2.3.1. Agenți infecțioși

Agenții infecțioși sunt reprezentați de microorganismele patogene unicelulare sau pluricelulare care invadează și se multiplică în organismul uman, provocând infecții locale sau generale (sistemice). Acțiunea lor patogenă, care diferă de la o specie la alta, poate dobândi expresie spațială endemică sau epidemică după cum tipul specific de agent infecțios se manifestă numai în limitele unui mediu caracteristic relativ echilibrat sau, dimpotrivă, dobândind virulență  superioară, determină ample și profunde transformări ale bazei sale de existență  și acțiune, astfel încât infecția sau boala produsă de acesta înregistrează forme acute. În  succesiunea directă a gradului lor de organizare biologică, microorganismele patogene se prezintă sub formă de viruși, chlamidii, micoplasme, ricketsii, bacterii, fungi, protozoare și metazoare.

2.3.1.1. Virușii, al căror efect patogen se exercită deopotrivă atât asupra plantelor și animalelor, cât și asupra omului, constituie cele mai mici structuri biologice care, într-un volum extrem de redus, reprezentat de un singur tip de acid nucleic (ARN sau ADN), conțin, în formă codificată, toate informațiile necesare reproducerii lor. Dimensiunile lor variază de la cca. 2 nm, caracteristice celor mai mici viruși (de tipul celui poliomielitic), până la cele de aproximativ 250-300 nm, specifice pox-virușilor (de tipul celui variolic), iar forma particulelor lor virale (virioni)  diferă  amplu de la cea  sferoidală  la cea columnară.  Spre deosebire de celelalte microorganisme patogene, virușii sunt formați numai dintr-un nucleoid alcătuit  dintr-un singur tip de acid nucleic (ARN sau ADN) (reprezentând 1-30 % din volumul virusului), înconjurat de un înveliș protector de proteine și/ sau lipoproteine, numit capsidă, organizat în subunități morfologice  distincte (capsomere). În funcție de forma capsidelor și de numărul capsomerelor pe care acestea le conțin, precum și de tipul acidului nucleic din care sunt formate particulele virale, se disting mai multe tipuri de viruși, fiecare manifestând însă o acțiune patologică specifică (Tabel 3).

Capacitatea infectantă a virușilor este dată, pe de o parte, de proprietatea învelișului lor proteic sau/ și lipoproteic de-a ataca și perfora celulele umane intacte, favorizând astfel penetrarea intracelulară a particulei virale (virionului) infecțioase și, pe de altă parte, de puterea lor de replicare (multiplicare) în mediul energetic și de biosinteză oferit de celula umană gazdă.

De asemenea, aria lor de răspândire este extrem de variabilă, virușii diseminându-se în rândul comunităților umane pe mai multe căi individuale sau concomitente, în funcție de caracterul lor specific:

- pe cale aeriană – adenovirușii, rinovirușii, virușii gripali etc;

- pe cale vectorială – arbovirușii, care produc febrele hemoragice;

- pe cale digestivă – enterovirușii (virusul polio, hepatitic A etc.);

- pe cale sexuală – virusul herpes 2, HIV;

- pe cale sanguină (prin inoculare) – virusul rabic, hepatitic B etc.

2.3.1.2. Chlamidiile sunt microorganisme patogene mai evoluate decât virușii, de care se deosebesc prin faptul că au dimensiuni relativ mai mari (250-500 nm), motiv pentru care sunt denumite și ”viruși mari”, și conțin ambele tipuri de acizi nucleici (ARN și ADN), dar inferioare bacteriilor cu care se aseamănă totuși din punct de vedere structural, prin prezența unor enzime cu rol în sinteza acizilor și proteinelor. În genul Chlamydia se individualizează două specii  patogene: Chlamydia psittaci, agent al infecțiilor respiratorii de tot felul și Chlamydia trachomatis, care produce afecțiuni ginecologice, urologice etc.

Tabel 3

 Clasificarea virușilor infecțioși umani.

Clasa virală

Acid

nucleic

Capsida

Nr.

cap-somere

Mărimea virionului      (nm)

Tipul Infecției

   

Forma

Înveliș

     

PARVOVIRIDAE

ADN-1 spirală

Cubică

-

 32

20

Boli respiratorii

PAPOVAVIRIDAE

ADN -2 spirale

Cubică

-

 72

40-50

Papiloame

ADENOVIRIDAE

ADN -2 spirale

Cubică

-

252

75

 

HERPETOVIRIDAE

ADN -2 spirale

Cubică

Da

162

150

Herpes 1 și 2

Varicelă

POXIVIRIDAE

ADN -2 spirale

Complexă

-

-

230-300

Variola

Pojar

REOVIRIDAE

ADN -2 spirale

Cubică

-

-

60-65

Diaree

PICORNAVIRIDAE

ARN-1 spirală

Cubică

-

 

20-30

Poliomielită

Hepatită A

TOGAVIRIDAE

(se transmit prin

vectori)

ARN-1 spirală

Cubică

Da

 

40-70

Febra galbenă

Febra denga

Encefalite

BUNYAVIRIDAE

ARN

       

Febra papataci

CORONAVIRIDAE

ARN

Helicoidală

Da

 

100

Boli respiratorii

ORTOMYXOVIRIDAE

ARN

Helicoidală

Da

 

90-120

Gripa A, B,C

PARAMYXOVIRIDAE

ARN

Helicoidală

Da

 

150-300

Rujeola

RABDOVIRIDAE

ARN

Helicoidală

Da

 

  70-200

Rabia

ARENAVIRIDAE

ARN

?

-

 

50-150

Febre hemoragice

RETROVIRIDAE

ARN

Helicoidală

Da

 

100

Leucemie

VIRUȘI NECLASIFICAȚI – Tuburnaviruși – Virusul Marburg

            -  Virusul Ebola

                        - Virusul hepatitei virale C

                                            - Viruși lenți, agenți ai unor neuropatii degenerative lente.

2.3.1.3. Micoplasmele constituie un grup aparte de microorganisme infecțioase deoarece au dimensiuni mai mici decât virușii (cel mult 150 nm), pot duce o existență independentă de alte celule (spre deosebire de Chlamidiile care parazitează intracelular) și nu au perete celular (ca în cazul bacteriilor). Clasa Molicules, ordinul Mycoplas-matales cuprinde două familii de micoplasme (Mycoplasmataceae și Acholeplasmataceae) care nu exercită  neapărat  numai  efecte   patogene, multe din speciile de acest gen care invadează organismul uman rămânând doar specii saprofite, în compoziția microflorei normale.

2.3.1.4. Rickettsiile  ocupă, prin caracterele lor specifice, o poziție intermediară între viruși, de care se apropie prin modul parazitar de existență și tiparul de replicare, și bacterii, cu care se aseamănă prin structura celulară și dimensiunile lor relativ mari (300-1000 nm). Cu excepția  unei singure specii (R.quitana) care are capacitatea de a se dezvolta extracelular, toate celelalte specii aparținând familiei Rickettsiaceae constituie forme parazitare intracelulare obligatorii și sunt transmise predominant pe cale vectorială

2.3.1.5. Bacteriile sunt organisme unicelulare procariote împărțite în mai multe clase, ordine, familii, genuri și specii, care generează stări morbide pe baza următoarelor proprietăți:

- infecțiozitatea, exprimată prin marea putere invazivă a ger-menilor patogeni în interiorul celulelor sau țesuturilor umane;

- patogenitatea, reprezentată de capacitatea germenilor patogeni de a opera modificări celulare sau tisulare;

- virulența, exprimată prin facultatea unui număr cât mai mic de agenți patogeni de a produce efecte morbide cât mai profunde;

- toxicitatea, reprezentată prin capacitatea unor bacterii de a   sintetiza  anumite  endotoxine ( substante toxice intim legate de corpul bacterian propriu-zis) pe care le eliberează apoi în celulele umane prin lizarea bacteriei infectante inițiale.

2.3.1.6.  Fungii umani (ciuperci parazite și micete) cuprind vreo 50 de specii patogene și condiționat patogene incluse în genurile Candida, Nocardia, Aspergillus și Actinomyces, a căror putere infecțioasă nu se exprimă prin patogenitate, ci mai degrabă prin capacitatea lor de multiplicare locală în diverse organe interne ale omului. Infecțiile astfel rezultate (micoze) pot fi produse fie de fungi endogeni (care fac parte din microflora normală a organismului), de tipul celor din genul Candida sau Actinomyces, fie de fungi exogeni (care se găsesc în natură), cum sunt genurile Histoplasma sau Nocardia.

2.3.1.7.  Protozoarele sunt organisme unicelulare cu o structură celulară complexă care, în funcție de localizarea lor în interiorul organismului uman, produc o mulțime de boli intestinale (giardiaza, lambliaza etc.), hematice (malaria, tripanosomiaza, leishmanioza etc), venerice (trichomonas) sau chiar sistemice (toxoplasmoza).

2.3.1.8.  Metazoarele sunt organisme pluricelulare (de tipul viermilor) care produc boli parazitare extrem de răspândite pe întregul glob: trichinoza, schistosomiaza, ankilostomiaza, strongiloidoza etc. Unele dintre acestea evoluează ca boli generale, de tip infecțios, iar altele prezintă forme de localizare intestinală sau hepatică, vezicală etc., dar de obicei, ambele tipuri se datorează igienei (sanitare) deficitare care asigură condițiile menținerii, multiplicării și extinderii agenților patogeni specifici.

Totuși, majoritatea organismelor patogene descrise anterior nu se pot raspândi eficient în spațiul din jurul lor decât prin intermediul unor specii biotice vector care le găzduiește temporar, până la implantarea lor în gazda umană finală (Tabel 4).

2.3.2. Agenți vectori

Agenții vectori sunt reprezentați, din punct de vedere ecologic, de organisme biotice care asigură transportul dintr-un loc în altul al diferiților agenți patogeni, dar din punct de vedere biologic, ei sunt implicați în ciclul evolutiv al acestora din urmă, constituind o verigă indispensabilă în lanțul de transmitere a bolilor. Prin urmare, agenții vectori nu constituie numai cele mai eficiente mijloace de difuzie spațială a agenților patogeni, ci și gazdele lor intermediare obligatorii deoarece în organismul lor se desfășoară principalele faze biologice de evoluție ale agenților patogeni.

2.3.2.1. Artropodele reprezintă cea mai vastă și dinamică categorie de agenți-vectori din toată sistematica zoologică deoarece multitudinea speciilor sale componente vehiculează agenții patogeni pe tot globul, contribuind în mod semnificativ la extinderea spațială a principalelor tipuri de boli infecțioase (Tabel 5 ).

Tabel 4

Vectorii principalilor agenți infecțioși

Viruși

Rickettsii

Bacterii

Protozoare

Metazoare

1. ARBO-viruși

- boli febrile

- meningite   aseptice

- encefalite

- febre he-moragice

- altele

1. R. prowazecki

  (tifosul epidemic)

2. R. mooseri

  (tifosul murin)

3. R. tsutsugamushi

  (tifosul de lăstăriș)

4. R. ricketsiae

 (febra pătată a  Munților Stâncoși)

5. R. conori

  (febra butonoasă)

1. Pasteurella pestis

 (pesta)

2. Borrelia recurrentis

 (febra recurentă)

3. Bartonella baciliformis

  (bartoneloza)

1. Plasmodium malariae

  (malaria)

2. T. gambiense

T. rhodesiense

 (boala somnului africană)

3. T. cruzi

  (boala Chagas)

4. Leishmania donovani

  (boala Kala-azar)

L. tropica

  (leishmanioza cutanată)

1. W. bancrofti

B. malay

  (filarioze limfatice)

2. O. volvulus

  (oncocercoza)

3. Loa-Loa

  (loaiaza)

Vectori

1. Țânțari

    Flebotomi

    Căpușe

1. Păduchele

2. Purice

3. Trombicula

4,5. Căpușe

1. Purice

2. Păduche

3. Flebotomi

   (Lutzomya)

1. Țânțari anofeli

2. Glossina

3. Reduviide

4. Flebotomi

1. Țânțari

  -  Anophelus

  -  Culex

  -  Aedes

   - Mansonia

2. Simulium

3. Chrysops

Dispersia spațială a artropodelor patogene se realizează atât prin mijloace active, având eficiență maximă la speciile de insecte migratoare cu zbor rapid (ca în cazul țânțarilor care pot călători până la 3-6 km sau al muștelor domestice care se deplasează pe distanțe de peste 20 km, în funcție de specie), cât și pe cale pasivă, cu ajutorul curenților de aer (ca în cazul specific al arahnidelor care, pe această cale, pot parcurge uneori distanțe de până la 5 km). În plus, insectele se mai pot disemina la distanță și prin intermediul altor gazde-intermediare, de tipul animalelor sau omului (foreza), care, deplasându-se prin mijloace proprii sau mecanice de transport, favorizează rapida și extinsa lor dispersie spațială (în acest sens fiind binecunoscut faptul că unele specii de țânțari sau muște supraviețuiesc chiar și în condițiile unei călătorii de 50 minute cu avionul, la o altitudine de peste 10.000 m).

Tabel 5

 Principalele tipuri de agenți-vectori artropode.

Genul / Specia

Familia

Ordin

Boala transmisă

1.Insecte

- Țânțari

   Anophellus

   Aedes

   Culex

   Mansonia

- Flebotomi

- Simulium

- Glossina

 (musca țe-țe)

 (musca domestică)

- Tabanus

 (Chrysops)

- Culicoide

(musculițe înțepătoare)

- Pediculus

 (Păduche)

-Rhodnius

 (Triatoma)

- Pulex (purice)

Culicidae

Psichodidae

Simuliidae

Muscidae

Muscidae

Tabanidae

Ceratopogonidae

Pediculus

Reduviidae

Pulicidae

Diptera

Diptera

Diptera

Diptera

Diptera

Diptera

Diptera

Anoplura

Hemiptera

Siphonaptera

Malaria, filarioze, arboviroze, febra galbenă, denga

Febra papataci, bartoneloza, leishmanioza viscerală și cutanată

Oncocercoza

Tripanosomiaza africană

(boala somnului)

Vector mecanic

pentru diferiți

 agenți patogeni

Filarioza Loa-loa

Filarioza

Tifosul exantematic, febra recurentă

Boala Chagas

Pesta

2.    Arachnide

-Rhipicephalus  sanguineus

- Ornithodorus

  moubata

-Trombicula Leptotrombidium

Ixodidae

Argasidae

Trombiculidae

Acarina

Acarina

Acarina

Febra butonoasă

Tifosul de căpușe, febra recurentă de capușă

Ricketsioza scrub (tifosul de lăstăriș)

La ”destinație”,   agenții-vectori  folosesc mai  multe  mijloace  de  transmitere, în  spațiul din jurul lor, a germenilor patogeni  pe care i-au găzduit și transportat în interiorul organismului lor. Astfel, transmiterea activă (de natură biologică) poate fi ciclică, produsă fie prin multiplicarea agentului patogen în organismul vectorului (ca în cazul plasmodiului malaric din organismul țânțarului anofel femel ; babesiei transmisă  de  unele specii de căpușe sau tripanosomei  cruzi găzduită de triatomele care produc boala Chagas), fie fără multiplicarea agentului patogen (ca în cazul unor specii de filarii transportate de țânțari) sau aciclică, produsă prin multiplicarea ocazională a agenților patogeni în organismele artropodelor (ca în cazul Pasteurellei pestis găzduit de puricele Xenopsylla cheopis sau cel al unor specii de ricketsii, transmise de anumite căpușe). La rândul său, transmiterea pasivă (de natură mecanică) a agenților patogeni se referă la contaminarea indirectă a apei, hranei și pielii omului cu secrețiile sau excrețiile agenților-vectori (ca în cazul muștei domestice care transmite numeroase specii de enterobacterii, virioni holerici, enteroviruși și ouă de paraziți) sau cu unele produse de îngurgitare (ca în cazul păduchelui), precum și la contaminarea directă, prin înțepăturile insectelor hematofage (de tipul tabanidelor care transmit protozoarele Tripanosoma cruzi) sau prin multiplicarea exagerată a agenților patogeni pe pielea umană (ca în cazul căpușelor infecțioase R.ricketsii). Totuși, dintre cele două căi de transmitere a agenților patogeni, cea biologică pare să fie cea mai sigură și mai frecventă deoarece, presupunând existența unui mediu preferențial, capacitatea de infecțiozitate a agentului vector nu se diminuează în timp, ca în cazul celei mecanice, a cărei probabilitate patogenetică este maximă numai timp de 15 minute, urmând ca în circa 60 de minute de la contaminare, germenii patogeni să dispară cu desăvârșire, anihilând riscul infecției.

Cu toate acestea, mecanismele transmiterii vectoriale a agenților infecțioși par să depindă mai degrabă de condițiile environmentale specifice ale anumitor regiuni geografice decât de relațiile biologice existente între cele două tipuri de specii patogene inițiale și intermediare deoarece artropodele-vectori sunt organisme poikiloterme, ceea ce înseamnă că tiparul întregii lor evoluții biologice și distribuții spațiale este determinat de valoarea și regimul critic al temperaturii și umezelii aerului. În acest sens, pragurile reactivității termice ale insectelor, descrise în figura 8, arată că dezvoltarea și multiplicarea viguroasă a agenților patogeni și vectoriali nu se pot desfășura decât în condițiile optimului termic dintre valorile de 25 și 300 C. La temperaturi mai ridicate ale aerului, este posibil ca ritmul transformărilor biologice ale insectelor să se accelereze atât de mult încât acesta să se desincronizeze față de ciclul evolutiv al agenților patogeni pe care-i găzduiesc, determinând anularea puterii lor infectante normale. Dimpotrivă, dacă temperatura aerului scade sub limita critică a pragului optim, atunci insectele-vectori cad  în stare de stupoare și latență fiziologică sau hibernare astfel încât agenții patogeni din organismele lor vor fi anihilați cu mult timp  înainte de termenul biologic necesar completei lor dezvoltări patogenice.

Fig. 8. Reactivitatea termică a agenților vectori (artropode)

 (Adaptare după : Howe, M.G.-”Man, Environment &Disease in Britain”, 1972)

De aceea, efectele patogene ale artropodelor vectori se amplifică în regiunile tropicale cu climă permanent caldă și umedă, sau în anotimpul cald al regiunilor temperate, determinând conturarea unui adevărat ”climat de contaminare” în sine. În plus, majoritatea speciilor de agenți-vectori reclamă existența unui anumit tip de habitat pentru a-și putea exercita  efectele patogene, ceea ce înseamnă că bolile transmise prin intermediul lor prezintă o distribuție areală specifică (ca în cazul bolilor tropicale, de exemplu).

Dintre toate tipurile de artropode patogene, cele din clasa Insectelor prezintă, însă, cea mai mare importanță medicală, nu numai pentru faptul că includ un mare număr de specii hematofage, ci și pentru că îndeplinesc un rol dublu, de agenți vectori și agenți generatori de boli și/sau disconfort, în același timp.

- Țânțarii, care fac parte din ordinul Diptera, familia Culicidae, subfamilia Anophelinae  cuprind peste 3000 de specii răspândite în întreaga lume, de mare importanță pentru sănătatea publică fiind cele incluse în genurile Anopheles, Aedes, Culex și Mansonia care transmit boli infecțioase de tipul malariei, febrei galbene, dengăi, filariozei sau encefalitei virale. La toate aceste specii de insecte, masculul nu reprezintă un agent vector în sine, ci numai femela adultă care, fiind obligatoriu hematofagă și dotată cu un aparat bucal special adaptat acestui scop, înțeapă omul și animalele pentru a se hrăni, cu predilecție în zori și în amurg, favorizând implantarea agenților infecțioși în locuri indemne. Durata de viață a femelei-țânțar variază de la 1-2 luni în timpul verii, până la 6 luni în timpul iernii când hibernează, iar în acest interval de timp ea poate depune până la 600 de ouă, răspândite pe o distanță de 3-16 km la suprafața apelor stătătoare, pe solurile umede sau în locurile umbrite. Femelele-țânțar din genul Anopheles, care conțin un număr de 60 de specii, sunt nu numai cele mai agresive, ele deținând rolul de vectori obligatorii al malariei și filariozei, ci și cele mai prolifice, ciclul lor biologic complet putându-se desfășura în mai puțin de 10 zile în mediul cald al ținuturilor tropical-umed, unde frecvența lor este foarte mare. În schimb, femelele-țânțar din genul Aedes, care cuprinde peste 500 de specii, deși preferă aceleași zone tropicale și subtropicale umede, nu numai că au o arie de transmitere vectorială mai redusă, deoarece zborul lor nu se efectuează pe distanțe mai mari de câteva sute de metri, dar necesită și un ciclu mai lung de evoluție biologică, asigurând dezvoltarea  și  transportul virușilor febrei galbene și dengăi. Spre deosebire de aceste două genuri de țânțari, care sunt predominant exofile (adaptate la condițiile de viață din mediul extern), genul Culex, care cuprinde aproape 300 de specii cu răspândire cosmopolită, manifestă preferințe endofile, fiind adaptat mai mult la viața de interior, motiv pentru care indivizii săi nu constituie numai agenți-vectori ai unor organisme patogene care cauzează afecțiuni severe de tipul filariozelor sau encefalitelor virale  din regiunile tropicale și subtropicale, ci și supărătoare surse de disconfort din cauza dureroaselor înțepături pe care le produc (ca în cazul speciei Culex pipiens din regiunile temperate, care atacă tot timpul zilei și nopții).

- Flebotomii, aparținând ordinului Diptera, familiei Psichodidae, genului Phlebotomus, sunt insecte minuscule și fragile, cu aspect de țânțari mici ; dimensiunile lor reduse (1,5-4 mm) permițându-le să pătrundă cu ușurință în orice spațiu greu accesibil. Ca și în cazul țânțarilor, doar flebotomul-femelă este hematofag, favorizând transmiterea sanguină a agenților patogeni ai febrei papataci, leishmaniozei viscerale și cutanate sau bartonelozei. Fiind  slabi zburători (aria lor de zbor nedepășind 200-300 de metri) ei atacă omul în mod silențios, de  preferință  în  locurile în care pielea este mai delicată și mai intens pigmentată (coate, genunchi), în special  ziua când cerul este înnorat sau noaptea, pe întuneric. Înțepăturile produse de flebotomi sunt dureroase și pruriginoase, iar dacă frecvența lor este foarte mare, atunci edemele dezvoltate în jurul acestora se extind cutanat, producând râia flebotomică (harrara). Spre deosebire de țânțari, care preferă umezeala, flebotomii abundă în regiunile tropicale și subtropiale uscate, dar unele specii  trăiesc și în pădurile umede ale Americii de Sud, preferând locurile umbrite și adăpostite de pe malul râurilor. Cele mai importante focare environmentale de flebotomi sunt cele din jurul Mediteranei   sau sudul Asiei, unde aceștia acționează până la altitudinea de 2000 de metri, lipsind cu desăvârșire din Africa și America de Nord.

- Musculițele negre din ordinul Diptera, familia Simulidae, genul Simulium, cuprind peste 600 de specii răspândite în întreaga lume, dar numai speciile S. damnosum și S. neavei din Africa sau S. ochraceum din Mexic și America Centrală constituie agenți-vectori pentru filaria Onchocerca volvulus, răspunzătoare de apariția și dezvoltarea oncocercozei. Musculițele Simulium sunt mici și negricioase, cu corpul scurt și gros ; femelele lor hematofage fiind special adaptate pentru transmiterea, prin inoculare sanguină, a filariilor patogene pe care le transportă și găzduiesc pentru un interval de maxim 30 de zile, cât durează ciclul lor biologic. Spre deosebire de țânțari și flebotomi care prezintă tendințe de strictă localizare spațială în zonele tropicale și subtropicale, musculițele Simulium se extind din regiunile tropicale calde până în cele temperate și subpolare reci, înmulțindu-se peste măsură în anotimpurile marcate de abundente căderi de precipitații care provoacă ample inundații. Înțepătura produsă de acestea începe să doară mai târziu, odată cu apariția edemelor locale și leziunilor confluente, putându-se calma numai prin aplicarea unor pansamente alcaline.

- Musculițele înțepătoare, din ordinul Diptera, familia Culicoide, sunt insecte minuscule, asemănătoare flebotomilor și simuliilor, care trăiesc ascunse în vegetația culturilor tropicale (unele specii fiind adaptate și la mediul deșertic) atacând fără zgomot, în roiuri mari, îndeosebi seara și dimineața. Înțepătura musculițelor femele, care sunt hematofage, este cu atât mai dureroasă și pruriginoasă cu cât ea se produce într-o zonă mai sensibilă a corpului   omenesc    (cu  predilecție la ochi și urechi sau pe frunte și gât). Culicoidele sunt foarte răspândite în zonele tropicale de plantații din Africa, America de Sud și insulele Antile unde, în perioada mai-august, atacă oamenii și animalele, transmițând germeni microbieni (ca P.tularensis), filarii sau viruși ai encefalitei.

- Muștele incluse în ordinul Diptera cuprind mai multe familii importante din punct de vedere medical, unele fiind hematofage, ca în cazul Tabanidelor, iar altele fiind doar generatoare de disconfort, ca în cazul majorității Muscidelor .

Familia Muscidae conține cel puțin patru specii-vector importante: Glossina, Stomoxys, Musca domestica și Calliphora.

Glossina sau musca țe-țe este o specie exclusiv africană care joacă un rol deosebit de important în patologia umană, prin transmiterea tripanosomelor care produc ”boala somnului”. Ambele sexe ale acestei specii diurne sunt hematofage, fiind dotate cu trompe orizontale care introduc în tegument un mare număr de tripanosome ce se dezvoltă ciclic în organismul lor adult în timp de numai câteva săptămâni, astfel încât Glossina vectoare rămâne infectantă toata viața. Chiar și în zona sa endemică din Africa centrală, musca țe-țe prezintă o distribuție spațială  destul de neuniformă, ea răspândindu-se între 150 latitudine nordică și 200 latitudine sudică, în funcție de gradul de uscăciune al solului nisipos pe care își depune ouăle, sau al prezenței gazdelor favorabile finale, cu sângele cărora se hrănește (în acest sens menționând, de exemplu, că aria de răspândire a turmelor de vite este limitată de prezența  acestei muște-vector țe-țe, care le  poate transmite ”nagana”, o afecțiune asemănătoare bolii somnului la om).

Stomoxys sau musca înțepătoare de casă, are un aspect analog muștei domestice, dar posedă o trompă mai dură, care provoacă înțepături dureroase, localizate cu predilecție la glezne. Deși produce mult disconfort, aceasta nu devine agent-vector decât accidental, producând miaze destul de grave.

Musca domestică este o specie cosmopolită, nehematofagă, al cărei ciclu biologic de evoluție nu durează mai mult de 10-14 zile, în care poate transmite un mare număr de agenți patogeni :  bacterii (Salmonella, Shigella), viruși (polio sau enteroviruși), paraziți (amibe sau ouă de helminți). Deși rolul său patogen principal este cel de vector mecanic, totuși, larvele sale pot produce și unele miaze, cu diverse localizări.

Calliphora  este o muscă de dimensiuni medii, ale cărei larve pot pătrunde în tegumentul uman, declanșând infecții secundare.

Familia Tabanide cuprinde două specii hematofage principale: Tabanus și Chrysops.

Tabanus  sau tăunul este o muscă mare și voluminoasă (cu un corp de cca. 30 mm lungime), care trăiește pe pășuni și în păduri și a cărei femelă hematofagă atacă silențios omul și animalele, producând infecții purulente. Tăunii sunt specii prădătoare tipice, schimbând mai multe gazde pentru a-și procura substanțele organice de care au nevoie pentru a se hrăni dar, uneori, pot deveni și vectori mecanici ai B. anthracis sau P. tularensis.

Chrysops (dimidiata  sau silaceea) sunt tabanide – vectori ai filariozei Loa – loa ; aceste insecte fiind decelate numai în regiunile Africii centrale și de Vest, unde apare și afecțiunea respectivă.

- Păduchii, care fac parte din ordinul Anoplura, familia Pediculidae, genul Pediculus, sunt  insecte cosmopolite, având corpul turtit în sens dorso-ventral, fără aripi, dar dotate cu un dezvoltat aparat bucal adaptat pentru înțepăturile hematofage pe care le produc gazdelor umane sau animale pe care parazitează. Dintre numeroasele specii de Pediculus existente, doar una singură prezintă importanță medicală deoarece transmite ricketsiile tifosului exantematic sau bacteriile febrei recurente și a celei de 5 zile. Astfel, Pediculus humanus humanus, sau   păduchele de corp, cu dimensiuni de maximum 3 mm, se dezvoltă în numai 9 zile din ouăle depuse pe lenjeria de corp, în condiții igienico-sanitare deficitare. Trecând ușor de la o gazdă la alta, acesta favorizează transmiterea mai multor agenți patogeni, și în special a Ricketsiei prowazecki care generează tifosul exantematic, fie prin depunerea dejecțiilor sale infectante pe tegumentul victimei, fie prin strivirea propriu-zisă a insectei pe pielea umană ; germenii patogeni astfel eliberați pătrunzând, prin leziunile cutanate, în hipoderm, unde declanșează febra   recurentă. De obicei, speciile de Pediculus humanus sunt permanent infectante după înțeparea unei persoane bolnave de tifos exantematic deoarece ricketsiile ingerate odată cu doza de sânge suptă, invadează celulele tubului său digestiv unde, prin multiplicare repetată la intervale de câte 7 zile, se elimină ciclic, prin excrementele sale. Spre deosebire de acesta,  Pediculus humanus capitis, sau   păduchele  de cap,  joacă  un  rol  de  vector  mai  puțin  important,  el  generând doar o accentuată stare de disconfort și, uneori, pediculoze, prin înțepături repetate și infecții suprapuse.

- Purecii, incluși în ordinul Siphonaptera, familia Pulicidae, genul Pulex, reprezintă importanți agenți-rezervor și vector ai pestei bubonice (P.pestis) și tifosului murin. Dintre diferitele tipuri de pureci, speciile Xenopsylla cheopis și X. braziliensis  rămân însă cele mai  importante, deoarece ele asigură transmiterea epizootică a pestei de la șobolani la om sau de la un om la altul. Xenopsylla cheopis, sau ”puricele șobolanului tropical”, este o insectă minusculă (2-6 mm), de culoare brun-roșcată, fără aripi, care parazitează pe unele specii de păsări și mamifere, cu sângele cărora se hrănește.  Acesta are o răspândire mondială, dar durata ciclului său de evoluție biologică depinde de valoarea temperaturii aerului, favorabilă dezvoltării larvelor sale. Dimpotrivă, specia Xenopsylla braziliensis este o insectă – vector care se întâlnește numai în Africa Centrală (Uganda și Kenya), ca și specia Tunga penetrans, din zonele tropicale și subtropicale ale Africii și, mai rar, Americii, care este însă deosebit de periculoasă deoarece femelele sale fecundate pot pătrunde în țesuturile celulare subcutanate, producând inflamații locale (miaze), care adesea se suprainfectează, degenerând în plăgi purulente.

- Gândacii, din ordinul Hemiptera, familia Reduviidae, genurile Rhodnius, Panstrongilus și Triatoma, cuprind mai multe specii patogene localizate cu predilecție în America de Sud, unde transmit Tripanosoma cruzi, agentul infecțios al bolii Chagas. Dintre acestea, Rhodnius    prolixus, sau ”gândacul asasin”, este cel mai mare și cel mai vorace ; în timpul atacurilor sale hematofage nocturne producând înțepături dureroase și persistente. Larvele și nimfele sale nu sunt infectante ; în schimb, formele adulte, care trăiesc în vizuinile animalelor (și mai ales în cele ale rozătorului Armadillo din Brazilia) sau crăpăturile zidurilor, sunt deosebit de agresive, eliminând tripanosomele odată cu sângele pe care-l absorb de la gazda infectată.

- Căpușele, din ordinul Acarina, au o răspândire generală pe glob deoarece se adaptează foarte ușor la orice fel de condiții de mediu, dar numai cele din familiile Ixodidae, Argasidae și Trombiculidae prezintă importanță vectorială.

Astfel, Ixodidele, care prezintă un accentuat dimorfism sexual, se găsesc în zonele tropicale și temperate ; ciclul lor evolutiv cu durate de 100 de zile până la 4 ani depinzând nemijlocit de valoarea și regimul temperaturii aerului care favorizează eclozarea ciclică a ouălor și transformarea larvelor lor hexapode active în nimfe octopode și apoi, în adulți.

Spre deosebire de acestea, Argasidele (și în special genul Ornithodorus, specia moubata) au un slab dimorfism sexual și nu se dezvoltă decât printr-o singură generație, transmițând infecția asimilată prin înțepătura hematofagă numai pe cale ereditară. Din punct de vedere patologic, căpușele constituie nu numai importante surse de germeni patogeni, cu rol etiologic în numeroase arboviroze și encefalite, ci și eficienți agenți-vectori ai unor rickettsioze (din care febra Q și febra butonoasă sunt cele mai răspândite boli transmise de ele) sau parazitoze (ca în cazul babesiozei). În plus, căpușele intens parazitare pot produce și anemii severe deoarece ixovo-toxina  pe care saliva acestora o conține, poate fi ușor transmisă victimei în timpul înțepăturii hematofage. De asemenea, prin acțiunea lor directă, căpușele pot produce și unele paralizii neuromusculare, singura metodă de combatere constând în îndepărtarea lor de pe tegument cu ajutorul unor soluții de benzen, eter, toluen sau tinctură de iod.

- Sarcoptidele, din ordinul Acarina, familia Sarcoptidae, genul Sarcoptes, reprezintă specii parazite ale omului (Sarcoptes scabiae hominis) sau animalelor (variantele canis și suis) care produc scabia.  Parazitul adult femel este singurul care transmite infecția deoarece, spre deosebire de cel mascul care rămâne numai pe suprafața epiteliului cutanat, acesta își sapă, cu ajutorul mandibulei, galerii intradermice în care își depune ouăle și-și dezvoltă ciclul biologic de evoluție. În plus, aceste femele parazite pot pătrunde chiar și sub stratul cornos al epidermei, desprinzându-l de cel mucos de dedesubt și invadând glandele sebacee adiacente, unde secretă o substanță salivară toxică răspunzătoare de apariția pruritului.

De obicei, boala în sine (scabia) debutează abia după 8-10 zile de la contaminare, manifestându-se prin dezvoltarea pruritului nocturn (care se exacerbează la căldura din timpul zilei) și leziunilor veziculoase localizate pe fețele laterale ale degetelor, coatelor, axilelor etc. În aceste situații, măsurile de igienă individuale și colective sunt fundamentale, tratamentul medicamentos paraziticid aplicându-se până la regresia fenomenului infecțios, în vederea evitării recăderilor.

Așa cum am arătat deja, artropodele din clasa Insectelor sau Arachnidelor nu constituie numai eficienți agenți-vectori ai unor importanți agenți infectioși (viruși, ricketsii, bacterii, protozoare, metazoare etc.), ci reprezintă ele însele organisme exoparazite, care trăiesc și se dezvoltă pe suprafața epiteliului cutanat, producând diverse dermatite, sau endoparazite, care-și formează galerii intradermice, producând scabia, ca în cazul sarcopterelor Sarcoptes scabiae hominis, sau miaza, ca în cazul muscidelor Wohlfartia, Callitroga, Chrysomya, Cordilobia și Dermatobia. (Miazele sunt infecții intradermice produse prin prezența și dezvoltarea larvelor de muște în organismul uman sau animal și, după localizarea lor pot fi: cutanate externe, manifestate prin apariția, pe suprafața pielii, a edemelor pustulare sau viscerale interne, trădate de existența larvelor infectante în tracturile respirator, digestiv sau genito-urinar). De altfel, majoritatea artropodelor patogene pot fi  obligatoriu parazitare fie pe toată durata vieții lor (ca în cazul anoplurelor sau cimicidelor), fie numai în unele faze ale ciclului lor biologic de evoluție (ca în cazul țânțarilor, flebotomilor, simuliilor, etc.).

© University of Bucharest 2003. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to: Nicoleta IONAC
Last update: May 2003
Text editor&Web design: RALUCA OVAC