p

8

p

p

 

MECANISME DE APÃRARE ANTIINFECŢIOASÃ

 

Sistemul imunitar a evoluat şi s-a complexat structural şi funcţional, în condiţiile presiunii selective permanente pe care o exercitã agenţii infecţioşi, ce tind sã invadeze, sã colonizeze şi sã se multiplice în ţesuturi. Structura sistemului imunitar este o reflectare directã a interacţiunilor sale cu diversitatea agenţilor infecţioşi care-l stimuleazã. Cele douã forţe opozante s-au modelat reciproc, într-un conflict constant. Gazdele care nu neutralizeazã agentul infecţios sunt sortite morţii, iar cele care supravieţuiesc sunt mai bine adaptate sã reziste infecţiilor ulterioare.

Problema heterogenitãţii antigenice a virusurilor şi bacteriilor patogene este importantã nu numai din punct de vedere teoretic, ci este esenţialã pentru aspectul practic al vaccinãrii, deoarece existã riscul stimulãrii rãspunsului imun fãrã eficienţã protectoare. Consecinţa stimulãrii unui rãspuns imun ineficient poate fi agravarea maladiei infecţioase sau chiar activarea mecanismelor patogenitãţii autoimune.

Evaluarea imunogenitãţii moleculelor structurilor suprafeţei virusurilor şi bacteriilor este dificilã, deoarece o moleculã în soluţie poate avea o altã configuraţie a epitopilor decât în ansamblul structural nativ. Diferenţa derivã din raporturile sale spaţiale cu moleculele vecine, pe suprafaţa agentului infecţios. Din aceastã cauzã, rãspunsul imun al organismului, la stimularea cu un agent patogen, rãmâne un domeniu de studiu practic nelimitat. O altã complicaţie este consecinţa faptului cã specificitatea antigenicã a unor molecule este, uneori, variabilã de la o tulpinã la alta, atât la virusuri cât şi la bacterii. Rãspunsul imun trebuie sã contracareze nu numai diversitatea antigenelor la care este expus, ci trebuie sã gãseascã soluţia de rãspuns, pentru variaţia biochimicã a unei structuri, la diferite tulpini de microorganisme.


RÃSPUNSUL IMUN SPECIFIC ANTIINFECŢIOS


Rãspunsul imun antibacterian şi antiviral are atât o componentã humoralã cât şi una celularã. Prevalenţa unuia sau altuia dintre cele douã compartimente este diferitã în funcţie de natura agentului infecţios. De cele mai multe ori, predominã rãspunsul imun mediat humoral, iar în cazuri mai rare (de exemplu, infecţia cu M. tuberculosis sau cu M. leprae) este preponderent rãspunsul imun mediat celular.

Rãspunsul imun faţã de diferite antigene ale agenţilor patogeni are grade variate de protecţie antiinfecţioasã, în funcţie de natura agentului, de gradul sãu de virulenţã şi de natura rãspunsului imun pe care-l iniţiazã. Uneori, rãspunsul imun antiinfecţios este puţin benefic pentru gazdã sau este chiar detrimental, din diferite cauze:

- rãspunsul imun este orientat faţã de componente moleculare neesenţiale ale agentului infecţios. Stimularea antigenicã activeazã un rãspuns imun ineficient. Anticorpii nu au efect neutralizant al infecţiozitãţii, pentru cã structurile de care se leagã specific nu constituie situsuri critice ale agentului patogen (de exemplu, anticorpii antiflagelari, care in vitro determinã aglutinarea, in vivo au o eficienţã mai scãzutã, limitatã la imobilizarea celulelor bacteriene);

- rãspunsul imun poate produce leziuni mai puternice şi mai extinse decât însuşi agentul infecţios. Infecţia propriu-zisã produce leziuni minime, dar activarea imunitãţii mediate celular amplificã leziunile tisulare şi grãbeşte evoluţia procesului infecţios (de exemplu, leziunile consecutive infecţiei cu virusul corio-meningitei limfocitare la şoarece şi liza hepatocitelor infectate cu virusul hepatiei B umane).

Componentele structurale antigenice ale unui agent infecţios, care stimuleazã un rãspuns imun protector se numesc situsuri critice sau structuri imunodominante.

Un rãspuns imun eficient (protector) trebuie sã aibã ca rezultat final, lezarea structurii peretelui bacterian, fungic sau a învelişului viral, prin acţiunea combinatã a anticorpilor şi a proteinelor complementului.

Structura antigenicã a celulei bacteriene

Multe molecule bacteriene moduleazã activitatea sistemului imunitar, având ori un efect stimulator (adjuvant), ori diminuã reactivitatea imunitarã. Ele modificã rãspunsul celulelor imunitare competente, prin mecanisme de semnalizare. De aceea se numesc molecule imunomodulatoare. Efectele lor realizeazã un echilibru complex între mecanismele de recunoaştere şi neutralizare a antigenelor şi virulenţa bacterianã. Imunomodulatorii pot avea efecte asupra limfocitelor T, B şi asupra macrofagelor, similare cu cele produse de citochine.

Imunomodulatorii cu activitate mitogenicã, induc activarea policlonalã a limfocitelor T şi B, care se deosebeşte de activarea specificã. Rezultatul este sinteza anticorpilor cu specificitãţi multiple, dintre care, o fracţie sunt specifici faţã de agentul infecţios. Deşi fãrã specificitate, sinteza rapidã a anticorpilor poate fi suficientã pentru stoparea infecţiei.

Moleculele imunomodulatoare modificã nu numai reactivitatea imunitarã, ci şi mobilitatea celulelor, în special a fagocitelor (de exemplu, pot inhiba migrarea macrofagelor din focarul inflamator). Dacã moleculele imunomodulatoare persistã în ţesuturi, stimuleazã cronic sistemul imunitar, cu efecte patologice autoimune, cea mai cunoscutã fiind artrita de adjuvant.

Multe molecule imunomodulatoare de origine bacterianã au efecte mai generale, care se extind asupra altor sisteme: ele produc febrã, influenţeazã sistemul de coagulare sanguinã, concentraţia ionilor, a Fe etc.

Moleculele bacteriene cu rol imunomodulator sunt localizate pe suprafaţa celulei. Ele sunt polimeri ai învelişului, dar şi molecule excretate, cu efect toxic. Pe de altã parte, eficienţa rãspunsului imun antibacterian, depinde de raportul dintre reactivitatea sistemului imunitar şi mecanismele de autoprotecţie ale bacteriei, menite sã devieze rãspunsul imun.

Din punct de vedere antigenic, bacteriile interacţioneazã cu gazda prin modalitãţi diverse. La o extremitate sunt cele lipsite de atributul invazivitãţii, care produc cantitãţi mici de toxine, iar la cealaltã, sunt bacteriile care cresc cu o ratã înaltã în ţesuturi sau în sânge şi produc septicemii. Unele bacterii prezintã determinanţi antigenici asemãnãtori ca structurã chimicã, moleculelor self ale organismului gazdã. Rãspunsul imun specific va fi absent ori nesemnificativ, sau efectorii imunitari dau reacţii încrucişate cu moleculele self. Alteori, suprafaţa bacterianã posedã determinanţi antigenici de naturã proteicã sau polizaharidicã, inductori ai rãspunsului imun.

Cele mai semnificative structuri bacteriene din punct de vedere antigenic sunt cele parietale: peptidoglicanul din peretele Gram pozitiv şi Gram negativ, peptidoglicolipidele din peretele complex al micobacteriilor şi structurile parietale ale spirochetelor. Toate tipurile structurale de perete conţin mureinã (peptidoglican), dar se deosebesc prin alte numeroase componente chimice cu semnificaţie antigenicã.

Unitatea minimã a peptidoglicanului care pãstreazã activitatea imunostimulatoare este N-acetil-muramil-L-alanina-D-izoglutamina (muramil dipeptid- MDP). Atât componenta glucidicã cât şi aminoacizii MDP au funcţie imunomodulatoare.

A II-a clasã de polimeri imunomodulatori sunt acizii teichoici şi lipoteichoici ai bacteriilor Gram pozitive.

Proteinele de suprafaţã asociate peretelui celular au, uneori, semnificaţie antigenicã. Cea mai cunoscutã este proteina M de la Str. pyogenes (grup A), care conferã specificitate de tip. S-au identificat peste 80 de variante antigenice, cu rol de factor de virulenţã.

Componentele antigenice esenţiale ale membranei externe a bacteriilor Gram negative sunt lipopolizaharidele (LPS), a cãror specificitate este conferitã  de polizaharidul O, o structurã imunodominantã care cuprinde pânã la 40 de unitãţi glucidice. Numeroasele variaţii structurale ale catenei glucidice determinã existenţa unui numãr corespunzãtor de variante antigenice bacteriene. LPS este componentul principal al bacteriilor Gram negative, activator al rãspunsului imun înãscut, prin componentul sãu lipidic. Termenii “LPS” şi “endotoxinã” sunt frecvent utilizaţi cu acelaşi sens. LPS trebuie sã desemneze moleculele purificate, iar termenul de “endotoxinã” semnificã LPS şi proteinele asociate din membrana externã, eliberate din suprafaţa celulei.

LPS sunt molecule amfifile, ceea ce condiţioneazã interacţiunea lor cu celulele organismului. Ele au o regiune hidrofobã, capabilã sã stabileascã legãturi cu lipidele membranare şi o parte hidrofilã, care poate rãmâne în faza apoasã. O primã modalitate de interacţiune este cea directã, dintre molecula amfifilã şi suprafaţa celulei. Molecula LPS poate fi inseratã în membrana celulei, prin jumãtatea hidrofobã sau se leagã de receptorii membranari prin jumãtatea  hidrofilã.

A II-a modalitate de interacţiune a moleculei LPS cu celulele este indirectã, mediatã de proteina care leagã (binding) LPS (LBP). Molecula de LPS este recunoscutã şi legatã de o glicoproteinã plasmaticã de 60 kD, din categoria proteinelor de fazã acutã. Este sintetizatã de hepatocite şi are un situs de legare pentru lipidul A.

Polizaharidele capsulare ale unor bacterii patogene Gram pozitive şi negative, libere în supernatant sau legate de perete, sunt foarte imunogene dacã conţin lipide sau proteine terminale. Variaţia lor biochimicã derivã nu numai din schimbarea ordinii unitãţilor glucidice componente, ci, în primul rând, din posibilitatea legãrii monozaharidelor de oricare din cei 6 atomi ai hexozei adiacente. Diferenţele de secvenţã a monozaharidelor genereazã determinanţi antigenici care nu reacţioneazã încrucişat cu anticorpii specifici faţã de un alt determinant cu aceiaşi compoziţie.

Toxinele de naturã proteicã sunt imunogene şi stimuleazã rãspunsul imun cu efect protector.

Peretele celular al micobacteriilor este foarte rezistent la acţiunea factorilor litici. In alcãtuirea sa intrã glicolipide, formate din resturi de acid micolic, legaţi covalent de resturile de arabino-galactan (lipoarabinogalactan) şi arabinomanan (lipoarabinomanan). Complexul glicolipidic se leagã de peptidoglican, prin punţi fosfat.

Membrana externã a spirochetelor este bogatã în lipide şi lipopeptide, stimulatoare ale rãspunsului imun şi ale reacţiilor de hipersensibilitate. 

Bacteriile toxigene, lipsite de invazivitate (C. diphteriae, C. tetani, clostridiile enterice) stimuleazã rãspunsul imun humoral antitoxic. 

Bacteriile invazive determinã infecţii regionale sau generalizate (sistemice). Majoritatea se multiplicã în spaţiile extracelulare, unele au localizare facultativ intracelularã, iar altele sunt obligat intracelulare.

Bacterii cu localizare extracelularã Bacterii facultativ intracelulare,  Bacterii obligat intracelulare 

Streptococcus sp  Mycobacterium tuberculosis Rickettsia
Staphylococcus sp  M. leprae  Chlamydia 
Neisseria sp  Brucella sp.  
Escherichia coli   Listeria monocytogenes  
Klebsiella sp.   Yersinia sp.  
Proteus sp.   Salmonella typhi  
Pseudomonas sp.  S. paratyphi  
Bacteroides fragilis  Treponema pallidum  
Haemophilus influenzae    
Actinomyces sp.    

 

Bacteriile cu localizare extracelularã induc un rãspuns imun mediat humoral. Activarea limfocitelor B este rezultatul cooperãrilor celulare macrofag-limfocit B-limfocit Th. In focarul de inflamaţie, bacteriile cu localizare extracelularã determinã formarea abcesului, în care predominã polimorfonuclearele

Bacteriile cu localizare intracelularã induc, preponderent, un rãspuns imun mediat celular. Persistenţa lor în celulele fagocitare are ca rezultat final, formarea granulomului. Cele mai tipice pentru natura lor imunitarã sunt granuloamele care se formeazã în infecţiile cu M. tuberculosis şi cu M. leprae.
 

Mecanisme prin care microorganismele evitã apãrarea gazdei
 

Infecţiozitatea microorganismelor patogene este dependentã de capacitatea lor de a coloniza ţesuturile gazdei şi de a contracara mecanismele de apãrare ale gazdei. Capacitatea de variaţie rapidã a moleculelor de suprafaţã este o trãsãturã evolutivã comunã în tot spectrul patogenilor. Se cunosc exemple de bacterii patogene care au elaborat mecanisme ce permit variaţia antigenicã rapidã şi eficientã. Moleculele de suprafaţã prezintã regiuni bine conservate, ancorate în membranã, dar nu sunt niciodatã expuse contactului cu sistemul imunitar al gazdei. Rata înaltã de mutaţie produce un numãr mare de variante antigenice. Astfel, în patogeneza gonoreii şi meningitei, cauzate de Neisseria sp, rolul fimbriilor este esenţial pentru ataşarea de celulele epiteliale. Moleculele de fimbrilinã evidenţiazã secvenţe constante, semivariabile şi hipervariabile. Regiunile hipervariabile determinã antigenitatea acestor structuri şi tropismul faţã de celulele epiteliale ale tractului urogenital uman. N. meningitidis este capsulatã şi numai fimbriile proeminã dincolo de limitele stratului polizaharidic. De aceea, pierderea fimbriilor inhibã proprietatea de aderenţã.   

Polizaharidul capsular este repelent pentru fagocite, deoarece celulele fagocitare nu au receptori pentru polizaharidele capsulare. Uneori, acestea sunt asemãnãtoare oligozaharidelor din moleculele glicoproteice proprii organismului, ceea ce explicã slaba lor imunogenitate. Tulpinile variante, necapsulate sunt mai puţin virulente, dar au avantajul cã nu sunt recunoscute de anticorpii specifici faţã de antigenele capsulare. Absenţa capsulei, la Haemophilus influenzae, conferã celulei o capacitate sporitã de a se ataşa şi de a invada celulele epiteliale ale gazdei.

La Str. pyogenes s-au identificat peste 80 de serotipuri diferite, ce rezultã din mutaţiile punctiforme ale genei ce codificã proteina M, componentã a peretelui celular.

LPS protejeazã fizic celula bacterianã de acţiunea complementului şi a fagocitelor, constituind un strat protector, iar diversitatea glucidelor din oligozaharidul terminal, conferã o variaţie antigenicã extrem de largã. La. S. typhimurium s-au identificat peste 2000 de variante antigenice, cu tot atâtea specificitãţi serologice.

La spirocheta Borrelia hermsii (agentul febrei recurente, caracterizatã prin crize febrile, separate de intervale asimptomatice), episoadele febrile semnificã apariţia şi multiplicarea unei noi variante antigenice. Antigenul variant  este o proteinã abundentã a membranei externe (VMP = variable
major protein).

Unul dintre cele mai bine studiate exemple de variaţie antigenicã şi rolul ei în infecţie, este al   tripanosomelor africane care produc boala somnului.
T. brucei produce o parazitemie, care creşte şi descreşte, deoarece genereazã subpopulaţii care sunt variante antigenice ale unei glicoproteine specifice (VSG – variant-specific glycoprotein) a suprafeţei celulei. Undele de parazitemie constituie trãsãtura principalã a infecţiei cronice, care persistã pânã când individul tratat se vindecã, ori netratat, moare. In stadiile terminale, agentul patogen invadeazã alte ţesuturi şi capacitatea de apãrare este depãşitã.

În cursul infecţiei, numãrul mare de paraziţi, dã naştere la o subpopulaţie care poartã o VSG modificatã biochimic şi antigenic, ce scapã controlului imediat al rãspunsului imun. Ulterior, aceastã variantã nouã este recunoscutã de sistemul imunitar, dar generarea rapidã a noilor VSG împiedicã eliminarea infecţiei. Capacitatea parazitului de a se comuta la diferite VSG duce la epuizarea forţelor de apãrare ale gazdei în fazele terminale ale bolii.

Infecţia cu Plasmodium falciparum este persistentã, recurentã şi se caracterizeazã printr-un tablou foarte variabil al manifestãrilor clinice. Imunitatea specificã se dezvoltã lent şi numai dupã infecţii ample şi repetate, se consolideazã un rãspuns imun protector faţã de infecţia severã, dar este o imunitate incompletã şi incapabilã sã sterilizeze organismul. In ariile geografice cu o ratã înaltã de transmitere a parazitului, apar complicaţii severe, cu mortalitate crescutã, la copiii sub 5 ani. Copiii care depãşesc 5 ani, au imunitate adecvatã pentru a controla infecţia. Starea de protecţie persistã tot restul vieţii, în condiţiile inoculãrii continue a sporozoiţilor de la ţânţarii infectaţi. Rãspunsul imun faţã de antigenele parazitului este mediat de anticorpi (IgG). La pacienţii cu SIDA (care exacerbeazã dramatic evoluţia tuberculozei sau infecţiile oportuniste), malaria nu are o evoluţie mai severã,  ceea se înseamnã cã sinteza IgG este independentã de celulele T. Eritrocitele infectate sunt ingerate de macrofage, independent de IFN.

Diversitatea antigenicã a tulpinilor de Plasmodium este argumentatã de miniepidemiile de malarie severã, care apar în zonele endemice mari. Tulpinile mai virulente au proprietãţi antigenice şi de citoaderenţã modificate. Diferenţele proprietãţilor de aderenţã produc manifestãri severe, inclusiv malarie cerebralã, iar modificãrile de antigenitate permit parazitului sã persiste şi sã producã infecţii repetate.

Moleculele de suprafaţã ale eritrocitelor infectate cu P. falciparum prezintã variaţie antigenicã, ceea ce condiţioneazã citoaderenţa. Aderenţa eritrocitelor infectate, de ţesutul cerebral, renal sau hepatic, este cauza malariei severe. Generarea continuã a diferitelor populaţii variante antigenice de paraziţi, cu diferite specificitãţi de aderenţã, este cauza infecţiilor persistente caracterizate prin unde de parazitemie şi manifestãri clinice specifice malariei.

Diversitatea fenotipicã corespunzãtoare variaţiei antigenice este o strategie foarte eficientã pentru adaptarea la presiunea selectivã pe care o exercitã efectorii rãspunsului imun şi la diversitatea de particularitãţi structurale şi funcţionale ale ţesuturilor gazdei. Mecanismele de variaţie sunt deosebit de importante pentru succesul diseminãrii unei infecţii în populaţia gazdã.


 RÃSPUNSUL IMUN ÎN INFECŢIILE VIRALE
 

Infecţiile virale constituie, încã, o cauzã majorã a morbiditãţii şi mortalitãţii, deşi vaccinarea a redus incidenţa infecţiilor severe (polio, oreion, rujeolã, rubeolã) şi a eradicat variola. Cunoaşterea mecanismelor rãspunsului imun antiviral este importantã pentru evaluarea problemelor clinice de fond (de exemplu, dinamica rãspunsului imun) şi pentru cãutarea unor noi metode de obţinere a vaccinurilor.

Interacţiunea virusurilor cu organismele, este modulatã de sistemele de apãrare înãscute şi dobândite. Pentru a se perpetua într-o populaţie, virusul trebuie sã fie virulent, dar suficient de flexibil în modularea virulenţei, pentru a se pãstra în populaţia sensibilã. In perspectivã evolutivã, interacţiunea virusului cu organismul sensibil trebuie sã confere superioritate virusului. Dacã este prea virulent şi nu poate fi controlat de imunitatea gazdei, rezultatul poate fi moartea şi în final dispariţia gazdei. Dacã este lipsit de virulenţã, virusul va fi eliminat prea rapid de sistemul imunitar al gazdei şi poate sã disparã prin incapacitatea de a se perpetua.

Adeseori, virulenţa viralã este diminuatã prin mutaţie şi în acelaşi timp se selecteazã gazde mai bine adaptate imunitar, rezultând un echilibru fluctuant, în care coexistã atât gazda cât şi virusul.

Proteinele virale, componente ale capsidei şi peplosului, sunt imunogene şi induc un rãspuns imun intens în organismul infectat. Rãspunsul imun antiviral este orientat atât faţã de antigenele exprimate pe suprafaţa virionilor, cât şi faţã de antigenele prezentate pe suprafaţa celulei infectate.

Antigenele expuse pe suprafaţa celulei infectate, diferã în funcţie de natura virusului (nud sau acoperit) şi de mecanismul maturãrii virionilor. Celulele infectate cu virusuri nude (adeno-, reo-, enterovirusuri) expun pe suprafaţa lor proteine virale asociate cu moleculele CMH I, iar cele infectate cu virusuri învelite, în special cu virusuri care se matureazã prin înmugurire la nivelul membranei, expun glicoproteinele peplosului, inserate în arii limitate ale membranei. In ambele cazuri, celula infectatã devine ţinta mecanismelor de recunoaştere imunitarã.

Antigenele expuse pe suprafaţa virionului sau a celulei infectate, stimulatoare ale rãspunsului imun, se numesc antigene protectoare. Antigenele intrinseci ale virionului, au rol protector nesemnificativ, deoarece nu vin în contact cu sistemul imunitar, decât în cazul în care se sintetizeazã în exces şi se eliminã din celula infectatã.

Antigenele virale libere sau asociate virionului, stimuleazã rãspunsul imun humoral, iar cele prezentate pe suprafaţa celulelor infectate, stimuleazã rãspunsul imun celular.

Activarea unuia sau altuia dintre compartimentele imunitãţii, depinde de mai mulţi factori: de tipul de infecţie (primarã sau secundarã), de rezultatul interacţiunii virus-celulã (lizã sau infecţie persistentã) etc.

Virusurile care produc infecţii acute, determinã o competiţie între replicarea viralã şi efectorii rãspunsului imun. Rezultatul este însãnãtoşirea sau moartea gazdei.

Pentru virusurile care produc infecţii cronice, scara de timp este mai lungã. Virionii sau antigenele virale din sânge sau din alte fluide, determinã formarea complexelor Ag-Ac, cu manifestãri patologice secundare. Alteori, anticorpii antivirali şi celulele T activate, pot produce leziuni ale celulelor infectate. Majoritatea manifestãrilor clinice care însoţesc infecţiile virale cronice, sunt consecinţa rãspunsului imun al gazdei, stimulat de antigenele virale.


Rãspunsul imun primar
 

Mecanismele de apãrare nespecificã (interferonul, acţiunea celulelor NK, rãspunsul mucociliar) pot influenţa rezultatul infecţiei.

Dupã infecţia viralã primarã sau dupã administrarea vaccinului inactivat, se stimuleazã rãspunsul imun mediat celular(citotoxic) şi humoral. Rãspunsul humoral, cu sinteza anticorpilor, are o dinamicã lentã. In stadiul acut al infecţiei, titrul anticorpilor specifici este abia detectabil, dar atinge valoarea maximã la 2-4 sãptãmâni şi persistã sãptãmâni sau luni, în funcţie de gazdã, virus etc. Pentru virusul febrei galbene şi cel rujeolic, nivelul detectabil al anticorpilor persistã tot restul vieţii.

Dupã infecţia primarã sau dupã vaccinarea cu preparatul viral atenuat sau inactivat, se sintetizeazã anticorpi din clasele IgM, IgA şi IgG. Sinteza anticorpilor este indusã de marea majoritate a virusurilor, dar rolul protector al imunoglobulinelor este variabil de la un virus la altul, în funcţie de sediul multiplicãrii, care la rândul sãu condiţioneazã manifestãrile patologice ale infecţiei.

În funcţie de mecanismul patogenezei, se disting trei tipuri de virusuri:

- virusurile care infecteazã mucoasele tractului respirator şi digestiv şi rãmân la poarta de intrare: rinovirusuri, influenza, parainfluenza, virusul respirator sinciţial, enterovirusuri;

- virusuri care infecteazã şi se multiplicã la nivelul mucoaselor, iar ulterior se disemineazã pe cale sanguinã, limfaticã sau axonalã, pentru a infecta viscerele sau sistemul nervos central: virusul poliomielitei, rujeolic, al oreionului, herpes simplex, pox, virusul hepatitei A;

- virusuri inoculate direct în sânge, prin muşcãturã, înţepãturã, prin traume, iar de aici se rãspândesc la organele ţintã: HIV, virusul hepatitei B, virusul rabic, virusurile encefalitogene(alfa- şi flavivirusuri).


Rolul anticorpilor în imunitatea antiviralã
 

Cei mai importanţi anticorpi cu rol protector antiviral sunt cei care au specificitate de combinare faţã de epitopii critici ai suprafeţei virionilor. Legarea anticorpilor cu virionul se face dupã modelul complementaritãţii spaţiale între epitopii antigenelor suprafeţei virale şi situsul de combinare al anticorpilor. Efectul principal al interacţiunii anticorpilor cu particulele virale, în faza fluidã, este neutralizarea, adicã pierderea infecţiozitãţii virionilor. Pentru producerea efectului neutralizant, este necesarã legarea mai multor molecule de anticorpi, care trebuie sã recunoascã o structurã esenţialã a virionului, denumitã situs critic. De exemplu, fagii din seria T-par au un singur situs critic şi infecţiozitatea lor este anulatã de legarea anticorpilor specifici la nivelul fibrelor cozii. Virionul gripal are situsuri critice multiple: anticorpii anti-HA sunt neutralizanţi, cei specifici anti-NA au efect neutralizant minim, iar anticorpii anti-proteinã M sunt total ineficienţi.

La adenovirusuri, situsurile critice sunt capsomerele hexonice şi fibra pentonicã. Anticorpii specifici faţã de aceste structuri sunt neutralizanţi, iar anticorpii anti-penton nu diminuã infecţiozitatea. Pentru HIV, situsul critic este zona prin care virionul se ataşeazã de moleculele CD4 ale limfocitului Th. Anticorpii specifici faţã de situsul de legare al virusului Epstein-Barr de receptorul pentru C3b al limfocitului B, au efect neutralizant.

Moleculele de anticorpi legate pe suprafaţa virionului învelit formeazã complexe, care, in vivo sau in vitro, iniţiazã fixarea complementului. Rezultatul final este liza virionilor înveliţi.

Un alt efect al interacţiunii anticorpilor cu virionii, in vitro, este agregarea. Fenomenul este dependent de un prag limitã a densitãţii virionilor/unitate de volum. Agregarea virionilor este însoţitã de diminuarea infecţiozitãţii, deoarece chiar în cazul unui mare exces al moleculelor de anticorpi, unele particule virale din interiorul agregatului, rãmân în afara contactului cu anticorpii neutralizanţi şi îşi pãstreazã infecţiozitatea, denumitã infecţiozitate rezidualã sau persistentã. Agregarea viralã fiind dependentã de un prag al densitãţii virionilor, este un fenomen care se manifestã numai in vitro. In vivo nu se realizeazã niciodatã o densitate limitã a virionilor care sã producã acest efect.

Anticorpii antivirali ce se  sintetizeazã în cursul rãspunsului imun primar, au energie micã (afinitate) de legare cu situsurile antigenice ale virionilor şi se disociazã uşor, lãsând o infecţiozitate rezidualã. Alteori, moleculele de anticorpi nu acoperã situsurile critice ale virionilor, care condiţioneazã iniţierea procesului infecţios.

Efectul protector al anticorpilor circulanţi este demonstrat pentru infecţiile cu fazã viremicã, având o contribuţie esenţialã la încheierea procesului infecţios.

Anticorpii reduc încãrcãtura de virus şi diminuã infecţiozitatea viralã, consecinţa fiind scãderea numãrului de celule infectate, uşurând astfel sarcina celulelor Tc de a elimina celulele infectate.

În cursul infecţiei secundare, anticorpii se sintetizeazã rapid, la titru înalt.

Anticorpii se folosesc pentru profilaxia şi terapia infecţiilor virale. Imunizarea pasivã cu ser imun, diminuã riscul infecţiei virale şi se foloseşte în tratamentul infecţiilor stabilizate.

Protecţia mucoaselor. La nivelul mucoaselor, imunitatea antiviralã este dependentã, în primul rând de IgA. Sinteza localã de anticorpi (în special IgA) dupã stimularea viralã este relativ independentã de rãspunsul imun sistemic. Anticorpii sintetizaţi la nivelul mucoaselor au efect protector, în absenţa anticorpilor sistemici. Anticorpii din secreţiile mucoaselor îndeplinesc douã funcţii majore faţã de agenţii patogeni virali: excluderea imunã şi neutralizarea infecţiozitãţii virale.

Excluderea imunã este un mecanism protector foarte important la nivelul mucoasei respiratorii şi pare a fi dependent nu numai de imunoglobuline, ci şi de stratul de mucus care acoperã epiteliul. Absenţa activitãţii ciliare este asociatã cu infecţii severe ale tractului superior, sugerând importanţa barierei mucoase. sIgA neutralizeazã infecţiozitatea virionilor, iar secreţia mucoasã este în primul rând o barierã mecanicã ce blocheazã adsorbţia virionilor pe membrana celulelor epiteliale.

IgA din secreţii are rol esenţial în rezistenţa la reinfecţia cu virusurile care se multiplicã exclusiv în celulele epiteliale ale mucoaselor digestive şi respiratorii. Vaccinarea oralã cu virus polio inactivat are ca scop stimularea imunitãţii mucoasei. Dacã au titru crescut, anticorpii serici (IgM) difuzeazã în mucoase. Nu se ştie în ce mãsurã anticorpii din secreţii sau din sânge protejeazã epiteliul tractului respirator inferior.

Fig. 94. Mecanismele protectoare ale mucoasei tractului respirator, faţã de infecţia viralã. Dupã inoculare, particulele virale sunt neutralizate (1) de anticorpi, care ajung la suprafaţa mucoasei prin transport transepitelial (IgA polimeric), prin difuzie (IgG) sau prin administrare artificialã (picãturã spray, aerosol). Alt mecanism este “excluderea imunã” (2) şi se produce când particulele virale sunt legate de anticorpi, incluse în mucus şi îndepãrtate prin activitate mucociliarã. Anticorpii pot difuza prin mucus pentru a neutraliza virusul progen şi particulele care trec prin stratul de mucus. Neutralizarea viralã poate sã se producã intracelular (3), în timpul transportului intracelular al IgA polimeric. La suprafaţa bazolateralã a celulelor epiteliale infectate, IgG se poate fixa specific de proteinele membranare codificate de virus şi mediazã liza celulei (4) dupã fixarea complementului sau prin fenomenul ADCC. Celulele infectate de virus pot  fi lizate sub acţiunea limfocitelor Tc specifice. Liza celulelor epiteliale uşureazã trecerea efectorilor imunitari în ambele direcţii (dupã Weltzin, 1999).

În tractul respirator inferior, în secreţia mucoasã, se gãsesc concentraţii mari de IgA şi IgG. Anticorpii ajung în secreţii, în mare parte, prin difuzia printre celule sau prin ruperi ale epiteliului.

Deşi vaccinurile gripale se administreazã parenteral, este clar cã anticorpii din secreţii (sIgA) au rol major în protecţia antiinfecţioasã. sIgA conferã o mai bunã protecţie încrucişatã faţã de variante antigenice rezultate prin drift antigenic, comparativ cu IgG circulant.

Pentru antigenele virale expuse pe suprafaţa celulelor infectate, studiile in vitro au evidenţiat cã anticorpii antivirali şi complementul se leagã specific şi pot sã producã citoliza.

Complementul poate acoperi complexul Ag-Ac, blocând eventualii receptori disponibili. Complexele sunt fagocitate de celule care au receptori pentru C3.

Complementul poate liza virionii înveliţi. Retravirusurile sunt lizate de complement, chiar în absenţa anticorpilor. Complementul pare sã aibã rol în faza timpurie a infecţiei, când titrul anticorpilor este foarte scãzut şi au afinitate micã.

Proteinele complementului sunt importante ca mecanism efector humoral faţã de infecţiile bacteriene, dar rezistenţa celor cu deficit al complementului, faţã de infecţiile virale este normalã.

Imunizarea pasivã a mucoasei respiratorii poate fi folositã în scop profilactic sau terapuetic. Are avantajul cã efectul protector este imediat, iar efectele colaterale sunt rare. Anticorpii sunt mai eficienţi faţã de infecţiile virale, când se administreazã profilactic. Anticorpii administraţi prin imunizare pasivã, în secreţiile tractului respirator, pot sã previnã, sã diminueze sau sã vindece infecţile virale. Imunizãrile s-au fãcut în special cu IgG pentru cã este mai uşor de obţinut. IgA are avantajul de a fi polimeric şi teoretic, are activitate aglutinantã superioarã faţã de IgG şi pentru cã nu fixeazã complementul, probabil nu stimuleazã reacţiile inflamatorii. Are o perioadã de activitate mai lungã, deoarece componenta secretoare (CS) îl protejeazã de acţiunea proteazelor.

În concluzie, imunitatea mediatã humoral reprezintã modalitatea tacticã, de neutralizare a virusurilor în faza extracelularã.

Anticorpii se sintetizeazã în rãspunsul imun primar şi secundar antiviral, dar activitatea lor protectoare este neesenţialã pentru controlul multor infecţii primare sau secundare. Copiii cu agamaglobulinemie înãscutã de tip Bruton, nu au sensibilitate crescutã faţã de infecţiile virale, cu excepţia meningitei enterovirale, produsã de echovirusurile 9 sau 11. Anticorpii sunt activi faţã de antigenele virale din umorile organismului, dar nu penetreazã în celulele infectate.
 

Imunitatea antiviralã mediatã celular
 

În ciclul infecţios al multor virusuri, antigenele sunt expuse târziu pe suprafaţa celulei. In aceste cazuri, rolul protector al anticorpilor  este secundar.

Imunitatea mediatã celular (IMC) constituie mecanismul major al apãrãrii specifice antivirale. Dupã infecţia primarã sau dupã administrarea vaccinului viral atenuat, se activeazã rãspunsul celulelor Tc, care are activitate maximã la 7-10 zile şi scade la 2-3 sãptãmâni dupã infecţie.

Pentru controlul infecţiei virale, celulele Tc sunt esenţiale. La pacienţii cu sindrom Di George (cu aplazie timicã congenitalã), la pacienţii SIDA, la cei leucemici sau la cei supuşi terapiei imunosupresoare prelungite, frecvenţa şi severitatea infecţiilor virale cresc semnificativ.

 Rolul IMC în protecţia antiviralã este elocvent în cazul infecţiei cu virusul rujeolic. La copiii normali, infecţia produce erupţia tegumentarã caracteristicã şi ulterior virusul este eliminat. La copiii cu deficienţã a celulelor T, boala este adeseori fatalã. Manifestãrile eruptive sunt mediate de celulele T şi la copiii imunosupresaţi nu se produc. Apariţia erupţiei este indicatorul evoluţiei favorabile. La copiii agamaglobulinemici, erupţia se produce şi evoluţia infecţiei este nealteratã de absenţa anticorpilor. Se instaleazã imunitatea de memorie.

 IMC precede sinteza anticorpilor în toate infecţiile virale, dar în special în cazul infecţiilor citolitice în care virusul se multiplicã rapid. IMC are rol important în apãrarea faţã de infecţiile virale primare, deoarece se activeazã într-un timp scurt şi rãspunde nevoilor de apãrare rapidã faţã de infecţiile virale, înainte de edificarea rãspunsului imun mediat humoral. In focarul inflamator indus de infecţia viralã se acumuleazã celule efectoare ale IMC, care ating valoarea maximã la douã zile de la începutul replicãrii virale. IMC se activeazã dupã ce virusul a pãtruns în celulã şi aceasta expune pe suprafaţa ei, antigene virale. Efectul sãu este liza celulelor infectate şi are rolul de a limita diseminarea virusului în mediul extracelular. Liza celulelelor infectate cu virusuri citocide este protectoare numai dacã se produce rapid, înainte de asamblarea virionilor progeni. Liza tardivã are efect opus, deoarece favorizeazã diseminarea virusului. Pentru virusurile care produc infecţii persistente, citoliza timpurie sau tardivã are efect protector.

Fig. 95. Controlul infecţiilor virale citocide şi necitocide de cãtre celulele Tc. Liza celulei infectate poate sã se producã în faza de eclipsã, înainte de asamblarea virionilor maturi sau în faza de mijloc, când numai o parte a virionilor s-a asamblat. In ambele cazuri, liza este protectoare faţã de infecţia cu virusuri citocide şi necitocide. In contrast, liza relativ târzie în timpul ciclului de replicare viralã este protectoare numai faţã de virusurile necitocide. Dacã celulele Tc nu produc liza, celulele infectate pot sã supravieţuiascã şi sã elibereze virioni infecţioşi perioade lungi de timp. In cazul infecţiei citocide, liza tardivã nu diminuã diseminarea virusului, deoarece asamblarea s-a încheiat şi virionii vor fi eliberaţi prin citoliza produsã de efectorii imunitar (dupã Kagi, 1996).

IMC constituie modalitatea strategicã de protecţie antiviralã, al cãrei efect este liza celulei înainte de încheierea ciclului de replicare viralã.

Efectorii imunitãţii mediate celular detecteazã celulele a cãror suprafaţã este modificatã din punct de vedere antigenic (celule infectate cu virus, celule transformate malign, celule îmbãtrânite sau celule nonself).

Orice proteinã structuralã a virionului sau existentã numai în celula infectatã (proteinã nestructuralã) poate fi prelucratã de celulele  infectate sau de celulele accesorii ale rãspunsului imun. Moleculele nonself prelucrate sunt asociate cu moleculele CMH I (sau CMH II) şi sunt expuse pe suprafaţa celulei. Complexele moleculare devin ţinte pentru acţiunea limfocitelor Tc. Celula infectatã este lizatã sub acţiunea factorilor litici eliberaţi de limfocitul Tc. Celulele Tc   recunosc orice proteinã viralã, structuralã sau nestructuralã, asociatã cu moleculele CMH.

Limfocitele Tc activate sunt specifice faţã de virusul infectant. De exemplu, limfocitele Tc sensibilizate faţã de virusul variolei, lizeazã numai celulele infectate cu acest virus. Nu lizeazã celulele normale şi nici  celule alogenice infectate cu virusul variolei.

Zinckernagel şi Doherty (1974) au demonstrat experimental specificitatea acţiunii limfocitelor faţã de antigenele virale, dar şi fenomenul de limitare (restricţie) a interacţiunilor celulei efectoare cu celula ţintã, de identitatea moleculelor CMH. Celulele care prezintã antigenul şi cele care îl recunosc trebuie sã fie histocompatibile, adicã sã poarte pe suprafaţa lor, molecule CMH I şi II identice.

În infecţia secundarã, rãspunsul celulelor Tc este rapid, mediat de celulele Tc de memorie. Celulele de memorie pot sã persiste în absenţa antigenului specific, probabil datoritã stimulãrii sporadice nespecifice, de citochinele eliberate local în timpul reacţiilor faţã de antigenele neînrudite.

Celulele NK nu au specificitate faţã de antigen şi nu produc memorie imunitarã. Celulele NK se activeazã rapid şi la 2-3 zile dupã infecţie ating activitatea maximã, dupã care diminuã rapid. Deficienţele pentru celulele NK sunt rare, dar sunt însoţite de infecţii severe cu virusul varicela zoster, cu virusul citomegalic, herpes simplex virus 1.

Mecanismul interacţiunii celulei NK cu celula infectatã nu se cunoaşte. Celulele NK lizeazã celulele care au pierdut moleculele CMH şi astfel au devenit anormale. Activitatea celulelor NK este stimulatã de interferon.

Celulele infectate cu virusuri pot fi lizate prin fenomenul ADCC (antibody dependent cell citoxicity), prin acţiunea limfocitelor Tc sau NK. Ele lizeazã celulele tapetate cu anticorpi.

Fagocitele mononucleare (monocitul sanguin, macrofagul tisular, celula dendriticã) au rol important pentru eliminarea virusului dintr-un proces infecţios. Fagocitele mononucleare fagociteazã virionii inoculaţi prin înţepãturã. Macrofagele au şi activitate ADCC.

Mecanisme prin care celulele infectate evitã efectorii rãspunsului imun

În mediul extern, virusurile sunt instabile, datoritã sensibilitãţii la factorii de mediu. De aceea, pentru a se perpetua într-o populaţie de organisme sensibile, virusul trebuie sã rãmânã cât mai mult în gazda infectatã, ori sã se transmitã cât mai eficient de la o gazdã la alta. Pe de altã parte, efectorii rãspunsului imun humoral şi celular nu sunt totdeauna eficienţi în recunoaşterea şi eliminarea celulelor infectate cu virus, iar virusul eliberat din celulã, trebuie sã evite contactul cu efectorii rãspunsului imun.

În majoritatea infecţiilor persistente, virusurile infecteazã celulele sistemului imunitar: virusul hepatitei B, papovavirus, herpes, virusul Epstein-Barr, virusul citomegalic, rubela, rujeola, oreion, influenza, parainfluenza, HTLV I, II, HIV, diminuând potenţialul reactiv al imunitãţii.

O celulã infectatã care expune pe suprafaţa ei un numãr mic de situsuri antigenice poate sã scape lizei, deoarece situsurile antigenice distanţate nu permit legarea celor douã situsuri de combinare ale moleculei de anticorp, necesarã activãrii complementului. Celulele infectate persistent exprimã o cantitate limitatã de antigene virale pe suprafaţa lor, comparativ cu celulele în care ciclul de replicare viralã este litic. Acesta pare a fi mecanismul de supravieţuire a celulelor infectate cu virusul coriomeningitei limfocitare (LCM), cu virusul rujeolei sau cu virusul hepatitei B.

Antigenele virusului hepatitei B se sintetizeazã în mare exces şi se eliminã din hepatocite, sub forma unor particule fãrã genom. Se considerã cã excesul cantitativ de antigene virale determinã fenomenul de toleranţã imunitarã.

Celulele infectate persistent manifestã fenomenul de fluctuaţie cantitativã a antigenului viral, expus pe suprafaţa lor. Celulele infectate cu virusul rujeolic trec succesiv prin cicluri de dispariţie şi reapariţie a antigenelor virale, asociate membranei citoplasmatice, în timp ce moleculele normale ale celulei nu au variaţii cantitative semnificative. Fenomenul se numeşte modulaţie antigenicã.

Anticorpii necitolitici pot masca antigenele virale expuse la suprafaţa celulei, devenind astfel inaccesibile celulelor efectoare litice (limfocite Tc, NK).

Uneori, virusurile infecteazã celule care nu exprimã molecule CMH I. Neuronii exprimã puţin sau de loc moleculele CMH I şi reprezintã un situs preferenţial al persistenţei virale. Herpesvirusurile infecteazã latent neuronii, iar virusul rujeolic, virusul LCM şi alfavirusurile pot infecta aceste celule.

Adenovirusurile codificã o proteinã de 19 kD, care se asociazã cu moleculele CMH I şi blocheazã transportul lor spre suprafaţa celulei şi astfel celula infectatã care nu exprimã molecule CMH I nu este recunoscutã de limfocitele T.

Virusul influenza evitã efectul neutralizant al anticorpilor specifici, prin rata înaltã de mutaţie a ARN-polimerazei, generând noi variante biochimice ale hemaglutininei (HA) şi într-o mãsurã limitatã, ale neuraminidazei (NA). Noile variante antigenice ale HA şi NA trebuie sã-şi pãstreze funcţia, adicã virionul trebuie sã fie infecţios, dar scapã detectãrii de anticorpii preexistenţi. Fenomenul variaţiei antigenice limitate se numeşte drift antigenic.

Shiftul antigenic corespunde unei noi variante genetice a virusului influenza şi este rezultatul unei reasortãri a genomului, care are loc cel mai probabil la pãsãri, unde se produce co-infecţia cu un virus uman (ce infecteazã rareori pãsãrile) şi cu o linie de virus aviar.

Virusurile contracareazã acţiunea citochinelor. Virusurile sunt atât inductori ai sintezei interferonilor (IFN), cât şi ţinta principalã a acţiunii lor. Un virus care induce sinteza IFN şi este foarte sensibil la acţiunea sa inhibitorie nu se poate propaga. Evoluţia a favorizat virusurile care contracareazã efectele inhibitorii ale IFN asupra ciclului de replicare viralã. Virusurile cu virulenţã înaltã, inhibã sinteza ARN celular şi sinteza proteinelor (efect de întrerupere), ceea ce interferã cu capacitatea celulei de a produce IFN şi de a rãspunde la acţiunea lui.

Multe virusuri sunt rezistente la acţiunea IFN. Unele dezoxiribovirusuri codificã proteine ce inhibã cãile majore de transducere a semnalelor induse de IFN. De exemplu, proteina E1 a adenovirusurilor inhibã semnalul indus de IFN αβ sau γ. Poxvirusurile codificã sinteza unor receptori solubili pentru citochine (pentru TNF şi IL-1), denumiţi virochine.
         

TIPURILE DE IMUNITATE DOBÂNDITÃ

(ADAPTATIVÃ)
 

Homeostazia organismului uman şi animal este asiguratã de sisteme complexe de apãrare, ale cãror particularitãţi funcţionale au fost definite în primul rând, în raport cu modul de acţiune faţã de agenţii infecţioşi. Organismele dispun de douã categorii de mecanisme de apãrare:

- mecanisme de apãrare specificã, reprezentate de sistemul imunitar;

- mecanisme de apãrare nespecificã sau înãscutã, adicã cele care asigurã rezistenţa sau imunitatea naturalã.

Prin imunitate “naturalã” sau înãscutã se înţelege rezistenţa unui organism faţã de un agent infecţios sau faţã de un parazit, în absenţa unui rãspuns imun evident.

Cele douã sisteme de apãrare, specificã şi nespecificã, se condiţioneazã reciproc. Nu se poate evalua gradul în care mecanismele de rezistenţã naturalã sunt influenţate dupã expunerea la contactul cu agenţii infecţioşi, dar rãspunsul imun detectabil sau chiar subliminal produce modificãri ale stãrii de activitate a sistemului fagocitar mononuclear şi a celulelor killer.

Mecanismele de apãrare antiinfecţioasã sunt atât specifice (adaptative, dobândite) cât şi nespecifice (înãscute).

Imunitatea dobânditã are un caracter specific şi se defineşte ca o stare de rezistenţã antiinfecţioasã, cu caracter individual, condiţionatã de contactul anterior al organismului, într-un proces infecţios natural, cu agentul infecţios virulent, cu toxinele sale native sau cu agentul atenuat şi anatoxinele sale administrate ca vaccin. Imunitatea dobânditã, denumitã şi inductibilã, este relativã, în sensul cã, deşi în general este foarte solidã, poate fi învinsã prin agresiunea exercitatã de o cantitate mare de agenţi infecţioşi sau de infecţia cu o tulpinã deosebit de virulentã.

În funcţie de originea şi modul de instalare, imunitatea dobânditã este de douã tipuri: dobânditã pe cale naturalã şi pe cale artificialã. In ambele cazuri, imunitatea poate fi dobânditã atât activ, prin rãspunsul imun la stimulul antigenic, cât şi pasiv, prin transferul de anticorpi exogeni.

Imunitatea dobânditã natural activ se instaleazã dupã trecerea organismului printr-o stare de infecţie aparentã (decelabilã clinic) sau inaparentã. Durata stãrii de imunitate este variabilã. Trecerea prin unele infecţii asigurã o protecţie specificã pentru tot restul vieţii (rujeola, variola, varicela, oreionul). Alte infecţii (difteria, scarlatina, tusea convulsivã etc.) conferã o protecţie mai puţin solidã, astfel încât la o nouã expunere(dupã câţiva ani), organismul poate face din nou boala într-o formã mai uşoarã decât prima îmbolnãvire.

Imunitatea dobânditã natural pasiv este rezultatul transferului transplacentar şi prin secreţia lactatã, al anticorpilor de la mamã la fãt. Aceastã formã de imunitate este variabilã din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în funcţie de complexitatea structuralã a barierei placentare şi diversitatea antigenelor la care a fost expus organismul matern. Trecerea imunoglobulinelor prin filtrul placentar depinde de structura placentei, adicã de numãrul de straturi celulare ce se interpun între circulaţia maternã şi cea fetalã. Tranzitul anticorpilor este restrictiv la speciile de bovine, cabaline, porcine, canine, care au placentã de tip epiteliocorial, cu 4 straturi tisulare: endoteliul capilar matern, epiteliul corionic, ţesutul conjunctiv fetal, endoteliul capilar fetal. Nou-nãscutul este protejat de imunoglobulinele din colostru. In primele 24 de ore, aparatul gastrointestinal este imatur din punct de vedere funcţional şi digestia proteicã nu are loc. Imunoglobulinele din colostru rãmân intacte şi sunt transportate în mediul intern prin celulele epiteliului intestinal. Transferul placentar al imunoglobulinelor este foarte intens la speciile cu placentã hemocorialã (om, maimuţe, rozãtoare), la care stratul endoteliului capilar matern lipseşte şi sângele matern scaldã ţesutul placentar fetal. Nou-nãscutul uman primeşte anticorpi materni şi dupã naştere, prin colostrul bogat în imunoglobuline, provenite din circulaţia maternã.

Imunitatea dobânditã natural şi pasiv asigurã noului nãscut o stare de nereceptivitate faţã de agenţii infecţioşi pentru care organismul matern este imun. Aceastã imunitate scade treptat dupã naştere, pe mãsura catabolismului anticorpilor de origine maternã, astfel încât, dupã o perioadã de 3-6 luni copilul devine sensibil faţã de agenţii infecţioşi. Imunitatea transplacentarã explicã raritatea maladiilor infecţioase la copii, în primele luni de viaţã.

Imunitatea dobânditã artificial activ  

Imunitatea dobânditã artificial activ este consecutivã administrãrii vaccinurilor. Denumirea de vaccin vine vine de la cuvântul latin vaca şi semnificã originea primului preparat pe care E. Jenner (1798) l-a utilizat pentru controlul variolei.


<<Pagina anterioarã :: Home :: :: Despre autor :: Pagina urmãtoare>>

© Universitatea din Bucuresti 2003.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest,
except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Grigore MIHAESCU; Text editor & Web design: Laura POPESCU; Last update: June, 2003