Anca Sârbu, Daniela Smarandache, Gabriela Pascale

 

Despre autor

 

6. Cormofite

(Regn Plantae, Subregn. Cormobionta, Încreng. Pteridophyta, Pinophyta şi Magnoliophyta)

Cormul este alcătuit din organe vegetative, ce asigură nutriţia plantei (rădăcina, tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei.

 

6.1. Organe vegetative – caractere morfologice

6.1.1. RĂdĂcina

Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Funcţii principale: fixează planta în sol, absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă, de multiplicare vegetativă ş.a.

După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini.

1. Rădăcini normale. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Baza lor se racordează la baza tulpinii.

2. Rădăcini adventive. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane), ramuri sau frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pe tulpină, rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri), în număr determinat sau nedeterminat.

La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridofitele mature nu prezintă, de obicei, rădăcină principală. Rădăcinile obişnuite sunt adventive, formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod).

La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol, câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica urzica mare); câte două, de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis săpunariţă); una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria untişor, Cardamine pratensis stupitul cucului); pe porţiuni nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. – salcie); mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix iederă, Veronica beccabunga bobornic) (Fig. 7.1.).

Fig. 7. Tipuri de rădăcini: 1 - rădăcini adventive la Veronica beccabunga; 2 - rădăcini contractile la Crocus sativus; 3 - rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix; A, B - bulb la suprafaţa solului şi retras în sol; f - frunză; raf - rădăcini adventive fixatoare; ra - rădăcini adventive; rc - rădăcini contractile; spt - suport; t - tulpină.

Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă), Galium odoratum (vinariţă), Rosa sp., Viola sp. (viorele, toporaşi) ş.a.

La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. La orhidee embrionul nu are radiculă. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.

3. Rădăcini metamorfozate. Prezintă modificări adaptative, morfologice şi structurale (metamorfoze), cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc; sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice.

3.1. Rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Scoarţa externă, alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora, se încreţeşte. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor.

Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum pecetea lui Solomon); etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. – capul/potcapul călugărului, Plantago media pătlagină, Taraxacum officinale păpădie); servesc la adâncirea în sol a plantulelor, bulbilor, tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale brânduşa de toamnă, Crocus vernus brânduşe de primăvară, Crocus sativus şofran, Lilium martagon crin de pădure, Scilla bifolia viorele) (Fig. 7.2.).

3.2. Rădăcini fixatoare. La plantele care se dezvoltă pe sol, tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore, tulpina generează rădăcini adventive mai scurte, exclusiv fixatoare. Ex.: Hedera helix iederă (Fig. 7.3.).

3.3. Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime, prin formarea de ţesuturi parenchimatice, în care se acumulează substanţe de rezervă. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota morcov); radicele, (Filipedula vulgaris aglică); rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria, Orchis sp.) (Fig. 8: 1–4).

Fig. 8. Rădăcini tuberizate: 1 - rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota; 2 - radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris; 3, 4 - rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. (4).

3.4. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane.

După rolul pe care îl îndeplinesc, mugurii radicali pot fi adiţionali servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. 9). Ex.: Cirsium arvense (pălămidă), Neottia nidus-avis (trânji), Populus sp. (plop), Rosa canina (măceş), Rubus idaeus (zmeur), Rumex acetosella (măcriş mărunt), Taraxacum officinale (păpădie), Vaccinium myrtillus (afin) ş.a.

Fig. 9. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 - Rumex acetosella; 2 - plante lemnoase (arbori).

Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni, iar acest mod de îmmulţire vegetativă, drajonare.

Tipuri morfologice de rădăcini

În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă, rămuroasă şi fasciculată.

Rădăcini pivotante. Rădăcina principală este bine dezvoltată, având formă de pivot (ţăruş); radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. 10.1.). Ex.: Abies alba (brad), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Pinus sp. (pin), Taraxacum sp., Trifolium sp. (trifoi).

Rădăcini rămuroase. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. 10.2.). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi.

Rădăcini fasciculate (fibroase, firoase). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime, întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate.

La reprezentanţii Fam. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. 10.3.); la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.

 

Fig. 10. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 - pivotantă; 2 - rămuroasă (Picea abies); 3 - fasciculată (Poaceae).

Rădăcini simbionte

Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri.

1. Rădăcini cu nodozităţi. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi, cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp.). Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza, iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Nodozităţile au forme, dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele.

Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Fig. 11.1.).

2. Plante micorizice. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Ciuperca furnizează plantei superioare apa, sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).

Micorize externe (ectotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară, formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 11.2.). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori, arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Ex.: Abies alba (brad), Acer sp. (arţar, paltin), Alnus sp. (arin, anin), Carpinus sp. (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Larix sp. (larice, zadă), Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pinus sylvestris (pin), Populus sp. (plop) ş.a.

Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter- şi intracelular (Fig. 11.3.). Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Ex.: Gentiana sp. (ghinţură), Lycopodium sp. (brădişor, pedicuţă), Mercurialis perennis (brei), Nardus stricta (ţăpoşică), Pinus mugo (jneapăn, jep) ş.a.

Pentru reprezentanţii Fam. Ericaceae, Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii, prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.

Fig. 11. Rădăcini simbionte: 1 - rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae); 1a - nodozităţi mărite; - micoriză ecto-trofă; 3 - micoriză endotrofă.

Haustori

Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Aceste plante nu prezintă rădăcini, sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false), organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite.

Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi), parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). Ex.: Euphrasia sp. (silur), Melampyrum sp. (ciormoiag), Pedicularis sp., Rhinanthus sp. (clocotici).

Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare, fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. Ex.: Cuscuta sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp., Medicago sp. – lucerna, Salvia sp. – salvie, Thymus sp. – cimbrişor, Trifolium sp. – trifoi, Urtica sp. – urzică); Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş.a.

 
Despre autor
©Universitatea din Bucureşti 2003. All rights reserved. No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page. This book was first published by Editura Universităţii din Bucureşti ISBN 973-575-804-0
Comments to: Anca SÂRBU, Daniela SMARANDACHE, Gabriela PASCALE
Last update: Martie 2004
Web designer, Text editor: Annemarie LIHACIU