Imunologie si imunochimie


p 8 p p

De cele mai multe ori, în special în procesele infecţioase, reacţiile imunitare au o finalitate beneficã, având un rol determinant în eliminarea agenţilor patogeni. Uneori, dupã contactul cu antigenele (în special moleculare), activarea funcţiei imunitare are rol prejudiciant, defavorabil asupra organismului, deoarece rãspunsul imun se instituie drept cauzã şi mecanism pentru producerea diferitelor maladii (alergii, boli autoimune).

Reacţiile Ag-Ac in vivo, cu consecinţe defavorabile pentru organism, fac obiectul de studiu al unui domeniu bine conturat, denumit Imunopatologie.

Activarea neadecvatã a funcţiei imunitare determinã douã categorii de manifestãri clinice:

Diminuarea activitãţii sistemului imunitar, genereazã o categorie specialã de manifestãri clinice, cunoscute sub denumirea genericã de imunodeficienţe. Ele pot fi înãscute (primare) sau dobândite (secundare).

Imunopatologia studiazã reactivitatea funcţiei imunitare în stãrile neoplazice, reactivitatea consecutivã transplantului de ţesuturi şi organe, în maladiile infecţioase virale, bacteriene, fungice şi în maladiile parazitare.

Stãrile de hipersensibilitate sunt reacţii terţiare, consecutive reacţiilor Ag-Ac in vivo. Ele sunt o consecinţã a faptului cã procesul de imunizare dupã contactul primar cu antigenul şi generarea efectorilor imunitari (anticorpi şi limfocite efectoare) nu conferã totdeauna o stare favorabilã, de rezistenţã a organismului. Contactul primar cu antigenul creeazã, uneori, o stare de sensibilizare faţã de antigenul respectiv. Sensibilizarea este o stare fiziologicã dãunãtoare organismului şi se manifestã, în special dupã contactul organismului cu antigene proteice (din ou, din ser), cu antigenele din polen şi mai rar dupã contactul cu antigenele corpusculare (hematii de berbec). La contactul secundar cu antigenul sensibilizant, organismul rãspunde prin stãrile patologice de hipersensibilitate.

Stãrile de hipersensibilitate sunt consecinţa unui rãspuns de intensitate prea mare sau a unui rãspuns imun neadecvat, care stã la originea leziunilor tisulare. Echivalentul termenului de hipersensibilitate, folosit în mod curent, este cel de alergie (allos, ergon = altã energie).

Termenul de alergie a fost introdus de von Pirquet (1906) şi semnificã o reacţie imunitarã care se exprimã cu energie diferitã de cea normalã, dupã expunerea secundarã la un antigen. Ambele denumiri se referã la o reactivitate imunitarã de intensitate anormal crescutã, faţã de un antigen. In sens ştiinţific, noţiunea de alergie include toate manifestãrile care decurg din reactivitatea imunitarã, cu o altã energie decât cea fiziologicã: reacţiile hiperergice, hipoergice şi anergice.

În mod curent, alergia se defineşte ca o stare de hipersensibilitate, ce rezultã din expunerea la un alergen şi se distinge prin supraproducţia componentelor imunitare.

Stãrile de hipersensibilitate au fost clasificate în raport cu promptitudinea cu care se manifestã:

- reacţiile de hipersensibilitate imediatã au o dinamicã rapidã. Se declanşeazã în câteva secunde sau minute de la contactul secundar cu alergenul şi diminuã rapid, în câteva ore, fãrã semne vizibile, cu excepţia celor foarte grave. Ţesutul suport al reacţiei este diferit de la o specie la alta. Aproape totdeauna va rezulta distrugerea celulei ţintã. Reacţiile imediate se desfãşoarã în ţesuturi vascularizate şi, de obicei, se manifestã local, dar pot produce şi efecte sistemice. Hipersensibilitatea imediatã este cea mai rãspânditã dezordine imunitarã la om. Este cea mai frecventã maladie cronicã, ce afecteazã circa 25% din populaţie în ţãrile dezvoltate, cu severitate variabilã, de la o simplã iritare, pânã la periclitarea vieţii;

- reacţiile de hipersensibilitate subacutã sunt acelea care încep sã se manifeste dupã 1-3 ore de la contactul secundar cu antigenul şi înceteazã dupã 10-15 ore. Sunt mediate de IgG sau IgM;

- reacţiile de hipersensibilitate întârziatã se evidenţiazã la 1-2 zile dupã contactul secundar cu alergenul. Persistã un interval de câteva zile, pânã la câteva sãptãmâni. Aceste reacţii sunt mediate de limfocitele T şi de macrofage. Nu sunt dependente de factori humorali circulanţi şi de aceea se pot produce şi într-un ţesut nevascularizat. Singura condiţie este ca ţesutul sã fie situat în apropiere de sistemul vascular, pentru ca limfocitele şi macrofagele sã poatã migra spre locul unde a fost injectat antigenul.

Reacţiile de hipersensibilitate imediatã şi întârziatã se deosebesc prin urmãtoarele trãsãturi:

- reacţii de tip I: reacţiile de anafilaxie (anafilaxia generalizatã, reacţiile de anafilaxie localã, denumite şi stãri atopice1 : astmul bronşic alergic, febra de fân, urticaria, reacţia Arthus, maladia serului).

- reacţii de tip III: reacţiile de hipersensibilitate induse de complexele imune

- reacţii de tip IV: reacţiile de hipersensibilitate întârziatã, mediate de limfocitele T(reacţia la tuberculinã, brucelinã, leprominã etc; dermatitele de contact, reacţia de respingere a grefei).

Reacţiile de tip I, II şi III sunt mediate de anticorpi, iar cele de tip IV sunt mediate de celule.

- reacţiile de hipersensibilitate necesitã stimularea prealabilã (sensibilizarea) organismului uman sau animal cu antigenul inductor (alergenul);

- între momentul contactului cu doza sensibilizantã şi momentul administrãrii dozei declanşatoare este necesarã o perioadã de timp (5-10 zile), pentru sinteza efectorilor reacţiei (anticorpi) sau pentru expansiunea clonelor de limfocite. Dupã acest interval, organismul devine sensibil la declanşarea stãrii de hipersensibilitate, numai la contactul cu acelaşi alergen care a creat starea de sensibilizare sau cu un antigen înrudit, care dã reacţie serologicã încrucişatã cu alergenul inductor. Intre antigenul sensibilizant, cel declanşator şi starea de hipersensibilitate este o relaţie specificã;

- organismele sensibilizate prezintã un rãspuns imun de tip humoral sau celular. Starea de hipersensibilitate este mediatã de efectorii rãspunsului imun;

- reacţiile de hipersensibilitate imediatã se transferã prin ser de la un organism hipersensibil la unul sãnãtos. Pentru ca reacţia de hipersensibilitate sã se manifeste, serul trebuie sã se injecteze într-un ţesut vascularizat. Reacţiile de hipersensibilitate întârziatã se transferã prin intermediul limfocitelor viabile.

Reacţiile de hipersensibilitate de tip I, denumite şi reacţii anafilactice au cea mai mare frecvenţã şi se manifestã foarte diferit, atât în ceea ce priveşte intensitatea, cât şi a organului ţintã al reactivitãţii.

Antigenele care induc manifestãrile reacţiilor anafilactice se numesc alergene. Ele se gãsesc în polenul unor plante, în praful de casã, în veninul insectelor sau în produse alimentare. Alergenele sunt un set de antigene, stimulatoare ale sintezei de IgE. Natura lor chimicã este foarte heterogenã. Un studiu german recent, relevã cã organismul uman vine în contact cu circa 14000 de substanţe chimice: unele sunt substanţe alimentare, altele sunt ingerate odatã cu alimentele, fiind adãugate în procesul industrial al prelucrãrii. O categorie largã o formeazã substanţele poluante. Din punct de vedere chimic, alergenele sunt glicoproteine şi polizaharide de origine vegetalã sau animalã sau molecule mici, cu rol de haptene.

Haptenele sunt molecule organice sau anorganice, cu greutate micã, insuficientã pentru a fi antigene, dar devin alergene dupã cuplarea lor cu macromoleculele tisulare. De cele mai multe ori, haptenele alergice sunt substanţe de uz farmaceutic, de 500-1000 D. Dupã legarea covalentã ireversibilã cu proteinele serice, rezultã un conjugat haptenã-proteinã, cu specificitate antigenicã modificatã şi adeseori alergic. Toate medicamentele în stare nativã, dar şi derivaţii lor de degradare parţialã pot sã se comporte ca haptene şi sã devinã alergene.

Intensitatea reacţiilor de hipersensibilitate este dependentã de calea de pãtrundere în organism, de dozã, de frecvenţa expunerii şi de caracteristicile moleculare ale alergenului. Cel mai adesea, alergenele se clasificã în funcţie de calea de pãtrundere în organism. In raport cu calea de pãtrundere a alergenelor, se disting:

Alergenele inhalate sunt glicoproteine din polen, din fungi, din praful animalelor de casã. Greutatea molecularã nu depãşeşte 50 kD, deoarece moleculele mai mari nu strãbat membranele mucoase ale tractului respirator. Un alergen inhalat poate determina simptome respiratorii: rinitã, astm. Crizele se produc numai în prezenţa alergenului. Unele alergene sunt sezoniere (polen), altele sunt perene (praful de casã).

Polenul este, din punct de vedere cantitativ, cea mai importantã sursã de alergene. Plantele din familiile Gramineae, Compozitae, Betulaceae, Fagaceae produc polen alergic. Toate polenurile alergice provin de la plante polenizate de vânt (anemofile). Ele produc cantitãţi mult mai mari de polen decât plantele entomofile şi în perioada înfloririi îl elibereazã în atmosferã. Alergenele din polen sunt glicoproteine înrudite chimic şi dau reacţii încrucişate. Serul imun de iepure, faţã de un alergen din polen precipitã o diversitate de alergene polenice.

Sporii fungilor se gãsesc în aer, în cantitate de circa 5 ori mai mare decât granulele de polen, dar produc mai puţine stãri alergice. In regiunile temperate, numãrul sporilor fungici este maxim în timpul verii şi scade în sezonul rece. Alergiile sunt produse de sporii a peste 80 de genuri de fungi: Alternaria, Penicillium, Aspergillus. Singura substanţã alergicã de origine fungicã, izolatã în stare purã, este penicilina.

Cantitãţile de alergene care pãtrund pe cale respiratorie, sunt foarte mici: sub 1 μg/an.

Reacţiile alergice la alergenele fungice apar la 30 de minute de la expunere, iar cele toxice, la 6-8 ore dupã ingestie. Reacţiile toxice nu au substrat imunologic. Micotoxinele au greutate molecularã micã (sub 1 kD) şi pot fi eliminate din extractele de alergene fungice, prin dializã.

Cele mai multe particule inhalate (mai mari de 10 μm), ca de exemplu, polenul şi sporii mari sunt depozitate în nazofaringe şi sunt asociate cu manifestãri locale, nazale şi/sau oculare, denumite generic “febrã de fân”. Particulele mai mici de 10 μm (dar în special cele mai mici de 5 μm) sunt antrenate cu curentul de aer inspirat, în cãile inferioare, unde reacţiile alergice tind sã se manifeste sub formã de astm. Sporii fungici diferã ca dimensiuni şi determinã reacţii alergice ale tractului respirator superior şi inferior.

Alergenele ingerate se gãsesc în compoziţia unor alimente: în ou, ciocolatã, cãpşuni, cireşe, uleiul de ficat de peşte, în seminţele de Glycine max (soia), în fãina unor cereale (grâu, orz), în seminţele de Arachys hypogea (alun de pãmânt) etc. La copii, laptele de vacã şi soia sunt cauzele majore ale reacţiilor alergice, urmate de cereale, ouã şi peşte. Vârsta manifestãrilor este variabilã: dupã primele zile de viaţã(faţã de laptele de vacã), pânã la doi ani. La 90% din cazuri, intoleranţa dispare dupã trei ani. Cele mai comune manifestãri sunt voma, diareea, colicile abdominale, ce apar într-un interval variabil, de la câteva minute, pânã la 1-2 ore dupã ingestie. Alergia la laptele de vacã şi la peşte este mai frecventã la populaţiile care consumã cantitãţi mari ale acestor produse.

Alergenele alimentare traverseazã lumenul intestinal, la nivelul mucoaselor digestive. Bariera mucoasei gastrointestinale este expusã la un grup heterogen de antigene. Experienţele cu molecule marcate cu peroxidazã de hrean sau cu feritinã, au evidenţiat cã unele antigene intacte şi fragmente de antigene particulate din tubul digestiv, dobândesc accesul la ţesuturile limfoide ale gazdei, în special la persoanele cu deficit al sintezei de IgA. Antigenele ce ajung în contact cu structurile limfoide ale mucoaselor, stimuleazã rãspunsul imun al gazdei.

- prin endocitozã de cãtre celulele intestinale absorbante, la polul luminal. Se formeazã fagosomi, în interiorul cãrora se produce digestia materialului endocitat, dar cantitãţi mici rãmân nedigerate şi sunt exocitate în spaţiul extracelular, la polul bazal. Stãrile de hipo- sau aclorhidrie favorizeazã tranzitul proteinelor prin mucoasa intestinalã.

- pãtrunderea antigenelor alimentare la nivelul celulelor epiteliale M, ce acoperã plãcile Peyer, foarte numeroase în regiunea distalã a intestinului subţire. Aceste celule funcţioneazã ca adevãrate “sonde de antigen”, adicã au capacitatea de a îngloba antigenele derivate în special din microorganisme şi într-o mãsurã mai micã, antigene de origine alimentarã.

Celulele M reprezintã un sistem de avertizare timpurie pentru sistemul imunitar al organismului. Ele sunt acoperite de un strat subţire de mucus, au microvili scurţi, dar au capacitatea de a endocita antigene luminale, prin mecanismul pinocitozei. Celulele M sunt diferenţiate, conţin lizosomi şi nu degradeazã antigenele pe care le pinociteazã, dar le transferã macrofagelor din foliculii subiacenţi.

Deşi au evoluat ca o modalitate strategicã protectoare faţã de antigenele luminale, totuşi celulele M reprezintã poarta de intrare pentru microorganismele patogene, care la acest nivel îşi dobândesc accesul la ţesuturile subiacente mucoasei.

Studiile electrono-optice cu molecule marcate cu peroxidazã de hrean, au arãtat cã acestea sunt transportate din lumenul intestinal şi ajung în spaţiul subiacent celulelor M, unde se gãsesc limfocite şi macrofage. Se stimuleazã astfel rãspunsul imun local. Structurile limfoide asociate mucoaselor constituie prima barierã de protecţie faţã de antigenele tractului digestiv. Uneori, cantitãţile relativ mari de antigene de origine bacterianã şi alimentarã, nu sunt anihilate local, de structurile limfoide ale mucoaselor şi trec în mediul intern, ajungând la cea de a II-a barierã majorã de protecţie faţã de antigene, care este ficatul. Circa 30% din numãrul total de celule ale ficatului au capacitatea de a fagocita şi epureazã sângele adus de vena portã din teritoriul digestiv.

Antigenele inoculate sunt proteine din veninul de insecte, în special Hymenoptere (albinã, viespe), care conţine 7-10 antigene. Alergenele din venin sunt diferite forme ale fosfolipazei A. Veninul de albinã conţine fosfatazã acidã, hialuronidazã, dopaminã şi norepinefrinã şi un peptid care produce degranularea mastocitelor.

Serurile imune obţinute pe diferite specii de animale (heteroantiseruri), dupã injectare la om, adeseori activeazã rãspunsul imun al organismului receptor. Mulţi diabetici trataţi cu insulinã de origine animalã sau cu insulinã sintetizatã în celule reprogramate prin metodele ingineriei genice, sintetizeazã anticorpi anti-insulinã.

Agenţii farmacologici, administraţi în scop terapeutic sau diagnostic, pot cauza o varietate de dezordini imunitare, deoarece acţioneazã ca haptene care se cupleazã cu diferite proteine tisulare, conferindu-le imunogenitate. Legarea covalentã a unui medicament ori a unui metabolit reactiv derivat prin metabolizarea lui, de o macromoleculã, creeazã un conjugat haptenã-macromoleculã, inductoare a rãspunsului imun specific. Legarea covalentã a celor douã molecule se numeşte haptenare.

- haptenarea directã a celulelor (a moleculelor membranare) şi a moleculelor extracelulare, sub acţiunea compuşilor chimici cu reactivitate nativã (intrinsecã). De exemplu, penicilinele de semisintezã (benzil-penicilina, cefalosporinele), dar şi alte medicamente se cupleazã cu diferite proteine serice, formând conjugate cu funcţie de alergene. Circa 10% din moleculele de penicilinã injectatã, se leagã covalent prin gruparea –NH₂, de proteine plasmatice sau membranare. Celula poate lega mii de haptene β-lactamice, în câteva minute dupã tratament.

- haptenarea indirectã a moleculelor membranare sau libere, cu derivaţii rezultaţi din catabolizarea parţialã a unor molecule, care în stare nativã sunt puţin reactive sau areactive.

Metabolizarea are loc în hepatocite, cheratinocite (şi în alte celule) şi poate crea intermediari reactivi ce formeazã legãturi covalente cu molecule carrier.

Uneori, catabolismul medicamentelor este concomitent cu sinteza proteicã. Se produce haptenarea moleculelor în cursul sintezei (haptenare internã) şi pot fi expuse ca antigene pe suprafaţa celulei.

Dupã fisiunea inelului β-lactamic rezultã gruparea peniciloil, principalul inductor al reacţiilor anafilactice la om.

Metaboliţii reactivi pot fi secretaţi în spaţiul extracelular şi se leagã cu proteine extracelulare.

Unii indivizi sunt predispuşi la reacţiile alergice faţã de diverse medicamente, în special antiinfecţioase. Dacã un individ manifestã fenomene alergice faţã de un compus antimicrobian, riscul alergiei faţã de o altã clasã de compuşi farmacologici creşte de 9 ori. Circa 10% dintre adulţi sunt alergici faţã de o clasã de compuşi şi intrã în categoria celor cu risc crescut faţã de alţi compuşi farmacologici.

Reacţiile de hipersensibilitate imediatã de tip 1, induse de medicamente, se manifestã variat: anafilaxie, urticarie, angioedem.

Unele substanţe pot produce mai mult de un tip de reacţie, la un organism sensibil. De exemplu, penicilina poate cauza o reacţie anafilacticã de tip I, o anemie hemoliticã datoratã reacţiei citotoxice de tip II, dezordini funcţionale de tip III cu complexe imune sau o reacţie de hipersensibilitate întârziatã.

Reacţiile de hipersensibilitate apar, de cele mai multe ori, în ţesuturile bogate în mastocite: tegument, mucoase, mucoasa lingualã, plãmân, tractul gastrointestinal.

Dacã reacţia de hipersensibilitate imediatã este localizatã în mucoasa nazalã şi în conjunctiva ocularã, simptomele includ rinoree, lãcrimare, strãnut, congestie nazalã, creşterea numãrului eozinofilelor în sânge. Titrul IgE seric poate sã creascã sau sã rãmânã scãzut.

Dacã reacţia de hipersensibilitate imediatã este localizatã în bronhii, manifestarea clinicã este astmul alergic, caracterizat prin scurtarea şi îngreunarea respiraţiei.

Reacţiile de hipersensibilitate imediatã de tip 1 se datoreazã sintezei unor izotipuri de anticorpi cu proprietãţi particulare.

Din punct de vedere funcţional, anticorpii sunt convenţionali şi citofili.

Anticorpii convenţionali (Ig A, IgG, IgM) din ser se detecteazã in vitro, prin reacţia de aglutinare, precipitare sau de fixare a complementului. In vivo, anticorpii convenţionali se combinã cu antigenul şi îl neutralizeazã. Reacţiile de hipersensibilitate de tip 1 se datoreazã sintezei anticorpilor citofili, cu proprietãţi funcţionale particulare.

Anticorpii citofili au proprietatea de a se fixa pe suprafaţa unor celule care au receptori pentru regiunea Fc şi în primul rând pe mastocite, dar şi pe bazofile, eozinofile, macrofage. Nu produc reacţii secundare de aglutinare, precipitare sau de fixare a complementului.

Anticorpii citofili declanşatori ai reacţiilor de hipersensibilitate imediatã se numesc reagine, deoarece produc modificãri ale reactivitãţii tisulare: mãresc permeabilitatea vascularã prin intermediul histaminei, eliberatã din mastocite. La om, reaginele majore sunt IgE şi IgG₄. IgE este termolabil (se inactiveazã la 56^o, timp de 30 de minute), iar IgG₄ este termostabil. Ambele izotipuri se sintetizeazã dupã imunizãri naturale. IgE nu traverseazã bariera placentarã. Timpul de înjumãtãţire este de douã zile.

Sinteza lor se face dupã mecanismul clasic: dupã ce alergenul vine în contact cu mucoasele (respiratorie sau digestivã), penetreazã pelicula de mucus şi celulele epiteliale, este fagocitat de macrofage, prelucrat şi prezentat în asociaţie cu moleculele CMH II, limfocitelor Th. Limfocitele Th sintetizeazã IL-2 care produce expansiunea clonalã a limfocitelor B. Sub acţiunea stimulatoare a IL-2, limfocitele B se transformã în plasmocite ce sintetizeazã IgE.

La persoanele normale, sinteza IgE este supresatã de limfocitele Ts, iar concentraţia de IgE seric variazã între 17-450 ng/ml, adicã 0,002% din totalul cantitãţii de imunoglobuline serice. La indivizii atopici (cu predispoziţie geneticã pentru manifestarea reacţiilor alergice), dupã contactul cu o dozã micã de alergen, aproape totdeauna se sintetizeazã IgE, iar titrul seric creşte de 1000 de ori. Nivelul seric crescut al IgE este o modalitate de diagnostic al stãrilor alergice, dar nivelul normal al IgE nu exclude starea alergicã.

IgE se sintetizeazã local, în structurile limfoide, la poarta de intrare a antigenului, în plasmocitele din corionul mucoasei. Excesul de IgE trece în circulaţie şi se leagã pe receptorii pentru Fc  de mare afinitate ai bazofilelor, neutrofilelor, ai celulelor endoteliului vascular, ai celulelor epiteliale alveolare pulmonare. Sângele transportã IgE la masocitele tisulare din tot organismul. IgE fixat pe celule reprezintã o proporţie importantã din IgE total.

Deşi IgE liber (din ser) are timpul de înjumãtãţire de douã zile, IgE fixat pe suprafaţa celulelor este foarte stabil. Mastocitele rãmân sensibilizate luni de zile, datoritã afinitãţii foarte înalte a receptorilor lor pentru Fc al IgE. În stare legatã, IgE este protejat de atacul proteazelor.

Celulele mediatoare ale reacţiilor de hipersensibilitate imediatã sunt în primul rând mastocitele şi bazofilele.

Bazofilele sunt celule circulante, dar pot pãtrunde în focarul inflamator. Mastocitele sunt celule mononucleate şi au douã localizãri principale:

- în ţesutul conjunctiv, în special în jurul vaselor sanguine din ficat, rinichi, splinã;

În creierul uman sunt douã surse de histaminã: mastocitele şi neuronii histamiergici. Mastocitele se gãsesc în zonele cele mai vascularizate (eminenţa medianã, glanda pinealã, meninge) şi controleazã circulaţia sângelui şi permeabilitatea vaselor SNC. Neuronii histaminergici sunt limitaţi exclusiv la nivelul nucleului tuberomamilar din hipotalamusul posterior. Colateralele axonale se proiecteazã în toate zonele cortexului. Astfel, sistemul histaminergic central controleazã activitatea întregului creier.

Localizarea strategicã a mastocitelor se coreleazã cu alterãrile patologice care se produc la nivel vascular gastrointestinal, bronşic, cutanat, cerebral, ocular.

În citoplasma bazofilelor şi mastocitelor, la microscopul electronic se observã granule electrono-dense, ce reprezintã pânã la 40% din volumul celular. Ele conţin mediatori preformaţi, cei mai importanţi fiind aminele biogene (histamina şi serotonina).

Mastocitele conţin histaminã (amina tisularã), detectatã iniţial în tegument. In vivo, histamina se sintetizeazã prin decarboxilarea histidinei, reacţie catalizatã de histidin-decarboxilazã (o enzimã citoplasmaticã) şi este depozitatã în granule. O celulã umanã conţine 2-3 pg de histaminã.

Histamina este larg distribuitã în ţesuturile organismului uman. La om, neuronii histaminergici ai SNC reprezintã o sursã nemastocitarã de histaminã. Histamina acţioneazã asupra unei varietãţi largi de tipuri celulare: celule musculare netede, neuroni, celule endocrine, exocrine, celule sanguine, celulele sistemului imunitar. Efectele variate se produc prin receptori distincţi: H₁, H₂, H₃.

Serotonina (5-hidroxi-triptamina) se formeazã prin decarboxilarea moleculei de triptofan hidroxilat. Mastocitele umane nu conţin serotoninã. Serotonina s-a izolat iniţial din ser (tonina din ser), deoarece are efect vasoconstrictor. Produce edem şi are rol important în reacţiile anafilactice.

Mecanismul celular şi molecular al reacţiilor de hipersensibilitate imediatã de tip I

Reacţiile de hipersensibilitate imediatã de tip 1 se desfãşoarã în mai multe stadii.

Faza I a este legarea anticorpilor citofili (IgE, care s-a sintetizat dupã contactul primar cu antigenul), de receptorii pentru Fc ε ai mastocitelor locale. Alţi factori activatori ai mastocitelor sunt:

Fig. 116. Activarea masto-citelor este mediatã de legarea încrucişatã a recep-torului Fc ε. Aceasta poate fi realizatã de legarea antigenului de IgE fixat pe receptorii pentru Fc ε, de anticorpii bivalenţi care recunosc determinanţii izo-tipici ai regiunii Fc a IgE, de anticorpii anti-idiotipici ai regiunii Fab ai IgE, de anticorpii anti-receptor care se fixeazã direct pe recep-torul pentru Fc ε, de dimerii bivalenţi de IgE obţinuţi cu agenţi chimici de polime-rizare sau de lectinele care se leagã de resturile glu-cidice ale IgE. Antigenele şi anticorpii monovalenţi nu activeazã mastocitele, deoa-rece nu realizeazã legarea încrucişatã a receptorilor (dupã Roitt, 1993).

- neuropeptide endogene, fapt care explicã alergia determinatã de stimularea sistemului nervos

Alergenul declanşator trebuie sã fie multivalent pentru a lega încrucişat douã molecule de IgE fixate pe celula efectoare. Dupã legarea încrucişatã a receptorilor pentru Fc ε, membrana granulelor fuzioneazã cu membrana citoplasmaticã şi elibereazã conţinutul.

Fig. 117. Alţi stimuli activatori ai mastocitelor. Anafilatoxinele C3a, C5a sau substanţele medica-mentoase (ionoforii de Ca²⁺, codeina, morfina, ACTH sintetic) activeazã mastocitele pe o cale directã. Toate aceste substanţe induc pãtrun-derea Ca²⁺ în mastocit, declanşatoare a fenome-nelor biochimice care duc la degranularea şi eliberarea mediatorilor.

Moleculele de IgE pot fi legate încrucişat de lectine (PHA, Con A), prin asocierea lor cu resturile glucidice ale regiunii Fc. Astfel se explicã urticaria produsã de cãpşuni şi cireşe, care conţin cantitãţi mari de lectine.

Stimulul activator al mastocitelor este transmis prin receptorii pentru IgE. Activarea se datoreazã legãrii încrucişate a douã situsuri Fab, printr-o moleculã de alergen. Mastocitele au şi receptori pentru Fc , care leagã IgG cu afinitate mult mai micã. Degranularea mastocitelor este precedatã de influxul masiv de Ca²⁺. Granulele pline cu mediatori preformaţi, migreazã la periferia celulei, fuzioneazã cu membrana externã şi elibereazã conţinutul: histamina, proteaze neutre(triptazã, chimazã, carboxipeptidazã), proteoglicani (heparina, condroitin-sulfatul).

Triptaza (prezentã în mastocite, dar absentã în bazofile) produce constricţia muşchilor netezi ai bronhiilor, iar chimaza stimuleazã secreţia mucoasei bronşice.

Proteoglicanii din granulele mastocitelor au rol în împachetarea mediatorilor preformaţi în granule.

Heparina este proteoglicanul predominant în mastocitele pulmonare umane. Mastocitul este singura sursã endogenã de heparinã la om şi la rozãtoare. Heparina are efect anticoagulant.

Degranularea activeazã o lipazã care mobilizeazã acidul arachidonic din membrana mastocitului. Prin metabolizarea acestuia se sintetizeazã mediatori noi ai reacţiei de hipersensibilitate imediatã. Astfel, din acidul arachidonic, pe calea lipooxigenazei se sintetizeazã leucotriene, iar pe calea ciclooxigenazei se formeazã prostaglandine şi tromboxan.

Manifestãrile reacţiilor alergice, inclusiv alergia respiratorie, pot sã se producã în douã faze:

– faza timpurie, care se desfãşoarã în câteva minute, datoritã eliberãrii mediatorilor preformaţi;

– faza tardivã se produce la 3-4 ore dupã expunerea la alergen, datoritã infiltratului celular, ca rãspuns la mediatorii fazei timpurii.

În prima etapã, acţiunea histaminei constã în contracţia muşchilor netezi ai tractului respirator şi digestiv. Histamina produce constricţia celulelor endoteliale şi creşte permeabilitatea vaselor mici. Acelaşi efect îl are serotonina. Prin constricţia celulelor endoteliale şi creşterea permeabilitãţii capilare, se produce edemul tisular.

În etapa a II-a, histamina produce dilatarea vaselor periferice şi rezultatul este scãderea brutalã a tensiunii arteriale. Şocul hipotensiv este una din manifestãrile dramatice ale anafilaxiei generalizate.

Alţi mediatori ai fazei a II-a sunt chininele. Ele se formeazã din chininogenul plasmatic şi sunt polipeptide mici:

Chininogenul este alcãtuit din 11 aminoacizi şi (acid sialic)n, la una sau la ambele extremitãţi. Este o α-globulinã (2 mg/ml ser).

Chininele au efect vasodilatator şi mãresc permeabilitatea capilarã, producând edem.

În faza a III-a se sintetizeazã alţi mediatori, care întreţin în timp diferitele efecte iniţiate de mediatorii eliberaţi din mastocite, prin efectul chimiotactic faţã de celulele sanguine:

Leucotrienele (LC₄, LD₄, LB₄, LE₄) determinã contracţia de duratã a muşchilor netezi, edem al mucoaselor şi stimularea secreţiei lor.

Prima reacţie de hipersensibilitate imediatã a fost descrisã de Prausnitz şi Kustner.

Reacţiile de hipersensibilitate imediatã pot sã se producã la orice organism al unei specii şi se numesc reacţii anafilactice sau se manifestã numai la anumiţi indivizi predispuşi genetic şi se numesc atopii (stãri atopice).

Reacţiile anafilactice (ana = opus; phylaxis = protecţie) se caracterizeazã printr-o dinamicã explozivã a manifestãrilor, în decurs de 3-4 minute. Clinic, termenul de anafilaxie semnificã sindromul care rezultã din eliberarea unor mediatori preformaţi şi generaţi de novo în mastocite, care determinã o stare opusã celei de protecţie. Manifestãrile clinice ale reacţiilor de hipersensibilitate sunt dependente de calea de pãtrundere a alergenului şi de cantitatea de histaminã eliberatã. Reacţiile cutanate medii, cu eritem, urticarie, prurit, dureri de cap, sunt asociate cu un nivel scãzut al histaminei plasmatice (sub 1 ng/ml).

Dacã alergenul este injectat intravenos, rãspunsul este sistemic, adicã are loc o anafilaxie generalizatã, care poate duce la şoc vascular hipotensiv şi asfixie secundarã prin constricţie bronşicã şi laringianã. Dacã sfârşitul nu este letal, recuperarea funcţionalã se poate face într-o orã. Şocul vascular se datoreazã ieşirii plasmei în spaţiul extravascular, rezultând scãderea volumului sanguin. Scãderea debitului cardiac duce la hipoxie şi acidifierea mediului intern, antrenând şi insuficienţa respiratorie.

Dacã alergenul este injectat în piele, reacţia este limitatã la locul injecţiei şi se numeşte anafilaxie cutanatã, însoţitã de eritem (urticarie), angioedem, edem laringian, bronhoconstricţie, hipotensiune, aritmie cardiacã.

Anafilaxia generalizatã (sistemicã) este forma cea mai gravã a hipersensibilitãţii imediate. Mult timp s-a considerat cã anafilaxia generalizatã este o manifestare patologicã, indusã numai în condiţii experimentale la animalele de laborator. In realitate, atât la om cât şi la animale se produc ambele tipuri de reacţii anafilactice, atât generalizate, cât şi locale.

Prima reacţie de anafilaxie generalizatã a fost descrisã la câine. În 1902, Richét şi Portier studiau biologia meduzelor şi toxicitatea extractelor apoase şi glicerinate din celenterate, asupra mamiferelor. Administrate în doze mari, extractele produc moartea imediatã a câinelui, datoritã şocului toxic, dar dozele mici sunt suportate. O injecţie secundarã la câteva sãptãmâni mai târziu, produce o reacţie anafilacticã generalizatã, cu paralizia muşchilor respiratori şi şocul fatal. Instalarea stãrii de şoc este acceleratã de injectarea intravenoasã a dozei secundare. La autopsie se observã edemul mucoasei intestinale, a ţesutului pulmonar, congestia ficatului.

La cobai, anafilaxia se induce prin injectarea intravenoasã a unei doze mici (1mg) de albuminã sericã bovinã. La 8 zile dupã injectarea dozei sensibilizante, animalul devine sensibil la şocul anafilactic şi are sensibilitate maximã la 21 de zile. Doza declanşatoare a şocului este mai mare. Rãspunsul anafilactic este prompt şi manifestãrile încep în primele zeci de secunde: piloerecţie dorsalã, agitaţie motorie, strãnut, tuse zgomotoasã, cianozarea mucoaselor, pierderea reflexelor de micţiune şi defecaţie, blocaj respirator, convulsie, moarte. Tabloul acestor modificãri patologice se succede în câteva minute. Muşchii netezi bronşici ai cobaiului sunt foarte sensibili la histaminã şi bronhoconstricţia fatalã este caracteristica anafilaxiei la aceastã specie.

Reacţiile anafilactice generalizate la om se manifestã în primul rând faţã de alimente şi se exteriorizeazã prin urticarie generalizatã. Urticaria afecteazã 15-23% din populaţie Suportul manifestãrilor patologice care însoţesc aceste reacţii, este tegumentul.

Anafilaxia generalizatã la om, este declanşatã şi de alţi factori: penicilinã, aloseruri, heteroseruri, veninul insectelor (albinã, viespe) şi se manifestã prin urticarie generalizatã, spasmul muşchilor bronşici, edem laringian, dispnee severã, cianozã, şoc hipotensiv. Intensitatea manifestãrilor este dependentã de gradul de sensibilitate. Sensibilitatea alergicã a pacienţilor variazã în limita a circa 1/1000.

Rãspunsul sistemic cu reacţii tegumentare generalizate, tulburãri gastrointestinale, tahicardie, aritmie cardiacã, hipotensiune medie, este asociat cu creşterea concentraţiei plasmatice a histaminei peste nivelul de bazã. Reacţia amplã care pericliteazã viaţa, cu hipotensiune severã, fibrilaţie ventricularã, spasmul muşchilor bronşici, stop cardiac şi respirator, este asociatã cu nivelul crescut al histaminei, de 12 ng/ml. La om, histamina are efect vasodilatator asupra vaselor periferice, cu scãderea presiunii vasculare.

Hipersensibilitatea imediatã la penicilinã produce circa 500 decese/an/glob. Reacţia este declanşatã de penicilina nativã sau de derivaţii rezultaţi din degradarea ei (acidul peniciloic, acidul penicilenic).

Anticorpii anti-penicilinã aparţin izotipurilor IgE şi IgG₄ şi se gãsesc chiar în serul persoanelor netratate cu penicilinã. Probabil cã sinteza lor a
fost indusã de penicilina din carne. Originea penicilinei este în masa micelianã de la fabricile de antibiotice, care se adaugã în hrana animalelor, ca stimulator al creşterii.

Reacţii atopice. Termenul de atopie defineşte stãrile de hipersensibilitate imediatã cu substrat ereditar, limitate la om. Stãrile atopice se manifestã la 10-20% din populaţie, sub forme variate.

Reacţiile atopice au un tablou clinic mai simplu şi se produc atunci când reacţia alergenului cu anticorpii specifici are loc pe suprafaţa unei mucoase sau în epiteliul tegumentar.

Rinita alergicã sau febra de fân este forma cea mai simplã a atopiei şi se manifestã prin secreţie abundentã a glandelor epiteliului nazal, iar astmul bronşic, prin contracţia muşchilor cãilor respiratorii. Cele douã forme extreme de manifestãri alergice sunt determinate de alergenele inhalate, care se gãsesc în polen, în praful de casã(ce conţine alergene de acarieni), în pãrul animalelor. Foarte rãspândite sunt alergiile la polenul de Ambrozia, o plantã care rãspândeşte o cantitate mare de polen (100 kg/plantã/an). Grãuncioarele de polen vin în contact cu mucoasa nazalã şi respiratorie, cu conjunctiva ocularã şi determinã o stare de sensibilizare a aparatului respirator. Reexpunerea la polen în sezonul urmãtor, declanşeazã reacţia alergicã, cu urmãtoarele manifestãri: eritemul conjunctivei oculare, edemul mucoasei nazale şi secreţia apoasã abundentã, strãnut.

Intensitatea simptomelor depinde de nivelul cantitativ al expunerii la polen, dar şi de reactivitatea organismului. Existã situaţii grave, inexplicabile, cu crize ample, dupã o expunere minimalã.

Dacã rinita are caracter sezonier sau este dependentã de condiţiile de mediu, aproape sigur are caracter alergic. Rinita alergicã perenã se datoreazã contactului cu praful de casã şi de animale.

Mecanismul rinitei alergice este diferit de al altor manifestãri alergice. In primul rând, existã diferenţe funcţionale între mastocitele mucoaselor şi ale ţesutului conjunctiv. Mastocitele mucoasei nazale(denumite MC_T) conţin histaminã şi triptazã, iar dupã stimularea alergenicã, se degranuleazã, dar concentraţia plasmaticã a histaminei nu se modificã. Mediatorii mastocitari produc o hiperemie a mucoasei nazale, edem şi transudarea lichidã. Inflamaţia nazalã se datoreazã transudãrii, în care albumina este un marker mult mai stabil decât mediatorii din categoria citochinelor.

În al II-lea rând, manifestãrile rinitei sunt dependente de particularitãţile unice ale vascularizaţiei nazale, conferite de ţesutul venos erectil. Variaţiile volumului sanguin din ţesutul venos erectil regleazã rezistenţa tractului nazal la coloana de aer. Umplerea cu sânge a acestui ţesut produce congestia mucoasei. Curgerea sângelui este controlatã de fibrele nervoase vegetative. Inervaţia simpaticã este vasoconstrictoare şi diminuã fluxul sanguin, iar tonusul simpatic are activitate ciclicã. De aceea, mucoasa nazalã are o perioadã de repaus la fiecare 2-4 ore, iar cãile nazale se pot obtura alternativ.

Faza primarã a rinitei (strãnut, rinoree, obstrucţie nazalã) este dependentã de histamina din mastocite, de leucotriene şi prostaglandine, iar faza tardivã (obstrucţie nazalã amplã prin hiperreactivitate şi anosmie) este dependentã de bazofile.

Astmul alergic, o variantã complexã a reacţiilor atopice, este o maladie cronicã inflamatorie a plãmânului, cu o prevalenţã crescândã a morbiditãţii şi mortalitãţii în ultimele douã decenii. Deşi s-a considerat cã este o boalã a muşchilor netezi ai cãilor respiratorii, în ultima decadã s-a acceptat cã astmul este, în primul rând, o boalã inflamatorie. Structural, cãile aeriene ale astmaticilor se caracterizeazã prin inflamaţie cronicã, cu infiltrarea intensã a mucoasei bronşice, cu limfocite, eozinofile şi mastocite, cu descuamarea epiteliului, hiperplazia celulelor mucoase, îngroşarea submucoasei. Aceste modificãri se asociazã cu manifestãrile clinice, care includ obstrucţia cãilor aeriene şi hiperreactivitatea cãilor aeriene.

Astmul bronşic alergic are determinism multifactorial, atopia (predispoziţia geneticã de a sintetiza IgE ca rãspuns la aeroalergenele comune) fiind cel mai comun factor predispozant. Dupã expuneri repetate la doze mici de alergene, indivizii atopici sintetizeazã IgE. Expunerea secundarã la alergene iniţiazã rãspunsul imun humoral. Evenimentele reacţiei alergice, consecutive expunerii la alergen, se desfãşoarã în douã faze: faza timpurie, de ordinul minutelor, constã în rãspunsul bronhospastic şi faza tardivã, de ordinul orelor, ce constã în rãspunsul inflamator.

Rãspunsul rapid se caracterizeazã prin edemul mucoasei, creşterea tonusului muşchilor netezi şi îngustarea cãilor respiratorii, asociatã cu degranularea mastocitelor. Manifestãrile astmatice imediate sunt dependente de eliberarea histaminei din mastocite. Pacienţii cu astm alergic au o concentraţie de IgE de 6 ori mai mare decât astmaticii nealergici, ceea ce confirmã relaţia dintre concentraţia IgE şi starea patologicã.

Unii astmatici alergici dezvoltã rãspunsul de fazã tardivã, la 3-6 ore dupã stimularea cu alergenul, care, în absenţa terapiei, poate sã persiste câteva zile. Rãspunsul tardiv, este asociat cu migrarea eozinofilelor, dar şi a neutrofilelor şi limfocitelor din sânge, în parenchimul pulmonar. Limfocitele TCD₄ au rol esenţial în patogeneza astmului. In plãmânul astmatic, alergenul este înglobat, prelucrat şi prezentat de macrofagul alveolar, de celulele epiteliale ale mucoasei şi de celulele dendritice. Limfocitele Th-2 secretã IL-4, 5, 6, 9, 10, 13, stimulatoare ale sintezei de IgE.

Alergiile la alimente formeazã o categorie de stãri atopice foarte comune la copii şi se manifestã faţã de alergene din lapte, ouã, ulei de peşte, ciocolatã, cãpşuni, cireşe, portocale. Manifestãrile reacţiilor alergice la alimente pot fi locale sau generalizate.

Reacţiile alergice locale se caracterizeazã prin erupţii urticariene (pustule eritematoase) la nivelul mucoasei bucale, însoţite uneori de tulburãri digestive (colici abdominale, diaree). La vârsta adultã, subiecţii vor manifesta reacţii alergice respiratorii.

Nu toate urticariile tegumentare sunt determinate de reacţii alergice. Urticaria neimunã de contact poate fi declanşatã de agenţi chimici (salicilaţi, sulfiţi, acidul benzoic, acidul sorbic, acidul nicotinic şi esterii sãi din alimente, din guma de mestecat, din şampoane, din parfum, din unguente) sau de agenţi fizici (traumatisme, frigul). Aceştia stimuleazã eliberarea factorilor chimici inductori ai urticariei. Mecanismele ei nu se cunosc, dar efectele se manifestã asupra endoteliului vascular. Simptomele sunt arsura, usturimea, pruritul, edemul şi eritemul.

Urticaria este acutã sau cronicã. Cea cronicã se manifestã prin apariţia zilnicã sau aproape zilnicã a leziunilor tegumentare, pentru un interval de cel puţin 6 sãptãmâni, cauzatã de stimuli fizici.

În toate cazurile de urticarie, imunã sau neimunã, pe tegument apar leziuni eritematoase (macule) şi edematoase, însoţite de prurit. Urticaria implicã dermul superficial.

Leziunea cutanatã eruptivã este datoratã creşterii permeabilitãţii capilarelor şi dilatãrii venulelor. Plasma pãrãseşte patul vascular şi determinã formarea pustulei tegumentare pruriginoase, înconjuratã de o zonã de culoare roşie intensã. Lichidul veziculelor eruptive este infiltrat cu limfocite şi PMNN. Erupţia tegumentarã dispare la 24-48 ore, fãrã urme în cazul reacţiilor acute sau persistã mai multe zile la cele cronice.

În manifestãrile cu angioedem, edemul se extinde subcutan sau submucos şi leziunile pustulare sunt mai mari şi pot sã dureze 72 de ore. Se manifestã la nivelul buzelor, limbii, pleoapelor, dar poate fi afectatã orice zonã corporalã.

Pseudoalergii. Simptomele clinice ale alergiilor (urticarie, rinitã, astm, şocul anafilactic) apar adeseori din cauze nealergice. Numãrul lor depãşeşte pe acela al alergiilor. Iatã principalele cauze:

- histamina se gãseşte în cantitãţi mari în unele alimente şi activeazã mediatorii specifici ai reacţiilor alergice;

- tiramina de origine alimentarã determinã dureri de cap pulsatile şi hipertensiune;

- benzoatul de origine alimentarã şi din acidul benzoic produce astm şi rinitã;

- bisulfitul de sodiu, bioxidul de sulf şi metabisulfiţii (conservanţi) produc simptome ale tractului gastrointestinal, distrug vitaminele B, produc dureri de cap, astm;

- coloranţii alimentari (în special culoarea galbenã) produc astm şi alte reacţii alergice;

Pentru prevenirea accidentelor provocate de reacţiile de hipersensibilitate imediatã, în clinicã, înainte de administrarea unor medicamente, se testeazã eventualele manifestãri de hipersensibilitate.

O problemã esenţialã pentru diagnosticul şi tratamentul alergiilor, este gradul înalt de variabilitate biochimicã a alergenelor, de la un lot la altul. Preparatele de alergene sunt foarte heterogene, iar cantitatea de alergen specific, din cele mai multe extracte comerciale, variazã de la câteva procente pânã la 50% din proteina totalã. Extractele sunt amestecuri complexe, cu cantitãţi variabile de alergene majore, alergene minore şi proteine irelevante. Extractele fungice conţin proteine, glucide, enzime proteolitice, enzime glicolitice, în cantitãţi variabile. De aceea, efortul major s-a orientat în direcţia clonãrii alergenelor de importanţã clinicã majorã. Majoritatea alergenelor s-a clonat şi unele sunt disponibile la un nivel moderat sau chiar înalt de puritate. Disponibilitatea preparatelor antigenice omogene, cu puritate şi activitate biologicã definite, va avea un impact major asupra diagnosticului şi probabil, asupra terapiei dezordinilor alergice.

Multe alergene, în special cele de naturã proteicã, se prezintã într-o multitudine de izoforme naturale. Ele sunt rezultatul variaţiei alelice a numeroaselor proteine vegetale şi fungice, foarte asemãnãtoare ca secvenţã a aminoacizilor, dar au proprietãţi distincte de combinare cu anticorpii sau de activare a clonelor de limfocite T specifice.

Existenţa numeroaselor izoforme ale aceleiaşi molecule de alergen, este probabil, asociatã cu grade diferite de recunoaştere a epitopilor sãi, de cãtre limfocitelor T şi B şi, ca o consecinţã, cu grade diferite de sensibilitate. Ca dovadã, anticorpii de la diferiţi pacienţi alergici, leagã numai unele izoforme ale alergenului.

Preparatele de alergene pentru diagnostic sunt heterogene şi derivã din surse naturale care conţin majoritatea sau toate izoformele de alergen. Inlocuirea acestor alergene cu cele clonate, pentru diagnostic, va rezolva unele probleme, dar va crea altele. Unii cercetãtori apreciazã cã majoritatea indivizilor rãspund la un numãr limitat de epitopi ai oricãrui alergen. De aceea se considerã cã un numãr mic de alergene (circa 40) ar putea sã fie suficiente pentru a identifica majoritatea indivizilor alergici.

Testele cutanate constau în injectarea subcutanã a alergenelor la diferite diluţii. La organismul alergic, reacţia de hipersensibilitate se manifestã în câteva minute, prin apariţia la locul injectãrii, a unei reacţii inflamatorii pruriginoase, înconjuratã de o zonã mai extinsã de eritem. Reacţia de hipersensibilitate la proteinele salivei de ţânţar are acelaşi aspect. Alergenul injectat (sau inoculat) se leagã specific de IgE fixat pe mastocitele din piele. Mastocitele elibereazã histamina în câteva minute, cauzând edemul localizat, eritem (vasodilataţie) şi prurit. Leziunile locale ale reacţiei de hipersensibilitate imediatã se reproduc prin injectarea unei cantitãţi mici de histaminã.

Determinarea cantitativã a IgE seric al pacientului, rãmâne cel mai bun criteriu de diagnostic. IgE se dozeazã prin metoda RIA:

- proba de ser de cercetat se pune în contact cu alergenul fixat pe suport. IgE din ser se fixeazã pe alergenul imobilizat;

- se adaugã ser imun de iepure, care conţine IgG marcat radioactiv, anti-IgE uman;

- se mãsoarã indirect cantitatea de IgE fixatã pe suport, prin mãsurarea cantitãţii de IgG radioactiv legat specific.

Combaterea stãrilor de hipersensibilitate imediatã de tip I se face prin evitarea alergenelor, prin terapie medicamentoasã şi prin imunoterapie.

Mãsurile de evitare a alergenelor sunt ideale pentru prevenirea reacţiilor: evitarea alimentelor, medicamentelor, controlul prafului de casã, evitarea contactului cu animalele al cãror praf este alergic, combaterea mucegaiului din încãperile locuite.

Medicamentele antihistaminice au efect antagonic faţã de histaminã, deoarece intrã în competiţie cu receptorii pentru histaminã ai celulelor ţintã. Astfel, se poate bloca creşterea permeabilitãţii vasculare, vasodilataţia, contracţia muşchilor bronhiilor şi ai mucoasei gastrointestinale. Rinita alergicã necesitã terapie antihistaminicã localã. Cromoglicatul de sodiu protejeazã pacienţii astmatici. Teofilina(o metilxantinã) relaxeazã muşchii netezi bronşici.

Imunoterapia sau hiposensibilizarea constã în administrarea planificatã a alergenului la un pacient pentru a diminua sinteza IgE. Rinita alergicã, astmul bronşic şi anafilaxia la veninul de insecte pot rãspunde la aceastã terapie. Alergenul este injectat sãptãmânal, în doze gradat crescânde. Dupã o creştere iniţialã a IgE circulant, se produce declinul. Locul IgE este luat de IgG care fixeazã alergenul şi-l împiedicã sã stimuleze mastocitele, blocând reacţia alergicã.

1 Atopia defineşte o stare de hipersensibilitate imediatã localã, ce se manifestã la persoane cu predispoziţie ereditarã.