaraţie privind coordonarea efortului militar şi a utilizãrii resurselor împotriva inamicilor comuni; 3) fiecare guvern se angajeazã a continua rãzboiul şi a nu încheia pace separatã. Puteau adera la aceastã declaraţie toate guvernele care erau de acord cu aceste principii.

Cealaltã variantã stipula cã: 1) fiecare guvern se angaja a folosi toate resursele împotriva semnatarilor Pactului tripartit din 27 septembrie 1940, cu care sunt sau vor putea fi în rãzboi, şi va continua lupta pânã la înfrângerea inamicului; 2) fiecare guvern se angaja sã coopereze cu celelalte cu tot potenţialul pentru a obţine cooperarea efortului militar şi utilizarea tuturor resurselor împotriva inamicilor. Cabinetul britanic a analizat proiectele şi s-a declarat de acord cu conţinutul lor, dar formula totodatã şi unele observaţii. Astfel, se sublinia faptul cã nu era clar în text ce state urmau a semna documentul. În general, se lansase ideea ca numai statele sud-americane sã adere, dar guvernul polonez de la Londra insistase deja sã fie semnatar, dupã cum şi alte guverne puteau ridica aceeaşi pretenţie. Ca urmare, cabinetul britanic s-a pronunţat pentru un document semnat de toate statele aliate. În ce priveşte referirea la pacea separatã, formularea din primul proiect pãrea a fi mai clarã. Menţionarea în preambul a Cartei Atlanticului era consideratã inspiratã, dar se cerea adãugarea unei referiri la securitatea socialã. De asemenea, guvernul de la Londra insista sã fie enumerate Dominioanele imediat dupã Regatul Unit, dar fãrã a fi amintitã şi India. În final, se sugera consultarea Dominioanelor prin reprezentanţele acestora de la Londra.

În baza acestor sugestii, Roosevelt şi Churchill au adus unele modificãri proiectului secund, luat ca bazã de discuţie. Preşedintele nu a acceptat enumerarea Dominioanelor imediat dupã Regatul Unit, insistând pentru ordinea strict alfabeticã. Noul proiect a fost remis ambasadorilor statelor implicate, inclusiv celor ai Dominioanelor, la care a fost adãugatã şi India la cererea celor doi lideri. Ambasadorul sovietic Maxim Litvinov a primit şi el o copie a proiectului, pe care l-a telegrafiat la Moscova. Guvernul britanic a primit noul text la 28 decembrie şi a început imediat a-l analiza. Documentul începea cu lista semnatarilor: S.U.A., China, Marea Britanie, Uniunea Sovieticã, Australia, Belgia, Canada, Costa Rica, Cuba, Republica Dominicanã, Slavador, Grecia, Guatemala, Honduras, Haiti, Olanda, Noua Zeelandã, Nicaragua, Norvegia, Panama, Polonia, Africa de Sud şi Iugoslavia. Se menţinea referinţa la Carta Atlanticului, iar partea a doua a preambulului era preluatã din cel de-al doilea proiect. Apoi se afirma: 1) fiecare guvern se angajeazã sã foloseascã toate resursele militare sau economice împotriva acelor membri ai Pactului tripartit cu care este în rãzboi; 2) fiecare guvern se angajeazã sã coopereze cu celelalte pãrţi semnatare şi sã continue rãzboiul, fãrã a încheia armistiţiul sau pacea separatã. Puteau adera la declaraţie oricare alte state care acordau asistenţã sau contribuiau la înfrângerea semnatarilor Pactului tripartit.

Cabinetul britanic şi-a exprimat punctul de vedere în douã telegrame expediate ambasadei de la Washington. Astfel, se remarca absenţa Cehoslovaciei şi Luxemburgului din listã şi se cerea includerea lor împreunã cu Franţa Liberã. Vice-regele Indiei era de acord cu aderarea, dar avea nevoie de aprobarea consiliului sãu. Guvernul de la Londra insista din nou ca Dominioanele sã urmeze Regatului Unit şi nu alfabetic şi repeta cererea de includere a referirii la securitatea socialã. În cea de-a doua telegramã, guvernul britanic comunica acceptarea semnãrii de cãtre Consiliul Indiei şi se propunea folosirea termenului de ,,înalte pãrţi contractante" pentru a permite aderarea acesteia ca şi a Franţei Libere. Guvernul sovietic a comunicat acordul sãu la text, cerând doar trei mici modificãri care au şi fost acceptate.

Ca urmare a acestor sugestii, Roosevelt a analizat din nou textul declaraţiei în ziua de 30 decembrie 1941. El a acceptat includerea Indiei, Cehoslovaciei şi Luxemburgului pe lista semnatarilor, dar s-a opus asocierii Franţei Libere, deoarece considera cã decizia era incompatibilã cu existenţa relaţiilor diplomatice ale S.U.A. cu guvernul de la Vichy. De asemenea, preşedintele a modificat câteva expresii: ,,contribuţia la lupta pentru victoria împotriva hitlerismului" în loc de ,,contribuţii la înfrângerea membrilor sau aderenţilor la Pactul tripartit"; de asemenea, a schimbat formularea privind interzicerea încheierii pãcii separate. Nu a fost inclusã referirea la securitatea socialã, deoarece Roosevelt considera cã problema era soluţionatã prin referirea la Carta Atlanticului. De asemenea, preşedintele nu a acceptat introducerea termenului de ,,înalte pãrţi contractante", deoarece acesta ar schimba declaraţia în tratat, ceea ce impunea discutarea în Senatul american.

Toate acestea au fost comunicate la Londra în seara zilei de 30-31 decembrie 1941 şi chiar a doua zi, rãspunsul cabinetului a fost comunicat la Washington. În document se exprima regretul cã Franţa Liberã era exclusã dintre semnatarii Declaraţiei şi se aprecia cã formularea privind pacea separatã trebuia nuanţatã, deoarece Uniunea Sovieticã nu se afla în rãzboi cu Japonia, ceea ce putea duce la confuzie. Înlocuirea termenului de ,,aderenţi la Pactul tripartit" cu ,,hitlerist" era inadecvatã. Declaraţia era un tratat chiar dacã nu se folosea termenul de ,,înalte pãrţi contractante", iar omisiunea referirii la securitatea socialã urma desigur a fi regretatã de mulţi englezi. Se insista din nou pentru enumerarea Dominioanelor dupã Regatul Unit pentru ca, în final, ambasadorul britanic la Washington sã fie întrebat de unde atâta grabã de a adopta o declaraţie cu atât de multe defecte.

Churchill a rãspuns la aceastã telegramã la 1 ianuarie, dupã ce a discutat din nou cu Roosevelt. Dar, telegrama a ajuns la Londra la 2 ianuarie, când declaraţia era deja semnatã. Primul-ministru sublinia cã nu era timp pentru a se realiza amendamentele sugerate, deoarece preşedintele dorea ca documentul sã fie semnat la 1 ianuarie, iar operarea de noi modificãri ar fi cerut un interval mai mare de timp pânã la obţinerea acordului Moscovei.

La 1 ianuarie 1942, la Washington, Roosevelt, Churchill şi ambasadorii Uniunii Sovietice şi ai Chinei au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite. A doua zi, alte 22 de state au aderat la document. Semnatarii subscriau la principiile incluse în Carta Atlanticului, fiind convinşi cã victoria era esenţialã pentru apãrarea vieţii, libertãţii, independenţei şi libertãţii religioase, în ţãrile lor şi în lumea întreagã. Fiecare guvern se angaja a folosi toate resursele militare şi economice în lupta împotriva acelor membri ai Pactului tripartit cu care erau în rãzboi, se angaja a coopera cu celelalte guverne semnatare şi a nu încheia pacea separatã. Puteau adera la aceastã declaraţie alte naţiuni care acordau asistenţã militarã sau contribuiau la lupta pentru victoria împotriva hitlerismului.

Procedura de semnare, de cãtre marile puteri, mai întâi, şi de cãtre statele mici, mai apoi, va crea un precedent: practica va fi prezentã în toate fazele genezei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Roosevelt a insistat ca cele patru mari puteri sã fie mereu în capul listelor, în afara ordinii alfabetice. Tot preşedintele american a fost acela care a sugerat, în ultimul moment, adoptarea numelui de Naţiunile Unite. Churchill a fost de acord, apreciind cã era mai indicat decât acela de alianţã, care putea genera dificultãţi constituţionale în Statele Unite, sau decât acela de ,,puteri asociate", care era prea plat. Denumirea provenea de fapt de la Centrul interaliat de informaţii stabilit în S.U.A., care la sugestia americanã s-a schimbat în Oficiul de informaţii al Naţiunilor Unite. Noul nume a devenit foarte popular şi pe viitor forţele aliate vor fi desemnate ca Naţiunile Unite.

Churchill a fost de acord cu procedura de semnare, dar a protestat la dorinţa lui Roosevelt de a include China în rândul marilor puteri. Pentru americani însã, chestiunea era foarte importantã, deoarece China era un punct de sprijin fundamental în lupta împotriva Japoniei. Eventuala prãbuşire a Chinei ar fi avut efecte negative în Statele Unite, dar dezastruoase pentru celelalte popoare ale Asiei. Pe de altã parte, China avea şi o importanţã strategicã, practicã, fiind o bazã aerianã de atac împotriva Japoniei. Chiar şi în perspectivã, se aprecia la Washington, China putea juca un rol important în lume. De aici şi insistenţele lui Roosevelt, secondat de Hull, de a include China între marile puteri semnatare ale Declaraţiei Naţiunilor Unite.

Aceastã declaraţie - aprecia primul-ministru britanic - nu putea câştiga singurã bãtãlii, dar arãta ,,cine suntem şi pentru ce luptãm". Hull considera, la rândul sãu, cã Declaraţia a unit o serie de ţãri în cel mai mare efort comun de rãzboi din istorie. Dincolo de aspectele militare imediate, Declaraţia a asigurat cadrul necesar elaborãrii planurilor privind organizarea postbelicã a lumii. Evenimentele care au precedat formarea coaliţiei au prefigurat însã şi o serie de probleme care erau în mãsurã de a handicapa menţinerea unitãţii Naţiunilor Unite dincolo de obiectivul primar al înfrângerii inamicului. În acest sens, problema centralã va fi cea legatã de procedura semnãrii Declaraţiei, prin crearea unei poziţii privilegiate a celor patru mari.

Din vara anului 1942 şi pânã la 1 martie 1945, alte 21 de naţiuni au aderat la Declaraţia Naţiunilor Unite, numãrul total ridicându-se la 47. Toate acestea (mai puţin Polonia) vor fi prezente la conferinţa generalã de constituire a organizaţiei internaţionale de la San Francisco. Încã de la 4 ianuarie 1942, Departamentul de Stat a dat publicitãţii un comunicat în care se sublinia cã guvernul Statelor Unite, ca depozitar al Declaraţiei Naţiunilor Unite, va primi declaraţiile de aderare la principiile enunţate din partea autoritãţilor adecvate care nu erau guverne. Totodatã, diplomaţia americanã a pregãtit aderarea statelor sud-americane la Declaraţie. Imediat dupã Pearl Harbor, Departamentul de Stat a sugerat acestora convocarea unei conferinţe consultative a miniştrilor de externe. Înainte de reuniunea proiectatã, 9 state sud-americane au rupt relaţiile diplomatice cu statele Axei, iar celelalte au notificat modificarea politicii lor de neutralitate.

Dupã formarea coaliţiei Naţiunilor Unite, includerea statelor americane nonbeligerante din emisfera vesticã într-un fel de alianţã a devenit obiectivul central al diplomaţiei americane. La Conferinţa de la Rio de Janeiro (15-28 ianuarie 1942), S.U.A. au sugerat adoptarea unei declaraţii comune de rupere a relaţiilor diplomatice cu statele agresoare din Pactul tripartit. Aceastã soluţie ar fi avut un efect psihologic important şi ar fi dus la eliminarea misiunilor diplomatice ale Axei din emisfera vesticã, misiuni care erau în fapt oficine de spionaj. Washington-ul a considerat cã nu sunt indicate presiuni pentru adoptarea declaraţiei, aşa încât opoziţia unor state sud-americane (Argentina, Chile) a dus la un compromis. Prima Rezoluţie a Conferinţei de la Rio de Janeiro afirma completa solidaritate a statelor participante şi dorinţa lor de a coopera la apãrarea emisferei, recomandând doar ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania, Italia şi Japonia. De fapt, recomandarea a fost urmatã de toate statele din zonã, mai puţin Chile (pânã în 1943) şi Argentina (pânã în 1945). Aceastã ,,dizidenţã" faţã de unitatea inter-americanã a avut unele efecte negative asupra atmosferei din zonã, cu consecinţe vizibile pânã la Conferinţa de la San Francisco, din 1945.

Cea de-a doua rezoluţie adoptatã la Rio de Janeiro afirma sprijinul şi adeziunea la Declaraţia Naţiunilor Unite a statelor sud-americane care au rupt relaţiile diplomatice cu Axa, fãrã a-i declara rãzboi. Au mai fost adoptate rezoluţii privind mãsurile economice legate de participarea la rãzboi, la controlul activitãţilor subversive, la crearea unui Bioru inter-american de apãrare, precum şi a unei comisii pentru elaborarea unui studiu privind crearea unei organizaţii internaţionale postbelice.

Foreign Office a intervenit mereu la Departamentul de Stat pentru a se accepta aderarea ,,mişcãrilor libere" la Declaraţia Naţiunilor Unite, conform comunicatului oficial din 4 ianuarie. Preşedintele Roosevelt a decis însã ca, pentru moment, întreaga problemã sã rãmânã în suspensie şi sã nu se elaboreze nici o regulã precisã de aplicare. Foreign Office a cerut sã fie consultat în orice chestiune legatã de aplicarea principiului aderãrii, dar Departamentul de Stat a refuzat orice angajament, de vreme ce preşedintele se ocupa personal de chestiune. Ca urmare, Churchill a fost întrebat dacã a ajuns la vreun aranjament cu preşedintele Roosevelt în aceastã privinţã. În memorandumul care punea problema, se sublinia necesitatea consultãrii guvernului britanic înainte de soluţionarea oricãrei cereri de adeziune. Primul-ministru i-a declarat lui Eden, la 11 februarie 1942, cã nu a fãcut nici un aranjament cu Roosevelt în problema datã, dar cã era sigur de intenţia preşedintelui de a se consulta cu britanicii. Totodatã, Churchill a solicitat o listã cu candidaţii pentru aderarea la Declaraţia Naţiunilor Unite şi a dispus redactarea unei telegrame adresatã lui Roosevelt în acest sens. Acesta a rãspuns la 4 martie, acceptând ideea consultãrii englezilor înainte de acceptarea adeziunii de noi semnatari la Declaraţie. Franţa Liberã era deja acceptatã în principiu, dar în alte cazuri, aprecia preşedintele, consultarea era neapãrat necesarã.

Declaraţia Naţiunilor Unite stipula în chestiunea organizãrii pãcii în epoca postbelicã doar aplicarea programului comun de scopuri şi principii inclus în Carta Atlanticului. Or, aceasta însemna absenţa unui acord în ce priveşte organizarea unui mecanism pentru continuarea ostilitãţilor, restabilirea pãcii şi menţinerea ei. Cu alte cuvinte, Carta Atlanticului nu includea nici o indicaţie concretã asupra sistemului larg şi permanent de securitate generalã pe care-l preconiza. Realizarea securitãţii postbelice implica soluţionarea unor probleme multiple: pregãtirea termenilor capitulãrii şi a condiţiilor asupra controlului statelor inamice; acţiunea ce trebuia întreprinsã în perioadele critice ale vieţii internaţionale postbelice; restaurarea independenţei statelor ocupate; repatrierea milioanelor de prizonieri de rãzboi şi persoane dispersate; reconstrucţia economicã; soluţionarea diferendelor politice şi teritoriale ca şi elaborarea unui program pe termen lung menit sã asigure stabilitatea politicã, economicã şi socialã în lume. Acestea erau doar câteva direcţii, extrem de complexe, care se cereau soluţionate dupã rãzboi. De mare importanţã se anticipau a fi chestiunile legate de crearea unor noi raporturi economice internaţionale ca şi a problemelor autodeterminãrii coloniilor.

Nu exista încã nici un acord asupra formulei de organizare a pãcii în lumea postbelicã, formule care va evolua treptat spre ideea constituirii unei organizaţii internaţionale. În acest sens, experienţa preşedintelui Wilson cu Societatea Naţiunilor a determinat pe Roosevelt şi Hull sã decidã pregãtirea din timp a Congresului şi a opiniei publice americane. În 1942, rãzboiul se afla într-o fazã nedecisã, aşa încât momentul nu era propice pentru dezbaterea publicã a chestiunilor organizãrii postbelice. Roosevelt şi Hull se limitau în declaraţiile publice la simpla menţionare a soluţionãrii problemelor postbelice printr-o colaborare internaţionalã continuã. Abia în iulie 1942, Hull a schiţat câteva linii mai clare, afirmând cã viitorul omenirii depindea de crearea unui mecanism eficace pentru menţinerea pãcii. Mecanismul urma a cuprinde o agenţie internaţionalã capabilã a utiliza forţa la nevoie, însãrcinatã cu supravegherea continuã a statelor inamice, cu realizarea reducerii armamentelor şi cu soluţionarea disputelor dintre state, aceastã din urmã sarcinã fiind realizatã cu ajutorul unui tribunal internaţional.

Din 1943, odatã cu seria marilor succese militare, opinia publicã americanã a început a se interesa tot mai mult de problemele organizãrii postbelice. Aceastã tendinţã s-a reliefat prin prezentarea a numeroase rezoluţii în Congres referitoare la participarea Statelor Unite la o agenţie internaţionalã însãrcinatã cu menţinerea pãcii. De altfel, Hull a început acţiunea de cultivare, în aceastã direcţie, a interesului Congresului, a Senatului în special, încã din anul 1942 cu rezultate apreciabile, dupã cum vom vedea.

Primele idei americane privind organizarea lumii postbelice au fost destul de confuze şi oricum lipsite de unanimitate. Preşedintele aborda aceste aspecte foarte adesea, în discuţiile particulare, dar fãrã a manifesta intenţia de a elabora un plan sistematic şi mai mult dând impresia cã dorea a verifica reacţia la diversele sale idei a partenerilor de discuţie. Departamentul de Stat se lansase însã deja în formularea unor planuri, ceea ce nu a împiedicat pe Hull şi Welles sã aibã idei proprii. De o importanţã decisivã s-au dovedit a fi gândurile preşedintelui Roosevelt.

Acesta avea tendinţa de a aborda acest subiect pornind de la constatarea cã statele mici nu se puteau apãra singure împotriva unor agresori puternici. Prin urmare, aceste state mici puteau foarte bine sã rãmânã dezarmate, ceea ce însemna şi eliberarea unor fonduri importante. În acest fel, problema dezarmãrii era simplificatã foarte mult de Roosevelt, mai ales înainte de Pearl Harbor, când aprecia cã forţele anglo-americane puteau face operaţii de poliţie în lume, fãrã a mai fi nevoie de înarmarea statelor mici şi mijlocii. Dupã crearea Naţiunilor Unite, preşedintele a apreciat cã Uniunea Sovieticã şi China puteau fi asociate la acţiunea de prevenire a agresiunilor. Numai prin acordul acestor mari puteri, considera şeful executivului american, era posibil sã se ajungã la înţelegerile economice şi politice apte de a asigura un viitor just şi durabil pentru pacea lumii. Cu ocazia vizitei lui Molotov, ministrul de externe sovietic, la Washington, în mai 1942, Roosevelt şi-a expus teoria privind organizarea postbelicã pentru a-l informa pe Stalin.

Teoria se baza pe rolul de poliţişti al marilor puteri, singurele care urmau a avea armament greu. Situaţia militarã a celorlalte state, a Germaniei şi Japoniei în special, urma a fi controlatã periodic de acestea. Dezarmarea sau limitarea armamentelor altor state putea contribui şi la refacerea economiei mondiale. Pentru realizarea rolului lor, marile puteri puteau recurge, între alte metode, şi la ocuparea unor poziţii strategice pe glob, în special în insule sau colonii. Acestea din urmã, inclusiv unele colonii britanice, puteau fi puse sub controlul internaţional al unui comitet format din câţiva membri.

Cum Pearl Harbor a demonstrat cã şi marile puteri puteau fi victime ale agresiunii, Roosevelt a manifestat un interes sporit pentru crearea unui sistem de securitate internaţionalã care sã însoţeascã dezarmarea. Accentul era pus tot pe colaborarea marilor puteri care, într-o lume dezarmatã, trebuiau sã coopereze strâns. O comisie de supraveghere, formatã din neutri, urma a informa marile puteri asupra oricãrei violãri a restricţiilor de înarmare sau a pericolelor de agresiune. Într-o asemenea situaţie urmau a interveni ,,cei patru mari", care puteau ameninţa cu carantina statul agresiv sau, în caz de necesitate, sã bombardeze chiar anumite obiective de pe teritoriul acestuia. Cum asemenea state urmau a fi practic dezarmate, cele patru mari puteri nu ar fi riscat, credea preşedintele american, sã se supunã nici unei primejdii. Dupã ce securitatea internaţionalã ar fi fost, în acest fel, asiguratã, se putea crea o organizaţie internaţionalã, care sã îndeplineascã o sumã de alte atribuţii în afara celor de securitate, mai ales în ce priveşte cooperarea dintre state. Într-o discuţie, el a considerat chiar cã noua organizaţie putea avea sediul tot la Geneva, urmând a discuta în reuniuni lunare probleme de alimentaţie, cooperare economicã etc. Ulterior însã, Roosevelt a apreciat cã asemenea atribuţii puteau fi realizate de organisme speciale, localizate în diverse pãrţi ale globului.

Comitetul de studii în problemele organizãrii postbelice, din cadrul Departamentului de Stat, şi-a continuat în acest rãstimp lucrãrile. Acestea au fost doar parţial influenţate, în aceastã etapã, de ideile lui Roosevelt. Preşedintele Comitetului, S. Welles, avea şi el idei proprii, pe care le-a expus în linii mari şi în diverse declaraţii publice. Welles, ca şi secretarul de stat Hull, erau adepţii creãrii unei organizaţii mondiale, dar în chestiunea grupãrii regionale a statelor mici cei doi nu au cãzut de acord. Ca preşedinte al Comitetului de studii din Departament, Welles a influenţat planurile oficiale pregãtite în anii 1942-1943, dar la rându-i a fost influenţat de ideile lui Roosevelt privind rolul marilor puteri.

Ca urmare a acestor influenţe reciproce, proiectul de plan elaborat de Comitetul special din Departamentul de Stat privind organizarea postbelicã a lumii preconiza crearea uni organism politic interimar încã din timpul rãzboiului, pentru a permite personalului sã dobândeascã experienţã şi sã creeze un mecanism de realizare a unor acorduri internaţionale încã înainte de încheierea armistiţiului. Acest aspect era în acord cu ideea preşedintelui Roosevelt de a stabili o perioadã de ,,calmare" înainte de începerea lucrãrilor unei conferinţe de pace. De aici şi necesitatea unei agenţii interimare care dupã o fazã de tranziţie urma a deveni organizaţia permanentã a Naţiunilor Unite. Respectiva agenţie urma a fi constituitã din reprezentanţii tuturor statelor aliate, dar comitetul de conducere era preconizat a reuni reprezentanţii marilor puteri, precum şi delegaţii unor regiuni de pe glob: Europa de est; Europa de vest; republicile americane; Orientul Îndepãrtat şi eventual popoarele arabe. Comitetul urma a se numi Administraţia provizorie de armistiţiu şi trebuia sã acţioneze, pe cât posibil, în acord cu opinia tuturor Naţiunilor Unite dar cu rol de autoritate generalã de control. În cadrul Administraţiei doar marile puteri instituiau o comisie de securitate, în timp ce în alte comisii specializate urmau a fi reprezentate toate Naţiunile Unite.

Fãrã a mai elabora detalii, Comitetul Departamentului de Stat era deja gata, în mai 1942, a recomanda paşii iniţiali pentru crearea agenţiei interimare. Hull a apreciat însã cã orice iniţiativã în acest sens era prematurã şi în consecinţã a recomandat Comitetului a adânci studiile înainte de a se iniţia negocieri cu alte state, deoarece trebuia acordatã atenţie maximã evitãrii oricãror disensiuni în cadrul Naţiunilor Unite. Pe de altã parte, Hull considera cã orice program de politicã externã trebuia sã fie serios analizat de opinia publicã americanã. De aici şi necesitatea pregãtirii terenului pentru educarea americanilor în legãturã cu direcţiile de acţiune postbelicã. Astfel, investigaţiile au fost continuate şi primul plan american mai detaliat va fi finisat abia în 1943.

Uniunea Sovieticã nu a elaborat planuri proprii privind organizarea postbelicã. Situaţia militarã dificilã din anii 1941-1942 a fãcut ca întreaga atenţie a diplomaţiei sovietice sã fie orientatã spre soluţionarea problemelor curente legate de purtarea rãzboiului. Pânã în 1944, Guvernul sovietic s-a limitat în general la a-şi exprima poziţia faţã de propunerile americane referitoare la relaţiile internaţionale postbelice. Datã fiind concepţia lui Roosevelt despre rolul marilor puteri, Uniunea Sovieticã a fost consultatã în toate chestiunile postbelice, fiind prezentã în toate etapele genezei Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar fãrã iniţiative proprii cuprinzãtoare. Din punctul de vedere al S.U.A., un important pas înainte s-a fãcut prin obţinerea acordului Moscovei de a-şi asuma angajamente pentru cooperarea de dupã rãzboi.

Chiar în tratatul anglo-sovietic din 26 mai 1942 era menţionatã, la articolul 3, dorinţa pãrţilor de a adera la acţiunile comune pentru menţinerea pãcii în perioada postbelicã. Iar în articolul 5 era inserat acordul pãrţilor de a contribui la organizarea securitãţii europene şi a prosperitãţii economice, în baza principiilor neintervenţiei în afacerile interne ale altor state şi al prohibirii expansiunii teritoriale. Unele aspecte ale securitãţii europene au fost deja anticipate în anii 1941-1942 prin proiectele de federalizare lansate de guvernul polonez de la Londra. Ideea nu era nouã şi se pãrea cã rãzboiul confirma asemenea tendinţe. Încã de la reuniunea interaliatã de la Londra din septembrie 1941, guvernele în exil ale Poloniei şi Cehoslovaciei au dat publicitãţii o declaraţie prin care se angajau a aplica principiile Cartei Atlanticului în strânsã colaborare. De fapt, la 11 noiembrie 1940 cele douã guverne au cãzut de acord cu formarea unei confederaţii dupã rãzboi. În urma negocierilor care au urmat, în ianuarie 1942 a fost adoptatã o declaraţie ce îngloba principiile ce urmau a sta la baza confederaţiei, principii expuse în 13 puncte. Iar în iunie 1942 au fost constituie patru comisii mixte de studii (economicã, militarã, socialã şi culturalã) care sã elaboreze planuri concrete privind realizarea uniunii.

În ianuarie 1942, s-a încheiat un acord între suveranii Greciei şi Iugoslaviei privind crearea unei uniuni balcanice dupã rãzboi. Documentul pornea de la constatarea cã lipsa de cooperare dintre statele balcanice favoriza agresiunea marilor puteri. Se stabileau organele uniunii şi atribuţiile acestora şi se menţiona cã Uniunea era deschisã aderãrii celorlalte state din zonã pentru a transpune în practicã deviza: Balcanii sã fie ai ţãrilor balcanice. Aceste proiecte au fost primite favorabil de Uniunea Sovieticã, State Unite şi Marea Britanie. Departamentul de Stat a iniţiat chiar un comitet special cu studierea efectelor proiectelor de federalizare europeanã. Evoluţia conflagraţiei şi înţelegerile dintre marile puteri vor duce însã la cãderea în desuetudine a acestor proiecte.

Diplomaţia britanicã a acordat o atenţie mare, aşa cum vom vedea, aceleiaşi soluţii a federalizãrii europene dupã rãzboi. Organizarea postbelicã începe a fi discutatã sistematic de cercurile britanice începând cu toamna anului 1942. Înainte de acest moment însã au avut loc ample discuţii pregãtitoare la diverse niveluri oficiale. Cum situaţia militarã continua a fi criticã în 1942, primul ministru britanic nu a avut rãgazul necesar sã analizeze îndeaproape problemele postbelice. Carta Atlanticului fãcea referinţã la stabilirea unui sistem larg şi permanent de securitate, fãrã a-i preciza detaliile. În acest context, Foreign Office avea schiţat, în iunie 1942, planul unei eventuale confederaţii a statelor din centrul şi sud-estul Europei. Planul era detaliat în memorandumul intitulat: O proiectatã confederaţie de state situate între Germania şi Italia pe de o parte, şi Rusia şi Turcia pe de altã parte. Documentul era pregãtit de sir Omar Sargent, înalt funcţionar la Foreign Office. Bun cunoscãtor al relaţiilor interbelice, autorul proiectului începea prin a constata poziţia nesatisfãcãtoare a micilor state, din punctul de vedere al securitãţii europene. Asemenea state, dupã opinia sa, existau doar din considerente etnice dar fãrã o bazã strategicã sau economicã realã. Cum micile state nu se puteau apãra singure în caz de agresiune, fuziunea lor într-o confederaţie în care ideea naţionalismului colectiv fundamentat pe interesele comune economice şi strategice, fuziunea aşadar, ar fi putut duce la crearea unei unitãţi capabile a înfrunta o viitoare agresiune germanã. Planurile de uniune polono-cehoslovacã şi greco-iugoslavã, încurajate de britanici, nu au soluţionat chestiunile legate de aderarea unui numãr mai mare de state. Într-o asemenea situaţie trebuia precizatã forma confederaţiei care trebuia sã ţinã seama de necesitatea creãrii unui mecanism comun de apãrare, a elaborãrii unei politici externe, a unei monede comune şi a unei uniuni vamale, probleme extrem de complexe ce nu puteau fi rezolvate în acei ani. Cât despre componenţã, sir Omar Sargent aprecia cã din federaţia central-europeanã trebuiau sã facã parte: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi eventual Austria. Iar confederaţia sud-est europeanã trebuia sã asocieze toate statele balcanice, în ciuda dificultãţilor legate de soluţionarea unor dispute teritoriale dintre acestea.

Aşadar, în anul care a urmat, 1943, Foreign Office a considerat principiul confederaţiei ca fiind de dorit, dar, pe mãsura scurgerii timpului, a ajuns la dubii crescânde în legãturã cu posibilitãţile de realizare practicã. Conjunctura, cât şi problemele interne ale statelor vizate s-au dovedit a fi obstacole de netrecut şi, ca urmare, în vara anului 1943 diplomaţia britanicã a renunţat la planurile de federalizare europeanã ca fiind lipsite de orice şansã de transpunere în viaţã.

Proiectele pentru crearea unei organizaţii mondiale de securitate, care sã implice cooperarea marilor puteri, aveau de fapt prioritate faţã de viitoarea organizare europeanã. Crearea unei organizaţii internaţionale fundamentatã pe cooperarea marilor puteri era desigur şi o certitudine a soluţionãrii securitãţii europene. Primul plan britanic referitor la organizaţia postbelicã a fost elaborat de G. Jebb, şeful Departamentului economic şi reconstrucţie din Foreign Office, asistat de sir Charles Webster. Planul, conceput ca fiind al celor patru puteri (The Four-Power Plan) a fost prezentat ca sintezã de Eden lui Churchill la 5 octrombrie 1942.

Pornind de la interpretarea primelor idei americane privind organizarea postbelicã, atât cât erau ele cunoscute de Foreign Office, autorii planului analizau mãsura în care sistemul celor patru puteri era practicabil şi gradul în care era în acord cu interesele britanice. Eficacitatea proiectului se baza pe presupunerea cã marile puteri n-ar fi apte şi doritoare de a intra în angajamente generale menite a preveni ca alte state sã provoace tulburãri. În ce priveşte Marea Britanie, politica externã postbelicã a acesteia trebuia - dupã opinia autorilor acestui plan - sã fie orientatã spre dezvoltarea sau restaurarea comerţului exterior, spre crearea unui sistem internaţional apt sã limiteze puterea Germaniei şi Japoniei, spre menţinerea unor forţe armate care sã impunã respect şi sã permitã participarea la orice sistem de securitate colectivã, spre menţinerea influenţei britanice în colonii şi spre promovarea pãcii generale şi a comerţului pe calea cooperãrii internaţionale. În direcţia realizãrii acestor obiective, Marea Britanie îşi asumase deja obligaţii prin Carta Atlanticului, Acordul de ajutor reciproc (cu S.U.A.) şi tratatul cu Uniunea Sovieticã. Toate acestea cuprindeau, deşi în proporţii diferite, şi angajamentul Marii Britanii de a juca un rol important în relaţiile internaţionale postbelice, în colaborare cu Statele Unite şi Uniunea Sovieticã.

În aceastã direcţie, potenţialul economic redus al Marii Britanii, în comparaţie cu S.U.A. şi U.R.S.S., precum şi posibilitatea realã ca rãzboiul sã epuizeze financiar regatul, constituiau impedimente care trebuiau luate în considerare. În schimb, erau optimiste aprecierile legate de capacitatea forţelor aeriene britanice, precum şi de foarte posibila menţinere a ataşamentului Dominioanelor la Coroanã în chestiunea organizãrii pãcii generale. Pe plan economic, sumbrele perspective financiare erau anihilate în parte de certa dispariţie - cel puţin pentru un numãr de ani - a concurenţei germane şi japoneze. Se mai punea şi problema dacã englezii erau dispuşi sã facã sacrificii pentru a menţine ţara în rândul marilor puteri. Dacã opoziţia faţã de acest deziderat a unor importante categorii de englezi va învinge, Marea Britanie urma sã cadã în rândul puterilor din a doua categorie. Aceastã perspectivã nu putea fi totuşi acceptatã deşi era clar cã Regatul singur nu putea face faţã crizelor internaţionale postbelice. El avea nevoie de aliaţi puternici şi pentru aceasta trebuia el însuşi sã fie puternic.

Memorandumul sublinia, de asemenea, cã singurele puteri de clasã mondialã erau Statele Unite şi Uniunea Sovieticã. China avea interese limitate doar la Extremul Orient şi doar la insistenţele americane era cotatã în rândul marilor puteri. Planul celor patru puteri era realizabil doar în mãsura în care obiectivul sãu real era ţinerea sub control a Germaniei şi Japoniei şi nu acceptarea acestora în rândul super-puterilor. Roosevelt declarase deja cã era împotriva unui ,,concert mondial" din care sã facã parte Germania sau Japonia.

Prevenirea renaşterii Germaniei şi Japoniei ridica însã problema soluţionãrii câtorva chestiuni. Una dintre acestea era locul Franţei şi al aranjamentelor regionale în mecanismul mondial. În acest sens, Marea Britanie era împotriva sferelor de influenţã şi trebuia sã insiste pentru acţiunea colectivã a marilor puteri în orice parte a lumii. Totuşi, în diverse zone se puteau crea organisme regionale de supraveghere a pãcii: în Extremul Orient, de pildã, S.U.A. urmau sã aibã un rol predominant; în Europa, un rol similar, potrivit diplomaţiei britanice, urmau sã-l aibã Marea Britanie şi Uniunea Sovieticã; în estul continentului se puteau crea douã confederaţii, centrate în jurul Cehoslovaciei şi Poloniei, a Greciei şi Iugoslaviei. În colaborare cu Uniunea Sovieticã cele douã confederaţii puteau anihila orice agresiune germanã. În esenţã, marile puteri urmau sã fie prezente în toate organizaţiile regionale care trebuiau sã fie subordonate direct reuniunilor şi deciziilor celor patru mari puteri.

G. Jebb a respins punctul de vedere al preşedintelui Roosevelt ca numai marile puteri sã posede armament greu şi a fãcut unele sugestii în chestiunea colaborãrii economice. În problema colonialã, el a propus un control internaţional numai pentru coloniile britanice din Extremul Orient, unde S.U.A. aveau interese speciale. Trebuia subliniat faptul, dupã opinia sa, cã acest regim special nu urma sã se aplice posesiunilor britanice din alte zone. Analiza posibilitãţilor ce se întrezãreau nu oferea nici o garanţie cã planul va funcţiona, dar din punct de vedere britanic nu exista nici o altã alternativã rezonabilã. Ca urmare, Marea Britanie trebuia sã susţinã ,,planul celor patru" şi sã încerce sã obţinã din partea americanã un angajament ferm privind participarea la viaţa internaţionalã postbelicã.

Trimiţând sumarul acestui memorandum lui Churchill, Eden a subliniat necesitatea unor decizii orientative privind politica postbelicã, pentru a putea iniţia negocieri cu americanii. În acest sens, el a propus ca memorandumul Jabb sã fie discutat în cabinet. La 3 noiembrie 1942, Eden informa pe colegii sãi din guvern cã Roosevelt şi-a exprimat dorinţa de a începe discuţii privitoare la reglementãrile postbelice. Preşedintele, spunea el, sugera ca discuţia sã înceapã cu chestiunea dezarmãrii agresorilor şi sã atingã şi problema colonialã. Eden a propus sã se rãspundã preşedintelui cã schema propusã era acceptabilã şi cã putea fi dezvoltatã într-un aranjament general internaţional. Scopul urmãrit era obţinerea prin acţiuni comune a securitãţii şi stabilitãţii politice şi economice în lume. Era însã necesar, dupã opinia sa, ca S.U.A. sã-şi asume obligaţii precise şi în menţinerea stabilitãţii europene. Cabinetul a considerat cã un asemenea rãspuns era prea larg şi a decis ca înainte de a trimite instrucţiuni lordului Halifax, ambasadorul Marii Britanii la Washington, sã discute liniile generale ale sistemului de securitate postbelic. Pentru aceasta, Eden trebuia sã pregãteascã un memorandum.

Conform acestei hotãrâri, la 8 noiembrie 1942, Eden a prezentat cabinetului britanic memorandumul solicitat. Documentul analiza cele douã posibilitãţi ce se ofereau Marii Britanii dupã rãzboi: sã continue a-şi exercita atribuţiile de mare putere, ceea ce însemna eliberarea şi menţinerea influenţei asupra Europei care nu trebuia sã fie dominatã din nou de Germania sau sã renunţe la poziţia de mare putere. Obiectivele europene sau mondiale puteau fi atinse doar în colaborare cu celelalte mari puteri în cadrul unei organizaţii largi.

De vreme ce nu se ştia dacã urma a fi revitalizatã Societatea Naţiunilor, ca punct de plecare trebuia luatã Declaraţia Naţiunilor Unite. În acest context, esenţialã era cooperarea marilor puteri şi deşi practic erau trei asemenea puteri, Marea Britanie trebuia sã accepte formula în patru, deoarece S.U.A. insistau pentru asocierea Chinei. Cu acest prilej, Eden a cerut aprobarea guvernului de a menţiona în discursuri şi discuţii faptul cã viitoarea organizaţie mondialã se va baza pe cooperarea celor patru mari puteri.

Dupã audierea memorandumului prezentat de Eden, sir S. Cripps - fruntaş laburist - a prezentat cabinetului, la 19 noiembrie 1942, o notã pe marginea planului ,,celor patru". Autorul considera necesar sã se elaboreze chiar un program comun de acţiune al marilor puteri şi, în acest sens, lua Europa ca zonã principalã de acţiune. Cum marele pericol pentru continent era forţa Germaniei, aceasta trebuia slãbitã economic, iar statele vecine sã fie unite în mari unitãţi federale. Dupã rãzboi marile puteri trebuiau sã instituie un sistem de poliţie pe continent, sistem care urma sã se extindã la nivel mondial. Un Consiliu al Europei, format din S.U.A., Anglia şi Uniunea Sovieticã trebuia sã soluţioneze problemele economice, politice şi sociale, precum şi pe cele ale statelor libere din Africa. America urma sã fie preocuparea exclusivã a statelor americane, iar în Orientul Îndepãrtat urma sã se creeze un Consiliu al Asiei, din care sã facã parte toate marile puteri. Commonwealthul avea propriile sale conferinţe, iar Uniunea Sovieticã putea crea un consiliu propriu care sã fie reprezentat alãturi de celelalte patru (Europa şi Africa, America, Asia şi Commonwealth) într-un Consiliu mondial.

Guvernul britanic a analizat memorandumul Eden şi nota lui sir S. Cripps la 27 noiembrie 1942 şi a acceptat ideea fundamentalã a cooperãrii celor patru mari puteri, precum şi teza privind Consiliul mondial şi cele cinci consilii regionale. S-a decis totuşi ca, pentru moment, sã nu se asume nici o obligaţie în acest sens. La jumãtatea lunii ianuarie 1943 Foreign Office a prezentat un nou document, Planul Naţiunilor Unite, care era o combinaţie a memorandumului Jebb şi a celui din 8 noiembrie 1942, completat prin consultarea lui sir S. Cripps. Acest nou proiect va fi pe larg analizat în capitolul urmãtor.

În domeniul organizãrii politice postbelice nu a fost posibil sã se facã de timpuriu paşi concreţi înainte. Situaţia a fost însã alta în domeniul organizãrii economice şi sociale de dupã rãzboi, domenii în privinţa cãrora existau controverse mai reduse, obiectivele fiind clare, deoarece erau legate de dezvoltarea economicã prin cooperarea internaţionalã, iar experienţa antebelicã oferea o serie de învãţãminte. Chiar înainte de intrarea Statelor Unite în rãzboi, preşedintele Roosevelt şi-a manifestat interesul pentru abordarea acestor chestiuni, un indiciu în acest sens fiind organizarea unei conferinţe a Organizaţiei internaţionale a muncii, în noiembrie 1941, la Casa Albã (dupã declanşarea rãzboiului în Europa, sediul Organizaţiei fusese mutat la Montreal, în Canada). De asemenea, guvernul american a acceptat transferarea unor secţii tehnice ale Secretariatului Societãţii Naţiunilor în Statele Unite: Departamentul pentru probleme economice, financiare şi de tranzit, s-a stabilit la Princeton, New Jersey, în 1940, dupã cum în noiembrie 1941 s-a creat un organism consultativ al Biroului central permanent pentru opium, la Washington. La sfârşitul anului 1942, ideile de bazã privind relaţiile economice internaţionale au fost inserate în articolul 7 din Lend-Lease Agreement, încheiat cu Marea Britanie dupã care au început primele studii privind refacerea economicã postbelicã.

Londra era, de asemenea, preocupatã de chestiunea refacerii postbelice. Este semnificativ în acest sens faptul cã în septembrie 1941 s-a constituit un Comitet interaliat pentru necesitãţi postbelice. Activitatea acestuia a fost redusã pânã la începutul anului 1942, deoarece problemele curente ale rãzboiului erau mai presante. Dar în februarie 1942, Comitetul a propus lãrgirea componenţei şi intensificarea activitãţii sale. Ideea a fost acceptatã de guvernul american, deşi acesta a elaborat un timp planuri proprii. Apoi a fost acceptatã propunerea privind convocarea la Washington a unei conferinţe a Naţiunilor Unite care sã discute problemele postbelice. Pentru pregãtirea reuniunii, preşedintele Comitetului interaliat a început discuţia cu oficialii americani în vara lui 1942. Cu acest prilej, cele douã pãrţi au cãzut de acord asupra necesitãţii creãrii unei organizaţii pentru refacere, cu participarea tuturor Naţiunilor Unite dar cu suportul financiar şi material predominant american. Preocuparea majorã a fost stabilirea unei linii de demarcaţie între refacere şi reconstrucţie. La sugestia lui Hull, cele douã chestiuni au fost separate, deşi s-a apreciat cã refacerea trebuia interpretatã în sens larg. În final, s-a ales denumirea de Administraţia Naţiunilor Unite pentru Refacere şi Restabilire (U.N.R.R.A.), care voia a sugera cã nu a fost trasatã o linie rigidã între refacere şi reconstrucţie, dar nici nu impunea angajarea în programe nelimitate. Deja în august 1942 un proiect anglo-american pentru crearea acestui organism a fost înmânat guvernelor sovietic şi chinez. Roosevelt aprobase ideile de bazã asupra naturii organismului, dar a decis ca pentru moment proiectul sã nu fie fãcut public de vreme ce evoluţia rãzboiului era încã incertã. Abia în iunie 1943, aşa cum vom vedea, proiectul pentru U.N.R.R.A. a fost supus atenţiei celorlalte guverne aliate.

Ministerul de finanţe american avea şi el preocupãri privind situaţia postbelicã. Dupã intrarea în rãzboi, el a sugerat o conferinţã a miniştrilor de finanţe din statele aliate, care sã discute crearea unui fond internaţional pentru stabilizarea schimburilor monetare. Departamentul de Stat s-a opus discutãrii acestei chestiuni de cãtre toate statele aliate înainte ca marile puteri sã adopte un punct de vedere. Acest punct de vedere s-a impus şi la Conferinţa de la Rio de Janeiro a statelor americane, care a adoptat doar rezoluţia privind convocarea, la o datã neprecizatã, a unei reuniuni menite a analiza crearea unui fond de stabilizare. În curând, Ministerul de finanţe american a elaborat un proiect complementar privind crearea unei bãnci internaţionale pentru reconstrucţie şi a propus convocarea unei conferinţe de experţi din cele 36 de Naţiuni Unite şi asociate. Reuniunea pregãtitoare trebuia sã analizeze posibilitãţile de creare a unui fond de stabilizare şi a unei bãnci internaţionale şi sã se pregãteascã agenda de lucru a unei conferinţe de fondare a instituţiilor respective. Departamentul de Stat a insistat, din nou, ca în prealabil sã se stabileascã un punct de vedere comun al marilor puteri. În aceastã situaţie, Roosevelt a decis în mai 1942 crearea unui comitet interministerial care sã studieze chestiunea. Între timp, guvernul britanic a propus proiectul unei uniuni internaţionale de clearing. Sugestia venea în întâmpinarea ideii lui Hull de a negocia în etape şi era un prim pas spre discutarea conţinutului articolului 7 din Lend-Lease Agreement. Americanii au înmânat englezilor şi proiectul planului pentru fondul de stabilizare şi cele douã documente au fost analizate de experţii de la Washington şi Londra în toamna anului 1942.

Cele douã proiecte aveau idei comune, dar şi importante diferenţe de naturã tehnicã, aşa încât a fost nevoie de multe luni de negociere pe canal diplomatic. La discuţii au fost antrenate şi guvernele sovietic, chinez şi canadian, aşa încât abia în iunie 1943 o reuniune consultativã a putut fi convocatã la Washington. Cu acest prilej a fost anunţat şi proiectul creãrii unei bãnci internaţionale pentru finanţarea reconstrucţiei. Cum succesul acestor proiecte depindea, în principal, de gãsirea unui punct de vedere comun anglo-american, ţãri ce puteau furniza resursele necesare, conferinţa de constituire s-a convocat abia în iunie 1944.

Pânã la aceastã datã a continuat dezacordul între diferite departamente asupra celor mai bune metode de elaborare a unui program postbelic economic. Departamentul de Stat susţinea ideea unor discuţii exploratorii doar între principalele state interesante şi cu abordarea tuturor aspectelor implicate. Ministerul de finanţe se pronunţa pentru abordarea separatã a fiecãrui subiect, cu angajarea experţilor tehnici din cât mai multe state. Ulterior, Ministerul Muncii şi cel al Agriculturii s-au pronunţat pentru punctul de vedere al celui de Finanţe. De aici, şi lipsa de claritate în negocierile cu englezii care au intrat într-o fazã de nesiguranţã. Pe acest fundal au survenit alte propuneri care vor genera modificãri în planurile iniţiale anglo-americane. Una din aceste propuneri a fost formulatã de Comitetul miniştrilor de externe ai guvernelor în exil de la Londra, care sugera crearea unei comisii pentru studierea problemelor reconstrucţiei europene în strânsã legãturã cu obiectivele pe termen lung, stipulate deja în articolul 7 din Lend-Lease Agreement. Guvernul englez a acceptat ideea şi cel american a fost invitat a se asocia la lucrãri. Ulterior, guvernele europene au sugerat ca discuţiile sã se refere la întreaga lume şi nu numai la continentul lor.

Pe de altã parte, s-a constituit un grup neoficial în care au intrat australieni, canadieni, englezi şi americani care au elaborat, în octombrie 1942, un Program al Naţiunilor Unite pentru eliberarea de coşmarul foametei. Documentul a fost înaintat cercurilor oficiale de la Londra şi Washington, unde a trezit interes deoarece sugera - între altele - crearea unei Comisii tehnice pentru alimente şi agriculturã. Roosevelt a fost captivat de idee şi în februarie 1943 a decis, fãrã a-l consulta pe Hull, sã se convoace o conferinţã a Naţiunilor Unite care sã analizeze problemele de perspectivã legate de alimentaţie. Preşedintele a fost împotriva creãrii unui organism internaţional permanent, dar a acceptat ideea planului şi a adaptat-o la planurile proprii, la prevederile din Carta Atlanticului. În acest context, Roosevelt a decis convocarea unei serii de conferinţe în chestiuni economice şi sociale: alimentaţie şi agriculturã, relaţii monetare etc. El spera ca în acest fel delegaţii Naţiunilor Unite sã capete obişnuinţa de a lucra împreunã şi sã punã bazele unui şir de agenţii internaţionale specializate. În acel moment, şeful executivului american gândea cã asemenea agenţii se puteau crea pe baze descentralizate, fãrã legãturã cu un organism general de coordonare. Roosevelt a dispus ca prima conferinţã, consacratã problemelor necontrolate versate ale alimentaţiei şi agriculturii sã înceapã cât mai curând posibil. Reuniunea a avut loc, totuşi, ulterior, în mai 1943.

Aşa cum am arãtat, americanii au respins ideea lui Wilson de a adera la o organizaţie internaţionalã dupã primul rãzboi mondial, dar au acceptat principiul autodeterminãrii popoarelor, principiu extins treptat de la cazul naţiunilor subjugate din imperiile europene la colonii şi teritoriile dependente. Concepţia americanilor de rând era cã colonialismul şi imperialismul erau anacronice prin definiţie şi cã libertatea şi autodeterminarea erau identice. De aici şi dreptul fiecãrui popor de a se bucura de independenţã şi libertate. Cercurile oficiale ale Congresului împãrtãşeau în bunã parte aceastã doctrinã transpusã pentru prima datã în practicã în 1936, când S.U.A. au garantat independenţa Filipinelor. Roosevelt şi ceilalţi lideri politici americani apreciau cã dreptul la independenţã al popoarelor coloniale va constitui una din marile probleme postbelice. De aici şi includerea autodeterminãrii în Carta Atlanticului ca unul din scopurile rãzboiului. Iar atunci când Churchill a declarat - în septembrie 1941 - cã punctul 3 din Carta Atlanticului, privind autodeterminarea, nu se aplicã coloniilor din Imperiul britanic, opinia publicã americanã a fost iritatã.

În frunte cu vicepreşedintele Wallace, cercuri oficiale americane au cerut guvernului adoptarea unei politici de acordare imediatã a independenţei popoarelor coloniale. Factorii de decizie au apreciat însã cã problema nu era atât de simplã. Hull considera cã o asemenea atitudine nu lua în consideraţie amploarea problemei şi orice grabã nu putea duce decât la compromiterea scopului final. Dupã Pearl Harbor, cererile americane privind decolonizarea s-a accentuat pe fondul succeselor japoneze care utilizau cu zgomot lozinca ,,Asia pentru asiatici". Guvernul S.U.A. a reînnoit Filipinelor promisiunea de independenţã şi a facilitat aderarea acestora la Declaraţia Naţiunilor Unite, în iunie 1942.

Aceastã atitudine faţã de problema colonialã nu a însemnat subestimarea dificultãţilor care erau de anticipat: necesitatea acordului puterilor colonialiste care, în bunã parte, fãceau parte din Naţiunile Unite; pe de altã parte, liderii militari americani preconizau deja dobândirea controlului asupra unor insule cu poziţii strategice din Pacific. Ca urmare, chestiunile coloniale au fost abordate în discuţii particulare şi în schimburi diplomatice exploratorii. În declaraţiile publice, problema a fost amintitã doar în termeni generali fãrã precizãri geografice şi cu indicarea grijii ca popoarele în cauzã sã fie în mãsurã sã accepte responsabilitãţi noi.

Dintre cele trei mari state colonialiste, Marea Britanie, Franţa şi Olanda, doar aceasta din urmã a acceptat fãrã nici o rezistenţã soluţionarea problemei posesiunilor de peste mãri, prin acordarea independenţei teritoriilor respective. Încã de la sfârşitul anului 1941, guvernul olandez a propus convocarea unei conferinţe la care sã fie reprezentate toate coloniile, pentru a discuta viitorul lor constituţional. Raporturile cu Franţa în chestiunile coloniale erau complicate prin existenţa celor douã autoritãţi: Vichy şi Franţa Liberã. Politica americanã faţã de Vichy a fost de recunoaştere, pentru a preveni ocuparea germanã a restului Franţei, capturarea flotei şi a imperiului sãu colonial. În baza acestei linii, S.U.A. au recunoscut menţinerea intactã a situaţiei posesiunilor franceze din emisfera vesticã. Ca urmare, Hull a protestat în decembrie 1942, când de Gaulle şi-a manifestat intenţia de a ocupa insulele St. Pierre şi Miquelor. Declaraţiile publice americane promiteau restaurarea imperiului şi a Franţei continentale dupã rãzboi. Dar, în particular, poziţia oficialilor americani era diferitã. Hull era pentru exercitarea de presiuni asupra statelor colonialiste în vederea acordãrii independenţei teritoriilor dependente. Roosevelt însã s-a pronunţat pentru crearea unui sistem de tutelã, mai ales în privinţa coloniilor din Extremul Orient. Preşedintele i-a declarat lui Molotov, aflat în vizitã la Washington, în mai 1942, cã teritoriile dependente din Asia vor fi pregãtite pentru viaţã independentã mai devreme sau mai târziu. Pânã atunci trebuia creat un fel de sistem internaţional de tutelã care sã le administreze.

În ce priveşte imperiul colonial britanic, primele discuţii au fost centrate asupra situaţiei Indiei, unde mişcarea de eliberare naţionalã era evident într-o fazã mai avansatã. Guvernul american nu a fãcut iniţial nici o sugestie celui britanic în legãturã cu India, dar a insistat asupra ideii cã indienii vor coopera mai eficace la efortul de rãzboi dacã vor fi independenţi. Chiar în timpul vizitei lui Churchill la Washington, în decembrie 1941, Roosevelt a ridicat problema independenţei Indiei, dar primul-ministru a reacţionat atât de violent, încât preşedintele a evitat abordarea din nou a problemei. Abia în martie 1942, sub presiunea mişcãrii de eliberare naţionalã din India, Londra a acceptat sã discute problema viitorului acestei ţãri. O delegaţie guvernamentalã condusã de sir S. Cripps a vizitat India şi a promis liderilor locali acordarea statutului de dominion dupã rãzboi. Hull a apreciat pozitiv iniţiativa britanicã, dar a considerat cã nu era necesar a interveni pentru a nu afecta autoritatea guvernului britanic în India în acele momente critice. Aceastã poziţie va determina pe indieni sã vadã în Statele Unite un suporter al imperialismului britanic. Încercãrile diplomaţiei americane de a schimba aceastã opinie au eşuat.

O confirmare a acestei convingeri a rezultat din atitudinea preşedintelui S.U.A. faţã de cererea lui Gandhi, susţinutã de Chiang Kai-şi, din vara lui 1942, de a participa direct la soluţionarea problemei indiene. Roosevelt a decis cã pentru moment preocuparea esenţialã era menţinerea coaliţiei care lupta pentru victorie. În 1942, India rãmãsese singura bazã serioasã din Asia pentru Naţiunile Unite, aşa încât opinia publicã americanã continua sã manifeste interes permanent pentru statutul acesteia, blamând politica britanicã şi inactivitatea guvernului american. Pentru a contrabalansa asemenea critici, Sumner Welles a declarat, în mai 1942, fãrã a se consulta cu Hull, cã rãzboiul în curs, care era unul de eliberare, trebuia sã ducã şi la eliminarea oricãrei discriminãri, sã punã capãt epocii imperialismului şi sã asigure dreptul popoarelor la autodeterminare. Hull a expus însã, într-un discurs din toamna anului 1942, linia realã a politicii americane: toate popoarele, fãrã deosebire de rasã, culoare sau religie, care sunt gata sã accepte responsabilitãţile independenţei, sunt îndreptãţite a solicita acest drept. S.U.A. vor sprijini încercãrile tuturor popoarelor care prin actele lor se aratã a fi gata sã obţinã libertatea. Dar, la presiunile Londrei, în mesajul care marca un an de la semnarea Cartei Atlanticului, Roosevelt nu a fãcut nici o referire concretã în problema autodeterminãrii popoarelor, problemã ce era menţionatã doar ca un principiu.

Pe acest fundal, Departamentul de Stat a elaborat un plan pentru politica generalã în problema colonialã dupã terminarea ostilitãţilor, prin grija unui comitet tehnic condus de Sumner Welles. Acest organism a pregãtit un proiect de protocol încadrat în celelalte planuri pentru crearea unei Autoritãţi a Naţiunilor Unite. Ideea de bazã din protocol era cã sistemul de tutelã urma a se aplica tuturor coloniilor, sub conducerea unui organism al Naţiunilor Unite care urma a decide momentul la care popoarele dependente puteau deveni state libere. Proiectul preconiza un acord imediat pentru crearea tutelei şi instituirea mecanismului de lucru. Sistemul de tutelã trebuia acceptat voluntar, mai puţin în cazul statelor învinse care trebuiau sã piardã teritoriile dependente. Cum organisme de control urmau sã aibã puteri întinse, se impuneau convorbiri pregãtitoare cu puterile colonialiste pentru a evita mijloacele de coerciţie. Un mare semn de întrebare era generat de Franţa, putere colonialistã, dar care nu putea fi inclusã în sistemul Naţiunilor Unite fiind încã sub ocupaţie. Mai trebuiau luate în considerare şi statele neutre, ca Spania sau Portugalia. Chiar cu aceste impedimente, autorii proiectului de protocol recomandau realizarea imediatã a acordului Naţiunilor Unite în problema tutelei internaţionale.

Hull a apreciat cã planul mergea prea departe şi cã, din considerente politice, un proiect mai limitat trebuia supus dezbaterii internaţionale. Ca urmare, o nouã propunere a fost elaboratã şi înaintatã lui Roosevelt în noiembrie 1942. În memorandumul anexat documentului, Hull enumera cele trei posibilitãţi de aplicare a sistemului de tutelã: pentru toate coloniile; doar pentru cele care au avut regim de mandat în Societatea Naţiunilor şi cele luate de la inamic sau crearea tutelei pentru acestea din urmã şi recomandarea adresatã puterilor colonialiste de a respecta anumite principii în guvernarea teritoriilor dependente, al cãror statut urma a fi menţinut. Hull recomanda ultima soluţie şi propunea consultarea marilor puteri coloniale. O altã anexã era documentul intitulat Carta Atlanticului şi independenţa naţionalã şi se referea la toate coloniile, dar trebuia acceptatã de statele colonialiste împreunã cu un sistem limitat de tutelã. Roosevelt a aprobat aceste sugestii care, în etapa urmãtoare, vor sta la baza politicii americane în problema colonialã.

Aşa cum rezultã din cele arãtate, în geneza Organizaţiei Naţiunilor Unite, anii 1941-1942 au însemnat o etapã de cãutãri din care s-au conturat principalele direcţii de acţiune, precum şi câteva idei fundamentale. Conjunctura nu a permis însã ca, în acele momente, sã fie elaborate planuri detaliate privind organizarea postbelicã, deoarece ostilitãţile erau încã într-o fazã incertã, şi reclamau atenţia factorilor de decizie la soluţionarea problemelor militare curente, cât şi pentru faptul cã nu erau prea bine conturate condiţiile în care putea evolua lumea dupã rãzboi. Ca urmare, au fost adoptate principii, de valoare generalã, cuprinse în cele douã documente fundamentale pe care le-am analizat: Carta Atlanticului şi Declaraţia Naţiunilor Unite. Aceasta din urmã a însemnat, de fapt, constituirea cadrului în care urmau sã fie dezbãtute problemele postbelice şi care va constitui baza structurilor de dupã rãzboi. Ca direcţii majore de acţiune s-au conturat: securitatea internaţionalã, cooperarea economico-financiarã, precum şi problema colonialã.

Pentru moment, toate aceste probleme au fost abordate separat din iniţiativa anglo-americanã mai ales. În chestiunea securitãţii, Roosevelt a respins temporar ideea unei organizaţii internaţionale, dar a propus un sistem de acţiune al celor patru mari puteri pentru menţinerea pãcii în lumea postbelicã. Marea Britanie a acceptat ideea acţiunii celor patru, dar în detalii a apus accent pe proiecte de federalizare. Uniunea Sovieticã a acceptat, de asemenea, ideea, dar s-a limitat la analiza sugestiilor anglo-americane, fiind cel mai greu afectatã de ostilitãţile care se purtau în principal pe teritoriul sãu. Chestiunile economico-financiare au fost mai puţin controversate şi au fost primele care au început a fi soluţionate. Iar în problemele coloniale nu s-a putut ajunge la un punct de vedere unitar din cauza opoziţiei marii puteri colonialiste care era Marea Britanie. Churchill personal s-a pronunţat vehement împotriva principiului autodeterminãrii coloniilor, afirmând, cu oarecare umor, cã nu a fost numit şeful guvernului britanic pentru a iniţia distrugerea Imperiului britanic. În toate aceste domenii - securitate, cooperare economico-financiarã şi soluţionarea problemei coloniale -, se va ajunge la rezultate concrete în etapa urmãtoare, cea a anului 1943.

 

Pagina anterioara - Home - Despre autori - Cuprins - Pagina urmatoare

© Universitatea din Bucuresti 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.e University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.    
 Comments to:
Constantin BUSE -  Last update: May, 2003 - Web design§Text editor: Monica CIUCIU