SURSE DE GAMAGLOBULINE OMOGENE

 

Moleculele de anticorpi ale unui ser imun sunt foarte heterogene din punctul de vedere al specificitãţii lor de combinare cu epitopii antigenici inductori, deoarece, atât antigenele moleculare, dar în special cele corpusculare (virusuri, celule), prezintã o mare diversitate de epitopi. Chiar şi antigenele moleculare cele mai simple sunt mozaicuri de epitopi. Specificitatea de combinare a moleculelor de anticorpi corespunde epitopilor faţã de care s-au sintetizat.

Diversitatea uriaşã a specificitãţii de combinare a anticorpilor (evaluatã la 10⁸-10⁹) genereazã o heterogenitate biochimicã de acelaşi nivel, materializatã în variaţia secvenţei de aminoacizi, ceea ce a constituit un obstacol major în calea studiului lor prin metode analitice, deşi anticorpii se gãsesc totdeauna în sânge, cu excepţia cazurilor patologice de agamaglobulinemie.

Analiza biochimicã a imunoglobulinelor a fost condiţionatã de existenţa unei surse omogene de molecule de anticorpi, cu o secvenţã identicã a aminoacizilor. Condiţia identitãţii secvenţei de aminoacizi este îndeplinitã de anticorpii care au aceiaşi specificitate de legare, nu faţã de un antigen, ci faţã de un singur epitop.
 

Sursa naturalã de molecule de imunoglobulinã, omogene, identice din punct de vedere biochimic (monoclonale), este mielomul multiplu (plasmocitomul), o afecţiune tumoralã malignã, iniţiatã în mãduva osoasã şi rezultatã prin proliferarea unui plasmablast.

Plasmocitomul produce molecule de imunoglobuline identice din punct de vedere biochimic şi al sarcinii electrice, denumite proteine de mielom, deoarece toate celulele tumorii sunt descendente ale unei singure celule producãtoare de anticorpi. Moleculele secretate de o tumorã de mielom se numesc proteine M (Mielom) sau paraproteine şi pot sã reprezinte pânã la 95% din totalul gamaglobulinelor plasmatice.

Tumorile de mielom apar spontan cu o frecvenţã micã la om, câine, cal, şobolan, şoarece sau se induc experimental la şoarecii liniilor inbred NZB şi BALB/c. Tumora este transplantabilã în serie.

Uneori, proteinele M au aceiaşi secvenţã de aminoacizi ca şi imunoglobulinele normale, dar adeseori, sinteza catenelor patologice este incompletã: lipsesc diferite secvenţe de aminoacizi, de diferite lungimi.

Rareori, proteinele de mielom îşi pãstreazã chiar proprietatea de a lega specific determinanţi antigenici cunoscuţi: de exemplu, 5% din proteinele M ale unei linii inbred de şoarece, leagã determinanţi antigenici ai suprafeţei celulelor bacteriene enterice, ceea ce sugereazã cã tumora îşi are originea în descendenţii limfocitelor B, care prolifereazã ca rãspuns la stimularea specificã cu antigene ale microbiotei enterice.

Tumorile de mielom, de cele mai multe ori, secretã molecule incomplete sau fragmente de molecule imunoglobulinice.

În celulele tumorilor de mielom, rata sintezei catenelor H şi L este dezechilibratã. De exemplu, mielomul Bence-Jones, sintetizeazã catenele L în mare exces. Proteinele Bence-Jones sunt dimeri de lanţuri L (k sau λ). Una din cele douã catene L are rolul catenei H şi participã la formarea situsului de legare. Molecula patologicã are activitate de anticorp faţã de unele componente tisulare sau faţã de antigene mici.

Mielomul lanţurilor grele sintetizeazã numai catenele H ale izotipurilor αγ sau μ, iar mielomul macroglobulinemiei Waldenstrom sintetizeazã molecule de IgM. Majoritatea mieloamelor produc proteine Bence-Jones.

În laboratorul clinic, diagnosticul de mielom se pune dupã detectarea în ser, prin electroforezã, a unei cantitãţi mari de molecule ale unui izotip de imunoglobulinã (circa 50 mg/ml).

Proteinele de mielom precipitã la 50-60^o, la pH 4-6, se redizolvã prin încãlzire la 80-90^o şi reprecipitã prin rãcire.

La pacienţii cu mielom, în special la cei cu macroglobulinemie Waldenstrom, vâscozitatea sângelui creşte mult, datoritã cantitãţii excesive de proteine produse de mielom. Eliminarea proteinelor patologice se face prin procedeul plasmaferezei. Plasmafereza este tehnica de recoltare a unor volume mari de sânge, urmatã de reintroducerea în organism, a celulelor sanguine suspendate într-un înlocuitor de plasmã.
 

Surse artificiale de anticorpi monoclonali. Tehnologia hibridomului

Metoda clasicã de obţinere a anticorpilor necesari studiilor clinice şi de diagnostic, constã în stimularea repetatã, prin injectarea antigenului într-un organism cu reactivitate imunitarã optimã. Când titrul anticorpilor specifici este maxim, animalul este sângerat şi se obţine serul imun (antiserul), care este folosit în stare nativã sau este utilizat pentru purificarea anticorpilor. Metoda are câteva dezavantaje:

- cantitatea şi calitatea anticorpilor faţã de un antigen variazã de la un organism la altul şi chiar între sângerãrile succesive ale aceluiaşi animal;

- serul imun este un amestec foarte heterogen de molecule de anticorpi, chiar şi în cazul în care imunizarea se face cu un antigen cu grad
înalt de puritate;

- oricât de simplu ca structurã molecularã, un antigen are mai mulţi epitopi care stimuleazã mai multe clone de limfocite, ce produc anticorpi cu specificitãţi şi afinitãţi diferite;

- antigenele înalt purificate conţin impuritãţi antigenice care induc sinteza anticorpilor specifici în cantitãţi disproporţionat de mari;

- chiar dupã purificare – proces costisitor – antiserurile conţin anticorpi cu afinitãţi diferite şi cu reactivitate încrucişatã.

Din aceste cauze, toate serurile imune sunt amestecuri de anticorpi policlonali, în cantitãţi variabile de la un organism la altul. Obţinerea unor cantitãţi mari de anticorpi cu specificitate de legare faţã de un epitop unic, prin metoda clasicã este imposibilã.

Tehnologia modernã de obţinere a anticorpilor omogeni, denumitã hibridoma (hibrid + mieloma) a fost propusã de Köhler şi Milstein (1975), se bazeazã pe urmãtoarele principii metodologice şi teoretice:

1) Antigenul purificat se injecteazã animalelor de experienţã.

2) La momentul adecvat, din splinã sau din ganglionii limfatici, se separã limfocitele. Fiecare limfocit şi plasmocitele derivate sintetizeazã molecule omogene de anticorpi, cu specificitate unicã de combinare pentru un singur epitop, denumiţi anticorpi monoclonali (AMC).

3) Limfocitele B trãiesc puţin în afara organismului, iar plasmocitele care sintetizeazã cea mai mare cantitate de anticorpi, nu supravieţuiesc in vitro şi de aceea cultivarea sau clonarea lor nu este posibilã.

4) Celulele de mielom sunt nemuritoare, datoritã capacitãţii lor de a se menţine un timp nelimitat în culturã. Fuziunea lor cu limfocitele B in vitro, le conferã celor din urmã proprietatea de “nemurire”, rezultând o celulã hibridã(hibridom), care sintetizeazã şi secretã anticorpi monoclonali (AMC). AMC sunt consideraţi ca varianta in vitro a proteinelor de mielom, pentru cã în ambele cazuri, o clonã de limfocite prolifereazã şi secretã anticorpi cu o anumitã specificitate

5) Hibridomul producãtor de anticorpi moşteneşte caracteristici atât de la limfocit – adicã secretã anticorpi cu specificitate faţã de un antigen, cât şi de la celula de mielom, adicã este nemuritor.

6) Celulele hibridoma pot fi clonate individual şi fiecare clonã produce anticorpi specifici faţã de un singur determinant antigenic. Ele pot fi menţinute indefinit prin pasaje in vivo sau prin cultivare in vitro.

Fig.91. Biotehnologia hibridomului de producere a anticorpilor monoclonali se bazeazã pe fuziunea limfocitului, cu celula tumoralã de mielom de şoarece. Antigenele membranare specifice ale celor douã celule, se distribuie în mozaic pe suprafaţa celulei fuzionate heterocarion.

Etapele obţinerii hibridomului
 

Metodologia obţinerii unei linii celulare hibride, nemuritoare, producãtoare de AMC, parcurge mai multe etape.

1. Obţinerea celulelor de mielom. Baza tehnologiei hibridomului a fost obţinerea unei linii celulare mutante de mielom, care nu secretã anticorpi şi este deficientã pentru hipoxantin-guanozin-fosfo-ribozil-transferazã (HGPRT).

Mielomul (plasmocitomul) este rezultatul diviziunilor necontrolate ale unui singur plasmablast sau ale unui precursor al sãu din linia limfocitarã B. Proliferarea necontrolatã este însoţitã de sinteza unor cantitãţi mari de molecule omogene de imunoglobulinã, cu proprietãţi biochimice uniforme. Moleculele sintetizate de tumorile de mielom se deosebesc de imunoglobulinele normale, prin aceea cã nu prezintã specificitate de legare cu antigenul.

Tumorile de mielom apar spontan la multe mamifere, iar la om, 1% din tumori sunt mieloame. Tumorile de mielom se induc experimental la mai multe linii de şoarece (BALB/c şi NZB), dupã injectarea intraperitonealã a uleiurilor minerale, sau dupã implantarea materialelor plastice, care produc o reacţie inflamatorie cronicã. Tumorile apar dupã 120-130 de zile şi se pot menţine prin pasaje seriate la şoareci din aceiaşi linie inbred sau prin cultivare in vitro şi produc cantitãţi suficiente de imunoglobuline pentru analiza biochimicã. Nu s-au obţinut mieloame care sã sintetizeze anticorpi cu specificitate de legare faţã de un antigen.

Hibridoamele se obţin din linii speciale de mielom, care au douã particularitãţi mutaţionale:

- nu sintetizeazã propria moleculã de imunoglobulinã, astfel cã celula hibridã va produce exclusiv molecule de imunoglobulinã caracteristice limfocitului B normal;

- sunt deficiente pentru sinteza enzimei HGPRT, necesarã sintezei acizilor nucleici.

- Pentru hibridare sunt disponibile linii celulare de mielom de şoarece, de şobolan, de om, dar cea mai folositã este linia P₃-X₆₃-Ag₈, izolatã de la linia BALB/c, cu urmãtoarele caracteristici:

– este HGPRT^-;

- este tumorigenã pentru şoarece;

- are o frecvenţã relativ înaltã (1/10⁵-10⁶) de fuziune cu limfocitele de şoarece;

- nu sintetizeazã imunoglobulina proprie şi nu represeazã genele pentru sinteza imunoglobulinei în hibridom;

- are o eficienţã înaltã de clonare in vitro.

Deoarece sunt deficiente pentru sinteza enzimei HGPRT, celulele sale nu detoxificã efectul aminopterinei, care se adaugã în mediul de creştere. Aminopterina, un antagonist al reductazei acidului folic, blocheazã calea sintezei ADN prin inhibiţia sintezei purinelor (A, G) şi a timidinei. In mediul cu aminopterinã, celulele cu HGPRT^- nu supravieţuiesc.

2. Imunizarea. Obţinerea unei populaţii mari de limfocite B, prin fenomenul expansiunii clonale, angajate în sinteza anticorpilor specifici faţã de un anumit epitop, se realizeazã prin imunizare. Antigenul stimuleazã mai multe clone de limfocite. Fiecare clonã de limfocite activate, sintetizeazã anticorpi specifici faţã de unul din epitopii antigenului. Procedura de imunizare (cantitatea de antigen, tipul de adjuvant, calea de administrare) este selectatã empiric.

Cea mai bunã sursã de limfocite rãmâne splina de şoarece şi de şobolan, dar în special şoarecele BALB/c, pentru cã mielomul are aceiaşi origine şi prin hibridare se evitã incompatibilitatea CMH. Hibridoamele de şobolan, obţinute prin fuziunea limfocitelor splenice cu celule de mielom, sunt mai stabile şi anticorpii pe care îi sintetizeazã fixeazã complementul.

Cantitatea de antigen necesarã pentru imunizare depinde de imunogenitatea acestuia. Antigenele celulare bacteriene sau ale celulei eucariote sunt foarte imunogene. Antigenele solubile (polipeptide, glucide, hormoni) sunt slab antigenice. Imunogenitatea lor creşte dupã cuplarea cu hemocianinã de Limulus (KLH) sau cu albumina. Cea mai bunã imunizare se obţine prin injectare intravenoasã sau intraperitonealã repetatã, timp de câteva sãptãmâni sau luni, a antigenului slab imunogen.

Splina se recolteazã înainte de atingerea titrului maxim al anticorpilor serici. Blastele fuzioneazã mai uşor decât celulele în repaus.

O alternativã a imunizãrii este stimularea limfocitelor in vitro, prin incubarea în prezenţa antigenului.

3. Fuziunea se realizeazã în scopul “imortalizãrii” celulelor producãtoare de anticorpi şi este esenţa biotehnologiei hibridomului. Scopul “imortalizãrii”este pãstrarea capacitãţii limfocitelor individuale de a secreta un singur tip de AMC, prin creşterea nelimitatã în timp, fãrã senescenţã, in vivo sau in vitro, ca o consecinţã a transformãrii, indusã cu celule de mielom. 

Limfocitele sau imortalizat pe trei cãi:

- prin fuziune cu celule tumorale de mielom

- prin infecţie cu un virus transformant ADN

- prin transfecţie cu ADN transformant din celulele maligne sau cu ADN al unui oncodnavirus.

Cea mai utilizatã metodã de “imortalizare” este aceea a fuziunii cu o celulã de mielom. Fuziunea limfocitelor viabile din splinã, obţinute prin dezagregare mecanicã, cu celulele de mielom HGPRT^- se realizeazã prin amestecul lor în proporţie de 2-5 celule splenice/o celulã de mielom.

Procesul fuziunii este stimulat pe mai multe cãi, dar cel mai adesea se foloseşte PEG cu gr. mol. de 4000 D. Amestecul de celule se menţine 3 minute în 0,20-0,50 ml PEG 40%, la 37⁰, pH 7,5-8,0. Frecvenţa fuziunii creşte sub acţiunea impulsurilor electrice scurte, de mare intensitate.

Numãrul şi varietatea hibridoamelor obţinute este mare, ceea ce impune selecţia celor producãtoare de anticorpi cu specificitatea doritã.

4. Selecţia celulelor de hibridom. Amestecul de fuziune conţine celule splenice şi celule de mielom nefuzionate, celule splenice fuzionate între ele, celule de mielom fuzionate între ele şi celule hibridom, rezultate prin fuziunea splenocitelor cu celule de mielom.

Selecţia are ca scop, separarea celulelor de hibridom şi eliminarea din amestec, a celorlalte tipuri celulare, nefuzionate sau fuzionate neutilizabile. In acest scop, amestecul de celule se cultivã pe mediul selectiv HAT (hipoxantinã-aminopterinã-timidinã), în care splenocitele nefuzionate şi fuzionaţii splenocit x splenocit mor în 1-2 sãptãmâni, copleşite fiind numeric de celulele de hibridom, care se divid la fiecare 17-24 de ore.

Mediul selectiv HAT permite supravieţuirea numai a fuzionaţilor mielom x splenocit şi este inhibitor pentru celulele de mielom, ca şi pentru fuzionaţii mielom x mielom. Acţiunea sa selectivã se bazeazã pe urmãtoarele condiţii experimentale:

a) Aminopterina din mediul HAT blocheazã sinteza purinelor (A, G) pe calea inozin-monofosfatului şi astfel blocheazã sinteza acizilor nucleici. In acest mediu, celulele HGPRT^- devin dependente de surse externe de purine
(A, G) şi de timidinã. Hipoxantina din mediul HAT poate fi convertitã la inozin-monofosfat, de cãtre enzima HGPRT şi se formeazã adenozin-monofosfat şi guanozin-monofosfat. Timidina poate fi fosforilatã la timidin-monofosfat şi timidin-trifosfat, de cãtre enzima TK. Ambele enzime (HGPRT şi TK) se gãsesc în splenocitele normale.

b) Celulele de mielom sunt HGPRT^- şi pe mediul selectiv HAT nu supravieţuiesc nici celulele ca atare, nici fuzionaţii mielom-mielom. Pe acest mediu supravieţuiesc şi se divid indefinit, celulele de hibridom, deoarece sunt HGPRT⁺ (codificatã de genomul splenocitelor) şi sunt “nemuritoare”, calitate conferitã de celulele de mielom.

5. Clonarea. Clona este o populaţie de celule identice, genetic stabile, derivate din diviziunea unei singure celule. Clonarea se face prin diseminarea suspensiei celulare diluate, pe medii nutritive agarizate. Fiecare celulã de hibridom, prin diviziuni succesive, produce o colonie, adicã o clonã celularã. Operaţia de clonare se repetã pentru a garanta o descendenţã omogenã. Dintre sutele de hibridoame clonate, este necesarã selectarea celor cu capacitate de sintezã a anticorpilor specifici faţã de antigenul cu care s-a fãcut imunizarea. 

Fig.92. Ilustrarea schematicã a etapelor producerii anticorpilor monoclonali (AMC). Animalele, de obicei şoareci, sunt imunizate cu un antigen (de exemplu, un microorganism care conţine 4 antigene de suprafaţã - a, b, c, d). Fiecare antigen conţine un numãr de epitopi, de exemplu molecula b conţine epitopii b, b’, b”. Serul animalelor imunizate este policlonal şi conţine anticorpi A, B, B’, B”, C, D. Prima treaptã în producerea AMC este obţinerea suspensiilor de celule B şi celule de mielom. In etapa urmãtoare, cele douã populaţii de celule (m şi s) sunt puse în amestec, în prezenţa PEG, ca agent de fuziune. Suspensia se repartizeazã în godeurile unei plãci pentru cultivarea celulelor, la o diluţie adecvatã astfel încât, fiecare godeu sã nu conţinã mai mult decât o celulã hibridã. Celulele se cultivã în mediu HAT pentru a inhiba creşterea celulelor de mieloma nefuzionate. Celulele splenice nefuzionate nu se divid şi mor dupã câteva zile. In procesul de selecţie mor şi fuzionaţii s - s şi m - m. Supravieţuiesc şi prolifereazã fuzionaţii am, bm, b’m, dm şi xm. Clonarea se repetã. Hibridoamele se cultivã şi se determinã specificitatea anticorpilor sintetizaţi. Cele care sintetizeazã anticorpi cu specificitatea necesarã se propagã în recipiente mai mari în care se obţin 1-10 μl/ml. Celulele pot fi injectate în cavitatea peritonealã de şoarece, unde se multiplicã sub forma ascitei şi produc 1 mg/ml anticorpi specifici.

Hibridoamele producãtoare de anticorpi cu specificitatea doritã, se cultivã in vitro, în culturi cu perfuzie continuã cu mediu proaspãt sau în bioreactoare cu capacitate mare.

Cea mai simplã tehnicã este a cultivãrii in vivo şi constã în inocularea intraperitonealã a circa 2 x 10⁶ celule hibridoma, la organisme ale aceleaşi linii genetice (pentru evitarea fenomenului de incompatibilitate CMH). Hibridomul se dezvoltã intraabdominal şi lichidul de ascitã care o însoţeşte, conţine anticorpi în proporţie de 50% din totalul proteinelor sale.

Randamentul producerii AMC in vivo este de 100-1000 de ori mai mare decât in vitro. Anticorpii din lichidul ascitic se purificã prin fracţionare cu sulfat de amoniu sau prin metoda cromatografiei cu schimb de ioni. 
 

Avantajele biotehnologiei hibridomului
 

Producerea AMC prin tehnologia hibridomului are un avantaj net faţã de metoda convenţionalã a obţinerii serului imun, deoarece se pot obţine anticorpi specifici produşi de câte un hibridom, pentru fiecare epitop al unui antigen natural. Clonarea individualã a fiecãrui hibridom, creeazã condiţii ca fiecare clonã celularã sã secrete anticorpi cu specificitate unicã faţã de un singur epitop al unui antigen.

Celulele de hibridom prolifereazã rapid, ceea ce scurteazã timpul necesar obţinerii AMC.

Hibridoamele produc cantitãţi foarte mari de anticorpi, ce depãşesc de câteva ori concentraţia anticorpilor din serul animalelor imunizate.

Clonele de hibridom se menţin indefinit prin cultivare in vitro sau in vivo.

Hibridomul oferã posibilitatea obţinerii AMC marcaţi, prin adãugarea precursorilor marcaţi radioactiv (marcare internã). Anticorpii marcaţi in situ (în timpul sintezei) oferã un avantaj net în raport cu anticorpii marcaţi dupã purificare (marcare externã). Marcarea externã cu I¹²⁵ implicã purificarea imunoglobulinelor din antiserul convenţional, dar presupune modificarea chimicã şi denaturarea parţialã, cu pierderea proporţionalã a specificitãţii de legare.

Pentru marcarea internã se folosesc elemente radioactive cu perioada de înjumãtãţire mai lungã decât a I¹²⁵ : C¹⁴, S³⁵, H³. Marcajul radioactiv intern este net superior celui cu peroxidazã şi feritinã, utilizat în tehnicile convenţionale.

Tehnologia hibridomului este un model experimental care poate fi extins şi la alte categorii de celule care sintetizeazã substanţe utile (interferon, insulinã). Obţinerea unor hibrizi dintre celula de mielom de şoarece şi un limfocit normal, de la aceiaşi specie, în scopul producerii AMC, a introdus un concept nou în biologia molecularã - conceptul imortalizãrii funcţiilor specifice diferenţiate. 

Aplicaţii practice ale AMC
 

AMC reprezintã un reactiv imunochimic bine definit şi de aceea, rezultatele obţinute prin utilizarea lor sunt reproductibile.

AMC se folosesc ca reactivi de mare specificitate în cercetare, în diagnosticul clinic, în farmacologie pentru profilaxia şi terapia unor infecţii la om şi animale, în tehnicile de biochimie analiticã pentru purificarea unor molecule.

În domeniul cercetãrii imunocitochimice*, AMC sunt reactivi cu înaltã specificitate, utilizaţi pentru identificarea unor proteine care se gãsesc în cantitãţi foarte mici. De exemplu, AMC marcaţi cu fluoresceinã permit evidenţierea moleculelor membranare, inaccesibile investigaţiei cu metodele clasice. AMC au fost markeri eficienţi pentru identificarea diferitelor subpopulaţii de limfocite T şi B, a antigenelor membranare ale celulelor seriei mieloide şi monocitare. Sistemul CD (cluster differentiation) este definit în întregime pe baza utilizãrii AMC şi cuprinde acum peste 200 de markeri de suprafaţã. AMC cu specificitate CD se folosesc pentru a detecta apariţia sau absenţa populaţiilor celulare în timpul stimulãrii antigenice. 

Fig. 93 Structura fluoresceinei.

Datoritã specificitãţii lor de legare, AMC se folosesc pentru a evidenţia diferenţele antigenice minore între diferite variante moleculare. Astfel sau identificat variaţiile compoziţiei în aminoacizi ale spiculelor glicoproteice, consecutive driftului antigenic la virusul influenza A.

AMC se folosesc pentru identificarea moleculelor neurotransmiţãtoare, a receptorilor sinaptici şi a enzimelor de biosintezã. S-au obţinut AMC faţã de receptorul de acetilcolinã, dar dificultãţile sunt mari pentru cã neurotransmiţãtorii sunt antigene slabe.

În diagnosticul serologic, serurile imune obţinute prin metoda clasicã au avut adeseori inconvenientul major al lipsei reproductibilitãţii rezultatelor. AMC se folosesc ca reactivi de mare specificitate pentru diagnosticul rabiei pe secţiunile de ţesut nervos al animalelor infectate,

Anticorpul este marcat cu o moleculã generatoare de semnal (de exemplu, un fluorocrom, o enzimã producãtoare de culoare prin acţiunea sa asupra substratului specific, ori o particulã metalicã). Sensibilitatea metodei, adicã puterea semnalului poate fi mãritã prin creşterea raportului dintre molecula indicator (anticorpul marcat) şi antigen. Imunocitochimia necesitã producerea anticorpilor specifici şi tratamentul adecvat al ţesuturilor, adicã fixarea şi histoprepararea pentru a favoriza interacţiunea optimã între reactiv şi molecula ţintã a hepatitelor virale B, C, D, a infecţiei cu HIV (prin determinarea prezenţei antigenelor în ser) şi a unor infecţii bacteriene. Pentru diagnostic se folosesc anticorpi marcaţi cu fluoresceinã sau metodele ELISA sau RIA.

AMC se folosesc pentru diagnosticul neoplaziilor, pe baza evidenţierii antigenelor specific-tumorale. În acest scop se utilizeazã AMC marcaţi cu izotopi radioactivi, cu specificitate faţã de CEA, AFP etc.

AMC se folosesc pentru detectarea hormonilor polipeptidici: TSH, FSH, HCG. Hormonii sunt molecule cu un numãr mic de epitopi. Subunitãţile α ale diferiţilor hormoni sunt foarte asemãnãtoare, dar diferã în special prin catenele β. Existã AMC specifici pentru ambele subunitãţi şi AMC care recunosc epitopii conformaţionali ai moleculei native.

AMC se folosesc în farmacologie. In scop profilactic se fac imunizãri pasive faţã de infecţiile bacteriene care nu beneficiazã de preparate vaccinale şi sunt rezistente la antibiotice: Pseudomonas, Clostridium.

În scop terapeutic, AMC se folosesc pentru tratamentul rabiei, pentru neutralizarea endotoxinelor (LPS) produse de infecţiile cu bacterii Gram negative, consecutive arsurilor. Septicemiile sunt cauzate de o largã varietate de bacterii Gram negative, toate având în comun lipidul A în structura chimicã a LPS. Pentru tratamentul majoritãţii infecţiilor bacteriene se utilizeazã antibiotice, la un preţ de cost inferior în raport cu AMC.

AMC se folosesc în controlul fertilitãţii: AMC anti-HCG şi anti-zona pelucida sunt folosiţi pentru imunizarea pasivã a femeilor fertile.

Speranţa utilizãrii AMC în tratamentul tumorilor s-a nãruit. Una din cauze este cã majoritatea tumorilor umane îşi au originea în celulele epiteliale ale colonului, sânului, plãmânului şi prostatei, iar oncogenele activate codificã proteine intracelulare, inaccesibile terapiei cu AMC. Frecvenţa acestor tumori nu creşte la persoanele imunosupresate, ceea ce este un argument în favoarea codificãrii antigenelor intracelulare, inaccesibile sistemului imunitar. Chimioterapia oferã mult mai multe şanse de succes, la un preţ de cost inferior.

În sistemul hematopoietic şi imunitar, AMC se folosesc pentru a distruge toate populaţiile celulare, cu excepţia celulelor stem, cu scopul eliminãrii celulelor malignizate şi a precursorilor ei care poartã oncogena activatã.

AMC se folosesc pentru neutralizarea nivelelor toxice ale unor medicamente (digoxina).

AMC se folosesc ca agenţi imunosupresori. Receptorilor de grefã li se administreazã AMC specifici faţã de complexul antigenic membranar CD₃, în cazurile în care imunosupresia chimicã (cu ciclosporinã) nu reuşeşte.

În maladiile autoimune, AMC se administreazã pentru a realiza o imunosupresie parţialã, care sã permitã apãrarea faţã de infecţiile cu agenţi oportunişti.

AMC se folosesc pentru producerea imunotoxinelor (conjugate AMC-medicamente). Medicamentele utilizate sunt agenţi citotoxici, care, prin intermediul situsului de legare a AMC, sunt destinate sã se lege specific de celulele ţintã(de exemplu, celulele maligne). In acest scop sunt necesari AMC cu o afinitate înaltã a specificitãţii de legare faţã de antigene specific tumorale. AMC se cupleazã cu toxine (diftericã, ricinã, abrinã), cu medicamente citostatice sau cu radionuclizi.

AMC se folosesc în tehnicile de biochimie analiticã, în scopul purificãrii proteinelor, sub forma coloanelor de afinitate imunoabsorbante. AMC sunt imobilizaţi pe suporturi în coloane solide (imunosorbenţi), prin care este trecut amestecul de proteine. In coloanã sunt reţinute specific, moleculele care se leagã cu AMC. Astfel se purificã proteine care se gãsesc în amestec, în concentraţii foarte mici (IFN).