p
8
p
p
| |
|
|
|---|---|---|
p 8 p p
|
||
ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE (PERIFERICE)
Sistemul limfatic, alcãtuit din vasele limfatice, limfã şi organele limfoide secundare, este parte integrantã a sistemului vascular sanguin al veretebratelor, dar la mamifere are rol esenţial în transportul şi distribuţia antigenelor, anticorpilor şi a celulelor imunocompetente. Celulele tumorale se disemineazã (metastazeazã) frecvent pe cale limfaticã. Funcţia primarã a sistemului limfatic este de a colecta lichidul proteic interstiţial, care rezultã prin extravazarea continuã la nivelul capilarelor sanguine şi de a-l readuce în sistemul vascular sanguin, menţinând astfel constanţa volumului plasmei sanguine circulante. La originea sistemului limfatic se gãsesc capilarele limfatice, delimitate de o membranã bazalã subţire, de care sunt ataşate lax celulele endoteliale. Prin aşezarea lor, aceste celule au rolul unor valve, care favorizeazã intrarea limfei în capilar şi limiteazã ieşirea. Membrana bazalã este continuã şi este înconjuratã de fibre musculare netede. Invelişul muscular al vaselor limfatice manifestã contracţii ritmice intrinsece, care genereazã o presiune de câţiva mm Hg, favorizând circulaţia limfei.
Confluenţa capilarelor limfatice formeazã vase mai mari, prevãzute cu numeroase valve bicuspide ce împiedicã curgerea gravitaţionalã a limfei. Limfa mamiferelor poate fi compartimentatã în limfã perifericã, intermediarã şi centralã. Limfa perifericã (cea care nu a trecut printr-un ganglion limfatic) are un conţinut scãzut de celule albe (sub 1000/mm3), de dimensiuni mici, din care circa 85% sunt celule T şi circa 10% sunt celule cu voal. Limfa intermediarã (din segmentul vascular în care se gãsesc ganglionii limfatici) conţine un numãr mare de limfocite mici (20 000/mm3), dintre care 75% sunt limfocite T care au extravazat la nivelul venulelor postcapilare din ganglioni. Limfa centralã se gãseşte în vasele limfatice în aval de ganglioni, ce se unesc pentru a forma trunchiurile limfatice mari (intestinal, toracic, ductul limfatic drept, ductul cervical). La mamifere, pe traseul vaselor limfatice care transportã limfa de la periferie spre marile vene de la baza gâtului, se gãsesc ganglionii limfatici. Sistemul limfoid este alcãtuit din limfocite, ca element celular esenţial şi din organele limfoide primare şi secundare. Organele limfoide secundare reprezintã suportul anatomic al rãspunsului imun şi sunt reprezentate de urmãtoarele tipuri de structuri: - ganglionii limfatici, splinã, ţesuturi limfoide organizate asociate cu suprafeţele mucoase (tonsile, plãci Peyer, ţesutul limfoid asociat mucoasei gastrointestinale(GALT), respiratorii (BALT); - altele sunt formaţiuni limfoide difuze, reprezentate de aglomerãri de diferite categorii de celule în care predominã limfocitele, asociate cu tractul gastrointestinal, respirator şi urogenital. Ţesuturile limfoide au localizãri strategice, la porţile de intrare a antigenelor în organism: tegumentul sau mucoasele. Aici se gãsesc aglomerãri de limfocite şi celule care transportã şi prezintã antigenele. Ele interacţioneazã funcţional, pentru a capta şi neutraliza materialele nonself. Organele limfoide secundare au urmãtoarele particularitãţi funcţionale: - sunt populate tardiv cu limfocite care şi-au dobândit competenţa funcţionalã în organele limfoide primare; - la nivelul lor, limfopoeza este diminuatã sau inexistentã; - la nivelul capilarelor care le irigã, limfocitele pãrãsesc fluxul sanguin; - extirparea lor totalã este imposibilã, datoritã caracterului difuz; - conţin proporţia covârşitoare a limfocitelor, segregate în arii distincte: aria celulelor T conţine un numãr mic de limfocite B, dar are un numãr mare de celule dendritice, cu rolul de a prezenta antigenele pentru activarea limfocitelor T şi B; aria celulelor B conţine în principal foliculi primari, ce reprezintã situsurile în care limfocitele B activate, prolifereazã şi formeazã centrii germinali, înainte de a se diferenţia în celule producãtoare de anticorpi şi celule de memorie;
Aglomerarea celulelor cu funcţie imunã în ţesuturi limfoide secundare mãreşte eficienţa reactivitãţii imunitare prin distribuţia limfocitelor T şi B în arii ce favorizeazã interacţiunea lor cu celulele care prezintã anti-genul şi prin caracterul de reţea, care permite circulaţia limfocitelor în ariile în care antigenele sunt concentrate. Ganglionii lim-fatici sunt organe lim-foide secundare, situate în grupuri pe traseul vaselor limfatice care dreneazã ariile super-ficiale ale pielii sau viscerele, cu dimensiuni de la câţiva mm pânã la 1cm. Suprafaţa lor este acoperitã cu o capsulã conjunctivã din care pornesc numeroase trabecule ce strãbat parenchimul ganglionar. Capsula este formatã din ţesut colagenic dens. In structura ganglionului limfatic se distinge stroma, formatã din fibre şi celule reticulare. Celulele reticulare sunt fibroblaste mari, ramificate, care produc fibre reticulare. In ochiurile reţelei se gãsesc celule limfoide, macrofage, vase limfatice şi sanguine, care formeazã parenchimul ganglionar. Ganglionii limfatici au o vascularizaţie dublã: limfaticã şi sanguinã. Limfa este adusã în ganglion prin cele 5-8 vase limfatice aferente, care se varsã în sinusul subcapsular. De aici, printre trabeculele conjunctive, pornesc radiar sinusurile corticale, care ulterior devin sinusuri medulare. Acestea se continuã cu vasele limfatice eferente. Parenchimul ganglionar are o structurã diferenţiatã zonal. Se disting zona corticalã şi cea medularã. Zona corticalã este divizatã în douã subzone: - corticala externã foarte bogatã în limfocite B; - corticala profundã (paracorticalã), populatã de limfocite T (la şoarecele nud – atimic- corticala profundã este atrofiatã). În subzona corticalã externã se gãsesc numeroase aglomerãri de limfocite, denumite foliculi limfoizi primari, formaţi în special din limfocite mici. Au diametrul de circa 1 mm şi sunt distribuiţi printre limfocitele dispersate uniform. Foliculii primari sunt formaţi din limfocite B mici, mature, neangajate, împachetate strâns. O componentã nelimfoidã importantã a foliculilor primari o constituie aglomerãrile de celule foliculare dendritice(CFD). Prin receptorii lor pentru complement şi pentru Fc, CFD concentreazã complexele imune în aria limfocitelor B. Dupã stimularea antigenicã, în timpul elaborãrii rãspunsului imun, foliculii primari devin foliculi limfoizi secundari, datoritã proliferãrii celulare intense, cu o zonã centralã formatã din celule limfoide mai mari (celule B de memorie), macrofage şi celule foliculare dendritice, denumitã centru germinativ. Centrul germinativ este sediul proliferãrii celulare intense dupã stimularea antigenicã. Subzona corticalã profundã (paracortex) este o arie limfoidã situatã sub cortex, între foliculi şi zona medularã. Limfocitele şi limfoblastele sunt dense, iar celulele prezentatoare de antigen (în special celule interdigitate, celule cu voal) sunt diseminate printre limfocite. Paracortexul este o arie T-dependentã, limfociteleT în repaus şi activate fiind majoritare. Intern faţã de paracortex sunt cordoanele medulare, populate cu macrofage şi plasmocite, care duc spre sinsul medular. Unitatea funcţionalã a paracortexului este cordonul paracortical, care se întinde de la baza foliculului, pânã la cordonul medular subiacent. Cordonul paracortical are un diametru de 100-1000 μm şi este spaţiul în care celulele dendritice prezintã antigenul, rarelor clone de limfocite T specifice şi favorizeazã activarea lor. Zona medularã conţine ţesut limfoid dens, sub forma unor cordoane aşezate printre sinusurile medulare. In cordoane predominã limfocitele B producãtoare de anticorpi (plasmablaste şi plasmocite mature), asociate cu macrofage, celule T. Sinusurile limfatice sunt cãptuşite cu celule, a cãror suprafaţã apicalã prezintã denivelãri care încetinesc percolarea limfei prin ganglion. Antigenele care au penetrat barierele protectoare de suprafaţã ajung în ganglionii limfatici prin vasele limfatice aferente. Macrofagele care cãptuşesc sinusurile limfatice, preiau antigenele şi le transferã zonelor T-dependentã şi T-independentã, unde sunt recunoscute de limfocitele care au receptori specifici. Stimularea limfocitelor din foliculii primari, de cãtre antigenele T-independente, induce dezvoltarea foliculilor secundari, cu formarea centrilor germinali în care se gãsesc şi sunt reţinute limfocitele B de memorie. Celulele B activate de antigen, migreazã în cordoanele medulare şi se diferenţiazã în plasmocite producãtoare de anticorpi. Anticorpii pãrãsesc ganglionul limfatic prin vasul limfatic eferent.
Antigenele T-dependente ajung în ganglioni odatã cu limfa aferentã, fiind transportate de celulele cu voal în zona paracorticalã. Activarea şi proliferarea celulelor T produc creşterea în volum a ariei T-dependente. Sângele circulã în direcţie opusã limfei. Artera aferentã pãtrunde în ganglion la nivelul hilului şi se continuã cu arteriolele, care formeazã un bogat plex capilar. La nivelul cortexului profund, din plexul capilar se formeazã venulele postcapilare cu endoteliu înalt. La acest nivel, limfocitele pãrãsesc circulaţia sanguinã prin celulele endoteliale şi se distribuie în zonele caracteristice: limfocitele B – în cortexul extern, iar limfocitele T – în cortexul profund (paracortex). Dupã ce strãbat lent teritoriile ganglionare specifice, limfocitele trec în zona medularã. Aici se colecteazã sinusurile limfatice medulare, care dreneazã limfa spre vasele limfatice eferente. Limfocitele pãrãsesc ganglionul prin vasele limfatice eferente. Circulaţia lentã a sângelui în vasele din ganglionul limfatic, permite unui numãr mare de limfocite sã treacã din sânge în limfã, unde pot întâlni antigenul corespunzãtor. Se mãreşte astfel şansa ca un numãr mic de limfocite imunocompetente sã întâlneascã antigenul specific şi sã reacţioneze proliferativ. Organizarea ganglionului limfatic trebuie sã favorizeze interacţiunile dintre antigene şi limfocite. Ganglionii conţin numeroase celule capabile sã prelucreze şi sã prezinte antigenele: macrofage, celule dendritice, celule interdigitate şi celule cu voal. In ganglioni, populaţia celularã se reînoieşte continuu, prin traficul celulelor limfoide şi al celulelor accesorii Funcţiile ganglionului limfatic sunt urmãtoarele: - filtrarea limfei şi epurarea componentelor nonself (celule bacteriene, toxine etc.) de cãtre fagocitele ganglionare; - este suportul material al proliferãrii limfocitelor şi al sintezei anticorpilor, dupã stimularea antigenicã. Limfa eferentã este filtratã şi îmbogãţitã în anticorpi şi în limfocite.
Dupã stimularea antigenicã inductoare a rãspunsului imun mediat humoral, în subzona corticalã externã (a celulelor B) se produc ample modificãri citologice, iar dupã administrarea unui antigen timodependent, modificãrile citologice apar şi în subzona corticalã profundã (a celulelor T). Splina este cel mai mare organ limfoid, cu rol important în funcţia imunitarã. Splina este acoperitã de o capsulã conjunctivã, cu puţine fibre musculare şi incapabilã de contracţii ample, de la care porneşte o reţea de trabecule conjunctive, ce împart ţesutul splenic în com-partimente comunicante. În fiecare compartiment se gãsesc pulpa albã şi pulpa roşie, sprijinitã pe ţesutul conjunctiv reticular . În trabeculele conjunctive se gãsesc arterele trabeculare (ramificaţii ale arterei splenice). Când ating diametrul de circa 200 μm, arterele pãrãsesc trabeculele conjunctive şi pãtrund în parenchimul splenic. Ele dau ramificaţii laterale (arteriole), fiecare arteriolã fiind acoperitã de un manşon dens de ţesut limfoid. In jurul arteriolei se gãsesc limfocite, distribuite într-o stromã conjunctivã, ce formeazã teci limfoide periarteriolare (PALS = periarteriolar lymphoid sheats) sau manşoane coaxiale de limfocite, în jurul arteriolelor. Arteriola are o poziţie centralã în manşonul limfoid.
Totalitatea tecilor periarteriolare (manşoane limfoide coaxiale) formeazã pulpa albã a splinei. Manşoanele au o zonã internã, bogatã în limfocite T şi o zonã externã bogatã în limfocite B, grupate în aglomerãri denumite foliculi. Limfocitele pulpei albe se vãd pe secţiunea ţesutului ca zone alb-cenuşii, înconjurate de pulpa roşie.
Unele arteriole, dupã ieşirea din manşonul limfoid (pulpa albã) dau numeroase ramificaţii “în perie”, denumite arteriole penicilate, care pãtrund în pulpa roşie. Pulpa roşie înconjurã pulpa albã şi este formatã din cordoane de ţesut splenic (cordoane Bilroth) situate printre sinusurile venoase. Unele capilare arteriale se pot conecta cu sinusurile venoase, dar majoritatea arteriolelor penicilate se deschid în cordoanele Bilroth (circulaţie deschisã). Sinusurile venoase sunt canale vasculare, delimitate de endoteliu şi o membranã bazalã. Endoteliul este perforat de spaţii poligonale mari, aşezate ordonat. Cordoanele Bilroth sunt formate dintr-o reţea tridimensionalã de celule reticulare şi fibre reticulare, care formeazã o unitate funcţionalã cu adventicea sinusurilor. In aceastã reţea se deplaseazã celulele splenice libere cu funcţie fagocitarã (macrofage). Cordoanele Bilroth comunicã cu sistemul venos al splinei. Splina este un filtru al sângelui, legat pe o derivaţie a marii circulaţii. La nivelul cordoanelor Bilroth, circulaţia are caracter “deschis”, deoarece sângele vine în contact direct cu celulele splenice. In ochiurile cordoanelor Bilroth se gãsesc sinusurile. Ele sunt capilare cu diametrul neuniform, tapetate cu celule din seria macrofagelor, care au rolul de a fagocita antigenele particulate. In sinusuri se deschide o parte din arteriolele penicilate (circulaţie închisã). Macrofagele din peretele sinusurilor şi din cordoanele de ţesut splenic reţin şi capteazã hematiile îmbãtrânite şi plachetele. Macrofagele exprimã receptori pentru Fc al IgG, astfel cã elementele figurate tapetate cu IgG (autoanticorpi) sunt fagocitate. Prin îmbãtrânire, eritrocitele îşi pierd acidul sialic de pe suprafaţã, expunând manoza şi galactoza, care sunt recunoscute de celulele splenice. Alte arteriole, dupã ieşirea din manşonul limfoid se terminã în sinusul zonei marginale, care se deschide într-un sinus venos al pulpei roşii. Zona marginalã constã dintr-o reţea finã de fibre reticulare, în ochiurile cãreia se gãsesc limfocite B. Sinusul marginal este adiacent foliculilor limfatici şi constã din spaţii vasculare aplatizate, ce se continuã cu sinusurile pulpei roşii. Peretele sãu este foarte permeabil şi permite trecerea limfocitelor din sânge în pulpa albã (în teaca periarteriolarã). Sinusul zonei marginale formeazã graniţa dintre pulpa albã şi pulpa roşie şi reprezintã zona de schimb celular dintre cele douã compartimente. Din pulpa albã, limfocitele trec în sinusurile marginale, apoi în sinusurile pulpei roşii şi de aici în sistemul venos al splinei. În pulpa albã se gãsesc foliculii limfoizi primari. Ei sunt localizaţi la periferia tecii limfoide periarteriolare sau în imediata ei vecinãtate. In manşoanele limfoide periarteriolare, limfocitele au o distribuţie selectivã: celulele T segregã predominant în tecile periarteriolare, iar celulele B, în foliculii limfoizi. Antigenele din sânge sunt preluate de macrofagele zonei marginale şi ajung în pulpa albã. Sinteza anticorpilor faţã de antigenele circulante este una din funcţiile majore ale splinei. Celulele B activate în pulpa albã, migreazã în pulpa roşie, unde se gãseşte majoritatea plasmocitelor. In zona marginalã se gãseşte majoritatea celulelor NK. Splina nu are circulaţie limfaticã. La nivelul splinei, limfocitele ies din sânge prin peretele capilarelor zonei marginale, care este foarte permeabil şi se distribuie în pulpa albã, iar de aici strãbat drumul invers şi ajung în pulpa roşie, în sinusurile venoase. Acestea comunicã atât cu capilarele zonei marginale, cât şi cu sistemul venos al splinei. Limfocitele pãrãsesc splina prin vena splenicã. Sistemul imunitar al mucoaselor Mucoasele (digestivã, respiratorie, genitalã, urinarã), din punctul de vedere al contactului cu antigenele, constituie structurile cele mai vulnerabile ale organismului uman şi animal. In special la nivelul intestinului, contactul permanent cu microorganismele creeazã condiţiile pãtrunderii acestora în mediul intern. Mucoasele reprezintã nu numai o entitate anatomicã, ci şi una funcţionalã imunologic. Particularitãţile lor structurale şi funcţionale tind sã le delimiteze tot mai mult de aparatul imunitar sistemic. Sistemul imunitar al mucoaselor, la mamifere, este o reţea integratã de ţesuturi, formate din celule specifice, celule limfoide şi molecule cu funcţie imunitarã, protectoare faţã de infecţiile pe calea membranelor mucoase. La nivelul structurilor de contact cu antigenele, sistemul imunitar al mucoaselor este divizat anatomic şi funcţional: structurile BALT(bronchus associated lymphoid tissue) şi GALT(gut associated lymphoid tissue). La rozãtoare, structurile BALT sunt bine dezvoltate, având rolul de a rãspunde la antigenele inhalate. La om, structurile BALT propriu-zise nu se dezvoltã, iar ţesuturile limfoide majore echivalente sunt tonsilele palatine şi formaţiunile adenoide (tonsilele nazofaringiene). Impreunã, ele formeazã o barierã fizicã de ţesuturi limfoide, care constituie inelul Waldeyer. Tonsilele şi adenoidele se descriu ca NALT (nasal associated lymphoid tissue). Structurile limfoide asociate mucoaselor (MALT) includ câteva categorii de celule antigen-reactive: celule B, pozitive pentru moleculele CMH II, macrofage, celule Langerhans, celule dendritice, celule foliculare dendritice, plasmocite. Aceste celule sunt fie distribuite difuz, fie organizate în structuri anatomice distincte: foliculi limfoizi, plãcile Peyer, amigdalele. Amigdalele (tonsilele palatine) sunt aşezate în unghiurile mandibulare. Dimensiunile unei amigdale mãsoarã 2,5 cm lungime, 1,5 cm lãţime şi 1 cm grosime. Tonsilele şi adenoidele sunt singurele structuri limfoide asociate tractului digestiv, acoperite de o capsulã care aderã intim de ţesutul limfoid subiacent. Pe faţa internã (care priveşte spre vestibulul faringian) se gãsesc deschiderile criptelor tonsilare. Criptele pãtrund adânc în masa limfoidã a tonsilei, uşurând contactul celulelor reactive (macrofage şi limfocite), cu antigenele care pãtrund pe care digestivã şi respiratorie. Circa 50% dintre celulele tonsilare sunt limfocite B, constituite în foliculi care conţin centrii germinali. Majoritatea limfocitelor B au ca receptor de antigen IgG, iar restul sunt IgM+ şi IgA+. Circa 40% din celulele tonsilare sunt limfocite T.
Apendicele este o structurã limfoidã asociatã intestinului, prezentã numai la iepure, maimuţe antropoide şi la om. Prezintã structuri limfoide cu organizare similarã plãcilor Peyer, cu un dom bine definit, aglomerãri de celule B organizate în foliculi şi arii interfoliculare bogate în celule T. Epiteliul domului este permeabil, permiţând trecerea liberã a antigenelor solubile şi a celor particulate, ca şi a bacteriilor. Foliculii limfoizi sunt structuri asociate, caracteristice mucoasei intestinale, care se gãsesc fie ca foliculi solitari de 0,5-2,0 mm, foarte numeroşi în partea terminalã a ileonului, fie ca foliculi agregaţi ce formeazã plãcile Peyer. Foliculii (solitari sau agregaţi) sunt localizaţi în corionul mucoasei, dar pãtrund şi în submucoasã.
O placã Peyer conţine 20-30 de foliculi agregaţi. Are formã circularã sau alungitã (elipticã), cu axul mare orientat în lungul intestinului. Sunt mai numeroase în ileonul terminal. Lungimea este variabilã, între 1-12 cm, iar lãţimea, între 0,8-1cm. Plãcile Peyer ocupã marginea liberã a intestinului(niciodatã marginea mezentericã). Ele se formeazã în cursul dezvoltãrii fetale, ating nu-mãrul maxim la pubertate (peste 200) şi scad încet cu vârsta. Se estimeazã cã 10% din celulele limfoide umane sunt asociate cu structurile limfoide ale tractului gastro-intestinal Fiecare
folicul al plãcii Peyer este format dintr-o aglomerare de macrofage,
limfocite, plasmocite. Ariile interfo-liculare sunt bogate în
limfocite T. Structura foli-cularã individualizatã este
separatã de lumenul intes-tinal prin structuri speci-alizate,
denumite domuri: domul epitelial, alcãtuit La nivelul domului, epiteliul intestinal prezintã puţine celule mucoase şi puţini microvili, dar existã în schimb, o categorie de celule specializate funcţional, denumite celule M (membraneous), ataşate de enterocite prin complexe joncţionale. Prezenţa vimentinei şi cheratinei în celulele M este dovada originii lor epiteliale. La nivel microscopic, celulele M se recunosc prin asocierea lor strânsã cu limfocitele intraepiteliale. Ele au pliuri membranare mari, bazolaterale, în care stau limfocitele intraepiteliale. Celulele M formeazã o “umbrelã” deasupra unui spaţiu în care se gãsesc limfocite intraepiteliale, macrofage, celule dendritice. Celulele M au rolul de a pinocita antigenele solubile din lumenul intestinal, dar preiau şi antigene particulate(virusuri, bacterii, protozoare). Inglobarea antigenului nu este urmatã de degradare lizosomalã, ci antigenul intact este transportat în vezicule spre membrana laterobazalã. Prin fuziune, antigenul este eliberat în spaţiul laterobazal, unde este transferat celulelor subiacente, unele specializate în prelucrarea şi prezentarea antigenelor, fenomen denumit translocaţie. Antigenele sunt prelucrate în celulele dendritice şi în macrofagele subepiteliale şi sunt prezentate limfocitelor locale sau sunt transferate celulelor interdigitate şi prezentate celulelor T interfoliculare. Celulele interdigitate care prezintã antigenul, derivã din celulele dendritice care au înglobat antigenul.
O placã Peyer are 3 regiuni structurale: domul, foliculii cu centrii germinali (zona celulelor B) şi aria parafolicularã(populatã de celulele T, în special celule Th). Plãcile Peyer sunt populate iniţial de limfocite T. Dezvoltarea centrilor germinali(ai limfocitelor B) este dependentã de antigenele microbiotei intestinale, pentru cã la animalele germ-free, plãcile Peyer sunt slab dezvoltate şi lipsesc centrii germinali. La organismele timectomizate neonatal şi la cele congenital atimice, ariile interfoliculare sunt sãrace în limfocite T. Pentru completa dezvoltare a plãcilor Peyer, sunt necesare atât influenţele stimulatoare ale timusului, cât şi contactul cu microbiota intestinalã. Structurile limfoide asociate tractului digestiv sunt lipsite de învelişul capsular şi de vasele limfatice aferente. In lipsa vaselor limfatice, lichidul interstiţial care scaldã structurile limfoide îndeplineşte funcţia limfei aferente. Limfocitele foliculare au raporturi de vecinãtate cu epiteliul şi de aceea se numesc foliculi asociaţi epiteliului. Foliculul limfoid, ca unitate structuralã a plãcii Peyer, este strãpuns de o arteriolã ascendentã, ce se terminã într-o reţea capilarã situatã sub epiteliul folicular. Aceste capilare se continuã cu venulele postcapilare din ariile interfoliculare T-dependente. Limfocitele libere, diseminate în mucoasa tractului digestiv au distribuţie difuzã. Ele se gãsesc în lamina propria şi în stratul epitelial al mucoasei, printre enterocite. Este o populaţie heterogenã de limfocite: cele din lamina propria sunt în proporţii egale limfocite T şi B, dar şi un numãr mare de plasmocite. In mucoasa intestinalã se gãsesc limfocite B, cu markerul IgE+ , numãrul lor fiind crescut la persoanele cu alergii alimentare. In submucoasa gastrointestinalã, în special în vecinãtatea vaselor de sânge, se gãsesc mastocite cu receptori de mare afinitate pentru IgE. Limfocitele intraepiteliale sunt în special limfocite T citotoxice(75%) şi limfocite B, cu markerul IgA+. Majoritatea limfocitelor B sunt în curs de diferenţiere spre plasmocite. Ele sunt primele care recunosc antigenele luminale ce traverseazã mucoasa pe o cale independentã de celulele M. Limfocitele T intraepiteliale mediazã hipersensibilitatea întârziatã cu specificitate de antigen şi au funcţie citotoxicã. Celulele limfoide din structurile organizate(plãcile Peyer) sunt neangajate. Ele au rolul de a iniţia rãspunsul imun, dupã interacţiunea cu antigenele care traverseazã celulele M. Limfocitele difuze din lamina propria sunt în mare parte activate, având funcţia de a produce IgA. Funcţiile MALT. Sistemul imunitar al mucoaselor are o funcţionalitate precisã: sã excludã antigenele exogene, înainte ca ele sã pãtrundã în mediul intern şi sã evite sau sã minimalizeze expunerea aparatului imunitar sistemic, la antigenele moleculare sau celulare care tind sã pãtrundã în mediul intern. In acelaşi timp, ţesutul limfoid asociat mucoaselor trebuie sã rãmânã insensibil la microbiota normalã a mucoaselor. MALT are calitatea de “zonã de control” a organismului, la contactul cu antigenele, dar are şi rol reglator asupra funcţionalitãţii aparatului imunitar sistemic. Aşa se explicã faptul cã administrarea oralã a unui antigen la om sau animale, în esenţã, nu produce un rãspuns imun sistemic, ci de obicei, un rãspuns imun al mucoasei. Mecanismul nu este cunoscut, dar sistemul imunitar al mucoaselor împiedicã rãspunsul imun amplu al aparatului imunitar sistemic, la un numãr foarte mare de antigene intestinale, în special de origine alimentarã. Antigenele complexe bacteriene sau virale pot iniţia un rãspuns imun complex, prin intermediul aparatului imunitar al mucoaselor. Deficienţele funcţionale ale MALT expun organismul şi aparatul imunitar sistemic, unei permanente stãri de activare, care depãşeşte limitele fiziologice, consecinţa fiind instalarea maladiilor autoimune. Prin epiteliul folicular, microorganismele dobândesc acces la structurile limfoide ale foliculului. Consecinţa este beneficã, deoarece, astfel se iniţiazã rãspunsul imun protector faţã de microorganismele luminale. Din acest punct de vedere, celulele M formeazã un sistem de avertizare timpurie. Pãtrunderea microorganismelor la nivelul epiteliului folicular are şi consecinţe nefavorabile, deoarece acesta poate fi o cale de acces a microorganismelor patogene (S.typhi), la structurile submucoase. Limfocitele B din foliculii limfoizi ai plãcilor Peyer se gãsesc într-o stare de proliferare activã. Totuşi, numãrul plasmocitelor este mic, ceea ce reflectã posibilitatea ca limfocitele B din structurile GALT, sã migreze în alte mucoase, înainte de a se diferenţia în plasmocite.
Tabel comparativ privind principalele caracteriatici ale organelor limfoide primare şi secundare
Organele limfoide primare (mãduva oaselor, timusul, bursa lui Fabricius) au rolul de a produce limfocite mature neangajate (“virgine”). Dupã ce pãrãsesc organele limfoide primare, limfocitele au proprietatea constitutivã de a recircula în organele limfoide secundare şi în compartimentul terţiar nelimfoid, în absenţa stimulului inflamator. Organele limfoide secundare sunt reprezen-tate de ganglionii lim-fatici, de splinã şi de structurile MALT. Funcţia lor este de a acumula şi prezenta antigenele, atât limfocitelor neangajate cât şi celor de memorie. Ţesuturile nelimfoide ale compartimentului terţiar sunt reprezentate de restul ţesuturilor organismului. In mod obişnuit, ele conţin puţine celule limfoide, dar în focarele de inflamaţie se acumuleazã populaţii limfocitare numeroase, în special limfocite de memorie. Ţesutul limfoid secundar este suportul structural al reacţiilor celulare ale rãspunsului imun. La acest nivel se produce contactul limfocitelor cu antigenul specific. Faptul impune, ca o condiţie funcţionalã esenţialã, recircularea continuã a limfocitelor pentru a întâlni şi a recunoaşte antigenul. Din acest punct de vedere, limfocitele au o particularitate funcţionalã unicã: pãrãsesc sângele ca şi celulele mieloide (neutrofile, monocite), trec în organele limfoide secundare şi în compartimentul terţiar, dar, spre deosebire de cele mieloide, se reîntorc în fluxul sanguin. Recircularea sânge-ţesuturi limfoide secundare-sânge se repetã tot restul vieţii limfocitelor şi este independentã de stimularea antigenicã. Milioane de limfocite trec zilnic prin fiecare organ limfoid secundar, astfel încât fiecare antigen pãtruns în organism pe o cale sau alta, va fi expus întregului repertoriu de receptori de antigen ai limfocitelor. Capacitatea
limfocitelor de a recunoaşte şi de a coloniza anumite
ţesuturi limfoide a fost denumitã ecotaxis sau
homing.
Mecanismele homing au un rol esenţial în menţinerea diviziunilor funcţionale ale organelor limfoide şi în orientarea limfocitelor mature neangajate şi a celor de memorie. Recircularea realizeazã dispersia populaţiilor de limfocite efectoare şi de memorie, spre ariile cele mai expuse invaziei antigenice, dar realizeazã şi supravegherea ţesuturilor în raport cu prezenţa antigenelor. Soluţia naturalã pentru aceastã funcţie a fost compartimentarea sistemului limfoid în organe individualizate şi ţesuturi care sunt conectate şi unificate printr-un trafic limfocitar orientat şi prin recirculare. Recircularea limfocitelor este impusã de modul de organizare a sistemului limfoid: fiecare organ limfoid dreneazã un teritoriu definit al organismului. Astfel, antigenul injectat subcutan sau intradermic este transportat la ganglionii limfatici regionali. Antigenul injectat intravenos ajunge în splinã, iar cele care pãtrund la nivelul mucoaselor (digestivã, respiratorie, genito-urinarã) ajung la structurile limfoide MALT (GALT şi BALT). Limfocitele care recunosc antigenul la nivelul ţesuturilor limfoide secundare, se activeazã şi iniţiazã rãspunsul imun, iar cele care nu au întâlnit antigenul specific, trec prin ţesuturile limfoide în câteva ore, se reîntorc în sânge pentru câteva minute şi îşi reiau un nou circuit. Celulele limfoide mature (competente) se gãsesc concentrate în organele limfoide secundare. Cele din sânge constituie numai o proporţie micã din totalul limfocitelor. Din totalul limfocitelor, numai o proporţie foarte micã, (2%) recirculã în unitatea de timp, pe traseul sânge – ganglioni limfatici – limfã – canal toracic – sânge, iar restul rãmân în organele limfoide secundare. Limfocitele cu cea mai înaltã ratã a rcirculãrii sunt celulele T de memorie. Limfocitele T şi B neangajate (naive), recirculã cu o ratã mult mai scãzutã între organele limfoide secundare, pânã întâlnesc antigenul sau mor. Cele care au întâlnit antigenul specific, se activeazã. Una din primele consecinţe ale activãrii este exprimarea intensã a unor molecule de suprafaţã, din categoria integrinelor, care mediazã aderenţa fermã a limfocitului de componentele matricei extracelulare. Limfocitele care recunosc antigenul sunt reţinute selectiv în organul limfoid secundar. Efectul pe termen mai lung al stimulãrii antigenice este expansiunea clonalã a limfocitelor şi diferenţierea lor în celule efectoare ale rãspunsului imun şi celule de memorie. Aceste categorii au proprietãţi de migrare (homing) net diferite faţã de limfocitele neangajate. Limfocitele efectoare şi cele de memorie dobândesc capacitatea de a migra în compartimentul terţiar (adicã în organele nelimfoide). Pe de altã parte, ele manifestã o selectivitate pronunţatã a compartimentului de homing, adicã dupã activare, recirculã preferenţial în formaţiuni limfoide de aceiaşi categorie cu cele care au fost activate la contactul primar cu antigenul. Limfocitele T γ/δrecirculã preferenţial în ţesuturile epiteliale neinflamate. Importanţa fenomenului de homing. Fenomenul de homing este foarte important în procesul genezei embrionare a organelor limfoide primare, deoarece asigurã migrarea în timus, respectiv în bursa lui Fabricius şi echivalenţii ei, a precursorilor limfocitelor T şi B (pre-T şi pre-B). Procesul recirculãrii permite ca limfocitele mature neangajate sã dobândeascã acces la structurile care concentreazã antigenele ce au pãtruns pe cale tegumentarã sau pe calea mucoaselor şi sã întâlneascã epitopul specific. Limfocitele T activate, prolifereazã şi se diferenţiazã. Atât cele activate, cât şi cele de memorie manifestã selectivitate de organ, adicã recirculã în acelaşi tip de organ limfoid secundar. Migrarea cu specificitate de organ, a celulelor T de memorie, mãreşte eficienţa rãspunsului imun, deoarece reîntâlnesc antigene asemãnãtoare celor care le-au indus activarea primarã. Mecanismul migrãrii selective este puţin înţeles. Probabil implicã mecanisme de trafic selectiv, controlat de molecule membranare. La organismul adult, limfocitele recoltate din ductul toracic migreazã preferenţial în MALT, iar cele din ganglionii limfatici se reîntorc în ganglioni, în ariile timo-dependente. Limfocitele T şi B recoltate din splinã, dupã transferul în organismul receptor, se distribuie în compartimentele T şi B ale organelor limfoide secundare. Majoritatea limfocitelor din mãduva osoasã, migreazã în ariile timo-independente. Ariile timo-independente (populate de limfocite B) ale organelor limfoide secundare sunt: foliculii cortexului extern din ganglionii limfatici, foliculii din plãcile Peyer şi foliculii zonei periferice din pulpa albã a splinei. Ariile timo-dependente (populate de limfocite T) sunt: cortexul profund al ganglionilor (paracortex), manşonul limfoid periarteriolar al pulpei albe a splinei şi zonele interfoliculare ale plãcilor Peyer. Bazele moleculare ale fenomenului de homing
Fiziologia recirculãrii limfocitelor se bazeazã, în esenţã, pe reglarea proprietãţii lor de aderenţã şi mobilizare. Limfocitele au proprietatea rarã, de a-şi regla proprietãţile adezive, toatã durata vieţii. Dacã în sânge limfocitele nu trebuie sã adere între ele sau de alte celule circulante şi nici de endotelii, trecerea lor în spaţiul extravascular necesitã aderenţa fermã de celulele endoteliale. Traficul limfocitar implicã evenimente complexe, care duc la recrutarea celulelor din fluxul sanguin. Procesul implicã încetinirea deplasãrii limfoci-telor, la contactul cu endoteliul vascular, apoi aderenţa strânsã de celulele endoteliale, urmatã de migrarea transendotelialã. Fenomenul migrãrii preferenţiale a limfocitelor din sânge, în ţesuturile limfoide specifice (homing), este explicat prin existenţa moleculelor cu rol de aderenţã, denumite generic adezine, atât pe suprafaţa limfocitelor cât şi pe suprafaţa venulelor cu endoteliu înalt (HEV). Adezinele suprafeţei limfocitelor sunt receptori specifici de homing, iar cele de pe suprafaţa celulelor endoteliale ale venulelor au rol de antireceptori. Atât unele cât şi altele aparţin familiei integrinelor. Ambele categorii de molecule mediazã interacţiunea selectivã a celulelor sanguine cu endoteliul vascular, ca o precondiţie a migrãrii în ţesuturi şi se numesc selectine. Selectina L se gãseşte pe suprafaţa celor mai multe leucocite circulante: limfocite, neutrofile, monocite. Spre deosebire de celelalte douã tipuri (E,P), selectina L este exprimatã constitutiv pe suprafaţa celulelor. Rolul ei este medierea tranzitului leucocitelor în situsul inflamator, dar şi în orientarea specificã a recirculãrii constitutive spre ganglionii limfatici periferici. Deoarece fenomenul recirculãrii limfocitelor este permanent, selectinele corespunzãtoare sunt exprimate de asemenea permanent, atât pe celulele endoteliale ale venulelor cât şi pe limfocite. Interacţiunea limfocitelor cu selectinele endoteliale s-a studiat in vitro, prin incubarea limfocitelor cu secţiuni subţiri de ţesut limfoid. Limfocitele se leagã specific de venulele cu endoteliu înalt (HEV) şi în proporţie nesemnificativã, de endoteliul altor vase sanguine. Limfocitele B aderã preponderent de HEV din plãcile Peyer, iar limfocitele T aderã preferenţial de HEV din ganglionii limfatici. Dupã legarea specificã a receptorilor limfocitari de antireceptorii celulelor endoteliale, se iniţiazã evenimentele al cãror rezultat este extravazarea limfocitelor din ţesuturile limfoide secundare. Trecerea limfocitelor din fluxul sanguin, prin peretele vascular, are loc în mai multe etape: - deschiderea joncţiunilor strânse dintre celulele endoteliale (în 5-10 minute); - migrarea selectivã a limfocitelor T şi B, în ariile caracteristice, în orele urmãtoare. Recircularea limfocitelor în structurile limfoide ale mucoaselor Recircularea limfocitelor în structurile limfoide ale mucoaselor (GALT şi MALT) are particularitãţi distincte faţã de recircularea limfocitelor în celelalte organe limfoide secundare. Principala diferenţã constã în aceea cã, într-o mãsurã importantã, sistemul imunitar al mucoaselor este separat din punct de vedere funcţional, de aparatul imunitar sistemic. Separarea este rezultatul modului preferenţial de recirculare a limfocitelor în GALT şi BALT şi anume, limfoblastele generate în structurile limfoide ale tractului gastrointestinal circulã în ductul toracic şi au tendinţa de a se reîntoarce în aceleaşi structuri limfoide. Limfocitele recirculã în sânge şi reintrã în ţesutul limfoid secundar. Celulele mature, neangajate, se distribuie aleatoriu în structurile MALT şi asigurã existenţa întregului repertoriu de receptori de antigen. Limfa ductului toracic este calea finalã comunã a întregii cantitãţi de limfã generatã sub nivelul diafragmei, majoritatea având originea în teritoriul intestinal. In ductul toracic se gãsesc limfocite mari (blaste). Celulele efectoare şi de memorie manifestã un homing preferenţial, care menţine compartimentarea limfocitelor. Limfocitele stimulate şi blastele generate în structurile MALT, dupã ce sunt descãrcate în sânge, extravazeazã rapid în lamina propria şi revin cu o mare probabilitate în aceleaşi structuri sau se distribuie în structuri limfoide omologe, asociate altor mucoase. Multe se transformã în plasmocite care sintetizeazã IgA. Pentru cã celulele stimulate la nivelul tractului gastrointestinal recirculã spre alte situsuri mucoase(plãmân, glande mamare, tractul urogenital) s-a propus conceptul de “sistem imunitar comun al mucoaselor”. Chiar dacã proporţia limfocitelor care recirculã preferenţial la nivelul diferitelor mucoase (tractul respirator şi urogenital) este limitatã, fenomenul este foarte important, deoarece sugereazã posibilitatea stimulãrii imunitãţii protectoare generale, la toate situsurile mucoase, folosind un vaccin oral. În plãcile Peyer şi în foliculii limfatici solitari ai mucoasei gastrointestinale se gãsesc preponderent limfocite B cu izotip IgA, dar şi limfocite B cu izotip IgG şi IgM. Preponderenţa lor numericã se explicã prin aceea cã se leagã mai ferm de venulele cu endoteliu înalt, comparativ cu limfocitele T. Dupã contactul cu antigenul, ele se activeazã, prolifereazã şi se diferenţiazã. Totuşi, în plãcile Peyer, practic nu existã celule producãtoare de anticorpi. Acest fapt denotã cã plãcile Peyer sunt structuri limfoide specializate în medierea contactului dintre limfocite şi antigenele tractului digestiv, dar celulele B dupã stimulare migreazã din plãcile Peyer înainte de a se diferenţia în plasmocite. Blastele rezultate din celulele B stimulate, pãrãsesc plãcile Peyer pe cale limfaticã şi ajung în ganglionii limfatici mezenterici. De aici, blastele migreazã selectiv în mucoasa digestivã şi respiratorie şi constituie ţesutul limfoid difuz. Limfocitele T au o modalitate mai puţin restrictivã de a migra în mucoase. In structurile limfoide ale mucoasei, celulele T sunt minoritare. Rolul lor pare a fi limitat la efecte reglatoare asupra limfocitelor B. În concluzie, recircularea limfocitelor B la nivelul mucoaselor este restrictivã, în sensul cã celulele stimulate de antigene, în structurile limfoide ale mucoasei digestive au o tendinţã marcatã de a recircula în structuri limfoide asociate mucoaselor. S-a avansat ipoteza unei specificitãţi de organ a recirculãrii limfocitelor B. Cele activate în BALT vor recircula în mucoasa respiratorie, iar cele activate în GALT vor recircula la nivelul mucoasei digestive, asigurând o eficienţã protectoare maximã. Recircularea limfocitelor în compartimentul terţiar nelimfoid Dintre ţesuturile nelimfoide, cele mai cunoscute în privinţa raporturilor lor cu limfocitele sunt suprafeţele epiteliale: epiteliul tegumentar şi mucoasele tractului gastrointestinal, urogenital şi respirator. Aceste structuri se caracterizeazã prin prezenţa a douã componente limfoide distincte. Prima, evidenţiatã la şoarece, populeazã epiteliile în cursul dezvoltãrii embrionare. Acestea sunt limfocite cu localizare intraepitelialã (IEL) şi pentru a se diferenţia sau pentru a se menţine în aceastã localizare, nu necesitã contactul cu antigenul exogen. Se pare cã limfocitele intraepiteliale îşi au originea direct în organele limfoide primare sau chiar în mãduva osoasã, fãrã sã necesite un stadiu de tranzit prin organele limfoide secundare.
A II-a categorie de limfocite din structurile nelimfoide sunt, în special, limfocite T de memorie şi limfocite efectoare care s-au activat în organele limfoide secundare. Ele au localizare intraepitelialã sau se gãsesc în ţesutul conjunctiv subepitelial. Celulele epiteliale regleazã direct activitatea celulelor limfoide, atât prin proximitatea lor directã, cât şi prin capacitatea de a sintetiza citochine, ce activeazã şi/sau recruteazã celulele efectoare. Limfocitele intraepiteliale sunt, în primul rând celule T, cu receptor α-β sau γ-δ. Suprafaţa foarte mare a epiteliilor, trebuie sã fie corelatã cu existenţa mai multor IEL, decât alte tipuri de celule T. Majoritatea sunt bogate în granule citotoxice, ceea ce a dus la presupunerea cã IEL recunosc şi lizeazã celulele epiteliale infectate, formând prima linie de apãrare. Este greu de explicat modul în care celulele T, cu o diversitate foarte largã a specificitãţii de legare a receptorilor de antigen, recunosc epitopii specifici expuşi pe suprafaţa celulelor epiteliale fixe. De aceea, s-a presupus cã IEL recunosc semnalele de stress imunitar, şi nu epitopii specifici ai agenţilor infecţioşi. Semnalele sunt transmise de proteinele înrudite (MICA, MICB), dar distincte de moleculele CMH I. Aceste molecule nu prezintã antigenul, dupã modelul clasic al moleculelor CMH, ci IEL recunosc diferenţele nivelului de exprimare a moleculelor MICA şi MICB, pe suprafaţa celulelor normale şi a celor stressate. Stimulii activãrii MICA şi MICB pot fi de naturã infecţioasã sau evenimente de transformare care pun în pericol integritatea organismului. IEL sunt pozitive numai pentru CD8 α(CD8 α+,β-) sau sunt negative pentru ambii coreceptori (CD4- CD8 α -, β-). Se pare cã epiteliile favorizeazã dezvoltarea extratimicã a IEL, care vin direct din mãduva osoasã. Limfocitele asociate epiteliilor recirculã cu o ratã scãzutã, care poate fi constitutivã, dar se amplificã mult dupã stimularea antigenicã localã. În ţesuturile nelimfoide, limfocitele T realizeazã controlul de calitate a moleculelor expuse pe suprafaţa celulelor tisulare. Dacã este detectatã prezenţa antigenelor nonself (virale, tumorale sau induse chimic), limfocitele T iniţiazã rãspunsul imun citotoxic.
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
© Universitatea
din Bucuresti 2003. |