Anca Sârbu, Daniela Smarandache, Gabriela Pascale

 

Despre autor

 

6. Cormofite

6.1.2. Tulpina

Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă, alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri, frunze, flori şi ulterior fructe şi seminţe.

Tulpini supraterane

Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate.

1. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Ex.: caudex tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Ex.: Jovibarba sp.

2. Tulpini supraterane articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi, ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate.

Fig. 12. Tulpini supraterane articulate: 1 - caulis (Lamium maculatum); 2 culm (Triticum aestivum); 3 - calamus (Carex sp.); 4 - scap (Primula veris).

Caulis tulpină ramificată (în mod excepţional simplă), verde, moale (puţin sclerificată), fistuloasă sau plină. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Ex.: majoritatea plantelor din Fam. Ranunculaceae, Brassicaceae, Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae (Fig. 12.1.).

Culm (pai) – tulpină simplă, neramificată, cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate; caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Poaceae (Fig. 12.2.).

Calamus tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. 12.3.).

Scap tulpină scurtă (internodii foarte scurte), groasă, prevăzută cu o rozetă de frunze bazale; de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze, care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). Ex.: Allium sp., Galanthus nivalis (ghiocel), Plantago sp. (pătlagină), Primula sp. (ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (Fig. 12.4.).

Orientarea în spaţiu

După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.

1. Tulpini ortotrope prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare.

Tulpini drepte (erecte). Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat, îndreptat într-o parte sau în jos. Astfel de tulpini se numesc nutante. Ex. Carduus nutans, Galanthus nivalis, Silene nutans.

Tulpini urcătoare (scandente). Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi, cu stereom ± dezvoltat. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile.

Tulpini agăţătoare se agaţă cu ajutorul unor organe specializate, de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă, garduri, ziduri etc.). Ex.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini, emergenţe (Rosa sp.), peri în formă de cârlige (Galium aparine lipicioasă); plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară, foliară (Vicia sp.); tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale, producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp., Solanum dulcamara lăsnicior).

Tulpini volubile au însuşirea de a se ridica, învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Ex.: Convolvulus arvensis (volbură), Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase).

2. Tulpini plagiotrope au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism), cu stereom slab dezvoltat. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase.

Tulpini procumbente. Tulpini culcate pe sol, cu vârful îndreptat în sus, fără să formeze rădăcini adventive (Fig. 13.1.). Ex.: Polygonum aviculare (troscot).

Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ, fără a-şi ridica vârful (Fig. 13.2.). Ex.: Salix reticulata (salcie pitică), Thymus pulcherrimus (cimbrişor).

Tulpini repente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. 13.3.). Ex.: Lysimachia nummularia (gălbioară), Trifolium repens (trifoi alb târâtor).

Tulpini ascendente. Tulpină plagiotropă la bază, după care devine erectă (Fig. 13.4.). Ex.: Stellaria nemorum (steluţă), Veronica serpyllifolia (şopârliţă).

Tulpini decumbente (culcate). Tulpină supraterană la început ascendentă, apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat, fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. 13.5.). Ex.: Thymus serpyllium (cimbrişor).

Fig. 13. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 - procumbentă; 2 - prostrată; 3 - repentă; 4 - ascendentă; 5 - decumbentă; 6 - geniculată; 7 - plante stolonifere.

Tulpini geniculate. Tulpini orizontale sau oblice la bază; de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. 13.6.). Ex.: Alopecurus geniculatus.

Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. 13.7.). Ex.: Ajuga reptans (vineţică), Antennaria dioica (parpian), Fragaria vesca (fragi de pădure), Glechoma hederacea (rotun-gioară), Hieracium pilosella (vultu-rică), Potentilla anserina (coada racu-lui), Potentilla reptans (cinci degete), Ranunculus repens (floare de leac), Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).

Consistenţa tulpinii. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale, nesclerificată), căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură, sclerificată).

Aspectul exterior al tulpinii. După aspectul exterior tulpinile pot fi: cilindrice, comprimate sau prismatice (Fig. 14.). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. – rogoz), 4 muchii (reprezentanţii Fam. Lamiaceae, unii reprezentanţi ai Fam. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae, Apiaceae); striată, când dungile sunt fine etc.

Tulpini metamorfozate

Fig. 14. Forma tulpinii: 1 - tulpină cilindrică; 2 - tulpină sulcată; 3-7 - tulpini prismatice.

Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare.

Tulpini subterane metamorfozate

Tulpinile subterane (rizomi, bulbi, tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile, prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene.

Rizomi. Sunt tulpini simple sau ramificate, de obicei cărnoase, alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori.

După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.

Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă, verticală (Fig. 15.1.). Ex.: Primula veris (ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (păpădie).

Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 15.2.). Ex.: Convallaria majalis (lăcrămioare, mărgăritar), Equisetum arvense (coada calului), Iris sp. (stânjenel), Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori, de forma literei S. Ex.: Polygonum bistorta răculeţ (Fig. 15.3.).

După formă rizomii pot fi: cilindrici, comprimaţi, tuberiformi (Iris sp.), filiformi (Convallaria majalis), coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 15.4.).

Fig. 15. Rizomi: 1 - rizom ortotrop (Primula veris); 2 - rizom plagiotrop (Convallaria majalis); 3 - rizom şerpuitor (Polygonum bistorta);  4 - rizom coraliform (Corallorhiza trifida).

Ramificaţia rizomilor

Ramificaţia monopodială. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită, continuă), iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. 16.1.). Ex.: Convallaria majalis, Maianthemum bifolium (lăcrămiţă), Oxalis acetosella, Paris quadrifolia (dalac). Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial.

Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal; vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an, odată cu formarea tulpinii florifere. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure, care se va transforma, în anul următor în tulpină floriferă (Fig. 16.2.). Ex.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae.

Fig. 16. Ramificaţia rizomilor: 1 - ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia); 2 - ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum); ci - cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani; f - frunză; fl - floare; mt - mugure terminal; ra - rădăcini  adven-tive; rz - rizom; tfl - tulpină floriferă; I-V - tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite.

La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ex.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă), Lamium album (urzică moartă), şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Lamiaceae.

Stoloni subterani. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi, subţiri, cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente; în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei, având rolul de a îndepărta, cât mai mult, plantele tinere de planta mamă. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali, fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.: Convallaria majalis, Elymus repens (pir târâtor), Equisetum sp. ş.a. (Fig. 15.2.).

Tuberculi. Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Forma tuberculilor variază: ovală, globuloasă, alungită, comprimată. Ex.: Helianthus tuberosus (napi porceşti, topinambur), Solanum tuberosum (cartof) (Fig. 17).

Fig. 17. Tuberculi: 1 - Solanum tuberosum2 -Helianthus tuberosus.

Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi, compacţi, înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate, care poartă unul sau câţiva muguri. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Primăvara, din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă, se formează tulpini supraterane florifere, iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. 18.1.).

Bulbi. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă.

Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată, puternic turtită (disciformă), cu noduri foarte apropiate. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Frunzele externe (tunici, catafile) sunt uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Pe tulpina disciformă, în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire.

Bulb tunicat bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele; prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari, membranoase, uscate, de culoare brună. Ex.: Allium cepa, Hyacinthus orientalis (zambila), Muscari comosum (ceapa ciorii), Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. 18.2.).

Bulb scvamos bulb alcătuit din scvame (solzi); prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase, mai mici şi mai înguste, care se acoperă parţial, ca nişte solzi. Ex.: Lilium candidum (crin alb), Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. 18.3.).

Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Liliaceae, Iridaceae şi Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate).

Fig. 18. Tipuri de bulbi: 1 - bulbo-tuber la Crocus sativus; 2 - bulb tunicat la Hyacinthus orientalis; 3 - bulb solzos la Lilium candidum; bt - bulbo-tuber tânăr; m - mugure de înlocuire; mt - mugure terminal; ra - rădăcini adventive; td - tulpină disciformă; tu - tunici uscate.
Despre autor
©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-804-0
Comments to: Anca SÂRBU, Daniela SMARANDACHE, Gabriela PASCALE
Last update: Martie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU