Nicolae Zărnescu, DREPT

 

 


Domeniul de aplicare a cauzelor de ineficacitate a contractelor

 

Bogdan Dumitrache

 

 

I. Introducere

 

1. Noțiunea de ineficacitate a contractelor

 

1. Noțiunea de efecte ale contractului

 

Orice analiză privitoare la cauzele de ineficacitate a contractelor, indiferent că sunt avute în vedere domeniul de aplicare a acestora, condițiile sau consecințele pe care le produc, trebuie să pornească de la definirea conceptului de “ineficacitate a contractelor”.

La rândul său, noțiunea de “ineficacitate a contractelor” își determină sensul în funcție de accepțiunea dată conceptului de “efecte”.

Ca în orice demers de a stabili un conținut pentru o noțiune juridică, mai ales dacă acest demers este făcut în cadrul unui sistem de drept continental, unde legea este principalul, dacă nu singurul izvor de drept, trebuie să se verifice în ce măsură noțiunea respectivă este folosită de legiuitor.

Or, din acest punct de vedere, Codul civil român este generos în a contura noțiunea de “efecte”[1] .

Astfel, pe de o parte, potrivit art. 973 Cod Civil, “convențiile nu au efect decât între părțile contractante”.

Nu există nici o controversă cu privire la semnificația acestei dispoziții legale. Este unanim admis că principiul vizat de acest text este principiul relativității efectelor contractului, care presupune că drepturile și obligațiile la care dă naștere un acord de voință perfectat în condițiile legii nu se pot repercuta asupra persoanelor străine de contract, adică asupra terților.

De la acest principiu există excepții, dintre care contractul în folosul unei terțe persoane (stipulația pentru altul) este singura incontestabilă.

Există, cu toate acestea, cel puțin o dispoziție în codul nostru civil în care noțiunea de efecte părăsește această accepțiune strictă (adică efecte = drepturi și obligații): art. 1175.

Într-adevăr, conform acestei din urmă prevederi legale, “actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. 

Nu vom reveni in extenso asupra “setului clasic” de considerații pe care doctrina și jurisprudența noastră nu pregetă să le facă asupra acestui articol. Spicuim doar: proasta inspirație a legiuitorului de a plasa în materia înscrisurilor, mijloace de probă, o dispoziție care aparține, cu adevărat, instituției simulației; formularea inadecvată a raportului temporal, în sensul că legiuitorul sugerează în mod greșit că actul secret ar modifica actul public, dat fiind faptul că în realitate îl precedă și, totodată, îl lipsește de “sinceritate”.

Ceea ce ne interesează aici este însă faptul că legiuitorul folosește doi termeni: “puterea actului”, atunci când se referă la raporturile dintre părți și, după caz, succesorii universali și cu titlu universal, respectiv “efectul actului”, atunci când privește raporturile față de terți.

Cu referire la aceasta din urmă, se observă că noțiunea de “efecte” nu mai corespunde accepțiunii date de principiul relativității efectelor contractului, astfel cum l-am evocat mai sus, ci acelui principiu care, fără a se contrapune primului, se situează în logica lui completare: principiul opozabilității contractului față de terți.

A admite contrariul este neproductiv. Un contract, cu excepțiile arătate, nu produce efecte, în sens de drepturi și obligații, față de terți nici atunci când el reflectă voința reală a părților; în acest din urmă caz, care nu interesează ipoteza prevăzută în art. 1175 Cod Civil, deosebirea față de soluția cuprinsă în acest din urmă articol, este dată de faptul că un contract “sincer” va putea fi opus terților ca o realitate socială, dar și juridică de neignorat, cu toate consecințele ce pot decurge din aceasta. Dimpotrivă, după cum este binecunoscut, contractul simulat, “mincinos”, nu poate fi opus terților, aceștia din urmă putând opta între “a lua în serios” actul public ignorând, în același timp, existența actului secret, și a invoca dispozițiile actului secret împotriva părților înseși.

În concluzie, atunci când precizează că actul secret nu poate avea efect contra terților, legiuitorul dorește, fără îndoială, să afirme că un asemenea act juridic nu le este nici măcar opozabil, și nu că nu ar genera drepturi și obligații în patrimoniul lor. 

 

2. Noțiunea de ineficacitate a contractului

 

Ambiguitatea pe care Codul Civil o oferă noțiunii de “efecte ale contractului” încurajează mulți autori să susțină că însuși conceptul de opozabilitate trebuie definit într-o dublă dimensiune. În acest sens, se afirmă că opozabilitatea poate fi analizată în raporturile dintre părți (în acest caz, conținutul și sfera ei coincid cu cele ale principiului relativității) sau în raporturile dintre părți și terți.

Trebuie precizat că această ambiguitate a noțiunii de “efecte” în materia contractului nu reprezintă o creație a codificatorului român, ci o moștenire a Codului Civil Francez.[2]

Pe de altă parte, art. 1321 Codul Civil Francez, sediul materiei simulației pentru dreptul civil francez, dispune că: “Les contres-lettres ne peuvent avoir leur effet qu’entre les parties contractants; elles n’ont point d’effet contre les tiers (subl.n. – B.D)”.

Pentru a conchide asupra acestei chestiuni terminologice, a cărei clarificare prealabilă este însă necesară, pe de o parte, pentru că ea facilitează urmărirea oricărei demonstrații ulterioare, iar, pe de altă parte, deoarece tangența dintre relativitate și opozabilitate va reveni în studiul de față[3], vom opta, ca majoritatea autorilor, pentru accepțiunea mai “concentrat㔠a noțiunii de efecte, descrisă exemplar în art. 973 Cod Civil: prin “efectele contractului” se va înțelege drepturile subiective civile și obligațiile civile aflate în conținutul raporturilor juridice născute, modificate ori stinse prin manifestarea de voință a părților, drepturi și obligații a căror existență este privită în relație exclusivă cu părțile.

A contrario, cauzele de ineficacitate a contractului se referă la acele împrejurări cărora legea le acordă posibilitatea de a lipsi contractul de drepturile și obligațiile pe care părțile au urmărit ca acesta să le producă. Precizăm că această lipsă se va analiza, de asemenea, exclusiv în raporturile dintre părți.[4]

În consecință, nu vom include în sfera cauzelor de ineficacitate acele împrejurări care determină inopozabilitatea contractului față de terți. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, acțiunea pauliană nu va face obiectul studiului de față, cunoscut fiind faptul că admiterea acestei acțiuni nu prezintă nici o consecință legată de efectele contractului fraudulos astfel cum se manifestă aceste efecte inter partes.

 

 

2. Privire generală asupra cauzelor de ineficacitate

 

A. temeiul legal al cauzelor de ineficacitate

 

1. Caracterul limitativ al listei cauzelor de ineficacitate

 

În doctrină s-a procedat la o clasificare a cauzelor de ineficacitate în funcție de mai multe criterii.

Înainte de a face apel la câteva dintre aceste clasificări, trebuie subliniat un principiu pe care l-am sugerat prin chiar definiția dată cauzelor de ineficacitate și care merită să caracterizeze această categorie juridică.

Avem în vedere faptul că ineficacitatea nu poate fi decât rezultatul unei împrejurări dotate de lege cu această funcție.

Ca urmare, preocuparea ce nu poate fi părăsită cu nici un preț este aceea de a lua în considerare o listă limitativă a cauzelor de ineficacitate; nu se poate afirma, pur și simplu, că un act nu produce efecte juridice, tot așa cum trebuie evitată explicarea ineficacității prin cauze “nenumite”, având o natură sui generis, ce nu ar putea fi circumscrisă nici uneia din cauzele de ineficacitate consacrate de lege.

Argumentul pentru teza caracterului limitativ și determinat prin lege al cauzelor de ineficacitate a contractului rezultă chiar din art. 969 alin.1 Cod Civil, potrivit căruia “Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

Forța cu care legiuitorul avertizează părțile asupra consecințelor la care se expun prin perfectarea unui acord de voință impune concluzia că efectele juridice rezultând din acest acord nu sunt susceptibile de a fi înlăturate decât într-una din următoarele situații:

a) încheierea contractului fără a fi respectate condițiile de validitate cerute de lege, ceea ce pune problema nulității;

      b) manifestarea liberului arbitru al părților, adică mutuus dissenssus sau denunțare unilaterală acolo unde legea o permite;[5]

c) survenirea, după încheierea unui contract valabil, a unei împrejurări care, dincolo de liberul arbitru al uneia sau alteia dintre părți, poate fi invocată astfel încât să se ajungă la lipsirea contractului de efecte juridice, ex nunc sau chiar ex tunc.

În concluzie, ori de câte ori există temeiuri pentru a se ajunge la soluția ineficacității unui anumit contract, este obligatoriu să se identifice cauza de ineficacitate prin raportare la categoriile deja reglementate de lege.

 

2. Calificarea legală a cauzelor de ineficacitate

 

Această concluzie, în principiu necontestat, suferă o grea încercare în situația în care legea însăși greșește în a “nominaliza” cauza de ineficacitate. Întrebarea care se pune în această ipoteză este dacă interpretul este ținut de această calificare, cu toate implicațiile de rigoare, dintre care cea mai gravă este aplicarea unui regim juridic inadecvat.

Discuția comportă un interes aparte tocmai în situațiile în care, considerându-se că interpretul este legat de cauza de ineficacitate identificată de legiuitor, s-ar ajunge să se aplice actului juridic respectiv consecințe vădit ilogice și inechitabile, iar nu cele pe care le merită în raport cu cauza de ineficacitate cu adevărat incidentă în speță.

3. Calificarea legală a cauzelor de ineficacitate. Aplicație în materie de rentă viageră

 

Pentru dreptul civil român, această dilemă nu este, din păcate, ipotetică. Reținem, cu titlu exemplificativ, art. 1645 Cod Civil plasat în materia contractului de rentă viageră, și, mai recent, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor.[6]

Cât privește primul caz, art. 1645 Cod Civil menționează: “Contractul de rendită pe viață, în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului, este nul”.

Soluția surprinde pentru că legiuitorul atașează sancțiunea nulității de o împrejurare ulterioară momentului încheierii contractului.[7]

În literatura juridică s-a exprimat ideea că ne-am afla în prezența unei prezumții absolute a lipsei de cauză imediată.[8]După cum se știe, cauza imediată în contractele aleatorii este dată de șansa câștigului și riscul pierderii.

Această încercare de a subsuma art. 1645 Cod Civil unei cauze generale de nulitate absolută, pe baza unei prezumții absolute implicite, printr-un raționament care leagă această dispoziție legală de ideea de alea, justifică, pe cale de consecință, restrângerea ipotezei acesteia la renta viageră cu titlu oneros.

Se subliniază, din acest punct de vedere, că renta viageră constituită cu titlu gratuit nu ar avea un caracter aleatoriu, cunoscut fiind că subdiviziunea contractelor în contracte comutative și contracte aleatorii nu este de conceput decât în interiorul contractelor animate de “echivalența prestațiilor” în sensul art.947 Cod Civil, unde sunt definite contractele cu titlu oneros.[9]

 

4. Aplicații în materia înstrăinării terenurilor

 

Legea nr. 54/1998 oferă însă un exemplu mult mai delicat întrucât, în acest caz, calificarea legală a cauzei de ineficacitate ar conduce la aplicarea unui regim juridic inadecvat.

Potrivit art. 2 alin. 2 din lege, “în cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăși 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie”.[10]

Sancțiunea, prevăzută în alineatul 3 al aceluiași articol, este “reducțiunea actului juridic până la limita suprafeței legale”.

De această dată, calificarea legală creează serioase dificultăți.

Indiscutabil, intenția legiuitorului a fost de a sublinia că închierea unui act juridic prin care s-ar depăși limita prevăzută de lege nu ar trebui să se soldeze cu ineficacitatea integrală a actului. Din contră, ineficacitatea ar trebui redusă până la limita în interiorul căreia actul nu contravine dispozițiilor art. 2 alin. 2 din lege.

S-a dorit să se sublinieze această idee de (in)eficacitate parțială a contractului de înstrăinare pentru a se aduce un plus reglementării anterioare în materie. Astfel, art. din Legea nr. 18/1991[11], menționa că sancțiunea aplicabilă pentru depășirea limitei legale (la acea dată, 100 de hectare) este “nulitatea absolută a actului de înstrăinare.”

Din păcate, soluția nouă este incorectă, pentru a nu mai adăuga faptul că o soluție nouă în materie nu era necesară.

Soluția nouă este incorectă pentru că, în loc de a se face apel la conceptul de nulitate absolută parțială, legiuitorul folosește o noțiune ce corespunde unei alte cauze de ineficacitate, și anume reducțiunea.

Fără a intra aici în detalii[12], este suficient să se precizeze că reducțiunea se bucură de consacrare în dreptul nostru civil în legătură cu liberalitățile excesive. Esența reducțiunii este legată de faptul că efectele actului, determinate în raport cu momentul la care se deschide succesiunea de pe urma dispunătorului, lezează drepturile moștenitorilor rezervatari.

Principial, orice liberalitate este susceptibilă de reducțiune, calculul masei succesorale fiind cel care va permite să se dea un răspuns afirmativ sau negativ sub aspectul incidenței efective a acestei sancțiuni. În alți termeni, nu se poate ști despre o liberalitate dacă încalcă sau nu drepturile recunoscute de lege moștenitorilor rezervatari decât după încheierea sa.

Dimpotrivă, depășirea limitei legale prevăzute în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 se determină în raport cu momentul încheierii actului juridic de dobândire. Ca atare, este o chestiune de nulitate, iar nu de reducțiune sau de orice altă cauză de ineficacitate ce s-ar analiza în raport cu un moment posterior încheierii contractului.

Soluția nu era însă nici necesară deoarece, optând, în mod justificat, pentru sancțiunea nulității absolute, Legea nr. 18/1991 nu excludea aplicarea, de la caz la caz, a unei nulități absolute parțiale.

Este precaut să ne gândim la aplicarea nulității parțiale “de la caz la caz”, iar nu de plano așa cum o indică noua reglementare, deoarece nu este sigur că această ultimă soluție corespunde, în toate situațiile, cerințelor de echitate privite prin prisma voinței reale a părților. Nu de puține ori, aplicarea unei ineficacități parțiale, făcute de dragul regulii actus interpretandus..., poate fi sursa unui dezechilibru nemeritat de partea care s-a angajat juridic prefigurându-și numai realizarea integrală a efectelor juridice urmărite.

 În aceste condiții, se pune întrebarea dacă trebuie luată în serios opțiunea legiuitorului în termenii în care a fost exprimată sau se va avea în vedere ratio legis.

În ce ne privește, aderând la punctul de vedere exprimat deja în literatura de specialitate[13], considerăm că domeniul de aplicare a reducțiunii, prescriptibilitatea acțiunii în reducțiune, sfera restrânsă a persoanelor care o pot intenta și alte asemenea trăsături de regim juridic exclud posibilitatea de a aplica sancțiunii prevăzute în Legea nr. 54/1998 regimul juridic al reducțiunii liberalităților excesive.

Desigur, exemplu selectat este “frapant” în sensul că soluția de a trece peste calificarea legală și de a face loc cauzei de ineficacitate pe care însăși rațiunea legii o impune beneficiază de argumente solide. Dacă am insistat în legătură cu acest exemplu, am făcut-o cu titlu de principiu spre a învedera că, dincolo de faptul că ineficacitatea nu poate fi pronunțată fără a avea în vedere incidența efectivă a unei anumite cauze de ineficacitate dintre cele recunoscute de sistemul dreptului civil, rămâne un câmp liber de manifestarea rolului activ al interpretului acolo unde legiuitorul nu este inspirat în a califica el însuși cauza de ineficacitate aplicabilă.

 

B. Clasificarea cauzelor de ineficacitate

 

1. Precizări prealabile

 

O altă precizare prealabilă oricărei încercări de clasificare este oportună pentru a delimita sfera analizei, în sensul că aceasta vizează, în mod specific, cauzele de ineficacitate a contractelor civile.

 Desigur, mai ales în măsura în care ar fi relevante, fie și pentru comparație, pentru dezlegarea unor raporturi de drept civil, își vor găsi locul unele considerații asupra specificului pe care dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei îl determină asupra unora dintre cauzele de ineficacitate.

 În al doilea rând, nu se confundă cauzele de ineficacitate a contractelor cu cauzele de stingere a obligațiilor. Acestea din urmă au ca premisă lipsa celor dintâi, căci a examina dacă o obligație a fost stinsă prin plată ori printr-un alt mod (compensație, novație ș.a.m.d.), presupune că această obligație subzistă în sensul că nu a dispărut ca urmare a unei cauze de ineficacitate ce a afectat izvorul obligației (în cazul față, contractul).

2. Clasificări ale cauzelor de ineficacitate

 

În ce privește clasificarea cauzelor de ineficacitate, cele mai importante delimitări s-au făcut între:

– cauze de ineficacitate aplicabile tuturor contractelor: nulitatea, revocarea prin mutuus consensus, mutuus dissenssus, îndeplinirea condiției rezolutorii, neîndeplinirea condiției suspensive;

– cauze de ineficacitate aplicabile anumitor contracte: rezoluțiunea, rezilierea, riscul contractului, reducțiunea liberalității excesive, revocarea liberalităților, caducitatea;

– cauze de ineficacitate care produc consecințe numai pentru viitor (ex nunc): rezilierea, caducitatea;

– cauze care produc consecințe și pentru trecut (ex tunc), făcând posibilă restituirea prestațiilor ce ar fi fost executate: rezoluțiunea, îndeplinirea condiției rezolutorii.

Clasificarea prezintă interes pentru că în ipoteza cauzelor de ineficacitate ce produc consecințe ex tunc este posibilă restituirea prestațiilor executate după încheierea contractului.

– cauze de ineficacitate care depind de conduita părților cu privire la executarea prestațiilor cuprinse în contract: rezoluțiunea, rezilierea, revocarea;

– cauze de ineficacitate care nu depind de conduita părților cu privire la executarea prestațiilor cuprinse în contract: nulitatea, reducțiunea liberalității excesive, revocarea, îndeplinirea condiției rezolutorii, neîndeplinirea condiției suspensive, caducitatea.

Importanța clasificării este reliefată de aspectul că acolo unde ineficacitatea este imputabilă uneia dintre părți devin aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, ceea ce, pentru a face o legătură cu clasificarea precedentă, va presupune urmări specifice inclusiv pe planul întinderii obligației de restituire.

– cauze care pot fi invocate numai de părți și succesorii acestora;

– cauze care pot fi invocate și de alte persoane interesate: nulitatea absolută, îndeplinirea condiției rezolutorii, neîndeplinirea condiției suspensive, caducitatea;

– cauze de ineficacitate care pot fi invocate oricând, fără limită de timp: denunțarea unilaterală, revocarea prin mutuus consenssus, mutuus dissenssus, nulitatea absolută, neîndeplinirea condiției suspensive, îndeplinirea condiției rezolutorii, caducitatea; 

– cauze de ineficacitate care pot fi invocate într-un anumit termen: nulitatea relativă, rezoluțiunea, rezilierea, riscul contractului.

Pentru a reveni la prima clasificare, vom sublinia că prin domeniu de aplicare a cauzelor de ineficacitate vom înțelege categoriile de contracte la care se aplică aceste cauze.

 


 

Pagina anterioara
Pagina urmatoare

 

 

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC