Nicolae Zărnescu, DREPT

 

 

II. Analiza domeniului de aplicare a cauzelor de ineficacitate



 

1. Domeniul de aplicare a nulității

 

1. Noțiune

 

Nulitatea contractului poate fi definită ca fiind acea sancțiune de drept civil constând în lipsirea de efecte a contractului încheiat cu încălcarea normelor imperative ce reglementează condițiile sale de validitate.[1]

Vocația generală a nulității rezultă chiar din definiția sa. Într-adevăr, elementele constitutive ale noțiunii de nulitate conțin informații legate de natura juridică a instituției (este o sancțiune de drept civil), consecința nulității (contractul este lipsit de efecte juridice) și temeiul acestei consecințe (lipsa efectelor este o sancțiune atrasă de încălcarea normelor imperative ce reglementează condițiile de validitate aplicabile contractului respectiv).

 

2. Domeniul de aplicare a nulității în general

 

În schimb, nu se face nici o distincție în funcție de natura contractului ce poate să cadă sub spectrul acestei cauze de ineficacitate, adică în funcție de o categorie anume, desprinsă prin aplicarea criteriilor de clasificare cunoscute, căreia această sancțiune ar fi specifică sau, dimpotrivă, străină și de neconceput.[2]

Într-adevăr, contractele unilaterale sau bilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă ș.a.m.d. pot suporta, deopotrivă, rigorile  nulității pentru motivul elementar că, în toate aceste cazuri, părțile trebuie să se conformeze unor cerințe, mai mult sau mai puțin pretențioase (abia sub aspectul acestei “gradații” clasficările redevin relevante), care țin de modul în care trebuie să se formeze angajamentul lor juridic.

Sub acest aspect, al unei comparații întra cauzele de ineficacitate pornind de la domeniul de aplicare, orice comentarii s-ar putea opri în acest loc.

Ne propunem însă, în cele ce urmează, să facem unele distincții, care, de această dată, nu mai contrapun nulitatea în ansamblul ei celorlalte cauze de ineficacitate (este un punct definitiv câștigat că nulitatea este practic singura cauză generală de ineficacitate), ci nuanțează, progresiv, aplicabilitatea diferitelor cauze de ineficacitate; în alți termeni, dacă nulitatea “în bloc” nu ocolește nici un contract, numit sau nenumit, se poate examina dacă nu cumva anumite cauze de nulitate își conturează o incidență specifică.

O primă distincție care ar putea fi, teoretic, urmată este dată chiar de summa divisio în această materie, și anume delimitarea între nulitatea absolută și nulitatea relativă.

Această distincție nu este productivă pentru demersul de a determina sfere specifice de aplicare a acestei sancțiuni.

Într-adevăr, se regăsesc și în categoria nulității absolute (de exemplu lipsa cauzei) și în aceea a nulității relative (de exemplu, dolul) cauze general aplicabile.

Particularizările devin posibile o dată ce se “coboar㔠la nivelul cauzelor de nulitate, absolută ori relativă, luate ut singuli.

La acest nivel, este util să distingem între cauzele de nulitate de drept comun, reglementate de o manieră generală, și cauze speciale de nulitate, integrând în această din urmă categorie situații în care legea declară că este lovită de nulitate, absolută ori relativă, o anumită operațiune juridică. 

La rândul lor, aceste cazuri speciale ar suscita o critică atentă pentru a vedea dacă suntem, cu adevărat, în prezența unor cauze de nulitate distincte de cele obișnuite care, în lipsa reglementării lor, nu ar putea fi circumscrise uneia dintre “cauzele clasice” de nulitate sau, din contră, legiuitorul, din rațiuni de “siguranț㔠a aplicării normei juridice, nu a făcut decât să particularizeze, la nivelul unui caz concret, o cauză de nulitate de drept comun.

Înainte de a expune problema compatibilității cauzelor de drept comun cu diferitele tipuri de contracte civile, vom folosi lista acestor cauze, așa cum este aceasta conturată în principalele lucrări din literatura de specialitate.

Astfel, sunt reținute drept cauze de nulitate absolută :

– încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor (dacă este vorba despre incapacități speciale de folosință a persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes obștesc, despre lipsa capacității de folosință a persoanei juridice sau nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a acesteia);

–  lipsa totală a consimțământului;

– nevalabilitatea obiectului;

– nevalabilitatea cauzei contractului (în situația în care cauza lipsește datorită scopului imediat, cauza este ilicită sau imorală);

– nerespectarea formei cerute ad validitatem;

– încălcarea ordinii publice;

– fraudarea legii.

În categoria cauzelor de nulitate relativă se regăsesc:

–  nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, în cazurile în care nu este incidentă nulitatea absolută;

– lipsa discernământului la încheierea contractului;

– viciile de consimțământ;

– nerespectarea dreptului de preempțiune izvorât din lege.

 

3. Domeniul specific de aplicare a unor cauze de nulitate absolută

 

În ce privește sfera de aplicare a cauzelor de nulitate absolută, este de reținut că unele dintre ele, prin esența lor, nu pot aparține decât anumitor specii de contracte.

Bunăoară, cauza de nulitate absolută constând în nerespectarea formei cerute ad validitatem nu poate fi concepută în afara ariei contractelor solemne.

Această arie s-ar putea extinde la maximum dacă am defini contractele solemne ca fiind acele contracte a căror solemnitate, cerută pentru încheierea lor valabilă, poate rezulta nu numai dintr-o prevedere legală, ci chiar din acordul de voință al părților.[3]

În acest sens, se susține c㠓nu ar trebui exclusă posibilitatea părților actului juridic de a ridica, prin voința lor, forma unui act juridic care, potrivit legii, nu este solemn, la rangul de condiție esențială pentru încheierea valabilă a actului juridic respectiv.”[4]

Un asemenea punct de vedere nu este la adăpost de rezerve.

Clasificarea contractelor în funcție de modul de formare nu trebuie înțeleasă ca o clasificare flexibilă, dependentă delibera opțiune a virtualilor contractanți. În realitate, această clasificare își păstrează interesul pentru că, în raport cu ea, se poate determina momentul încheierii unui contract.

Or, singurul tip de contract care permite părților să decidă asupra momentului încheierii contractului, fără a ține cont de nici un alt element în afara celui desprins din “jocul” întâlnirii policitațiunii cu acceptarea este contractul consensual, tocmai pentru că nimic nu obligă părțile să țină seama de alți factori precum o dispoziție specială a legii sau natura intrinsecă a contractului.

Această libertate de decizie dispare dacă se tinde la încheierea unui tip de contract, precum depozitul, amanetul, comodatul, la care executarea obligațiilor specifice acestui contract (în toate cazurile, păstrarea temporară a bunului altuia și, finalmente, restituirea lui către proprietar) este iluzorie atunci când acordului de voință cu privire la o asemenea “afacere” nu i se adaugă remiterea bunului de către proprietar către detentorul precar.

Combătându-se construcția teoretică a contractului real ca specie a contractelor consensuale, s-a arătat cu îndreptățire că, singur, acordul de voință încheiat între deponent și depozitar, între comodant și comodatar, între proprietarul bunului amanetat și creditorul amanetar ș.a.m.d., nu poate constitui, eventual, decât un antecontract.

De asemenea, libertatea de decizie dispare dacă se urmărește perfectarea unui contract pentru care legea pretinde o formă specială (contractele solemne). În cazul nerespectării legii, sancțiunea nu poate fi decât nulitatea absolută a contractului, nefiind exclus㠓salvarea” manifestării de voință ca antecontract, prin mecanismul conversiunii.

Pentru a avea o imagine asupra caracterului artificial al tezei contractului consensual prin natura sa, dar devenit solemn prin voința părților este suficient să ne întrebăm ce se întâmplă dacă nu se respectă formalitatea prestabilită de părți ad validitatem.

  Răspunsul este simplu, după cum opoziția la satisfacerea formalității prestabilite pentru însăși încheierea valabilă a contractului.

a) dacă numai una dintre părți refuză să se conformeze formalității convenite, deși, în același timp, își exprim㠓sincer” acordul cu fondul acestuia (de exemplu, refuză să se prezinte la notarul public, deși se convenise anterior că vânzarea bunului mobil se consideră perfectată pe data autentificării, dar declară că nu s-a răzgândit în privința clauzelor propriu-zise ale vânzării), contractul nu se va perfecta; rămâne deschisă, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare, posibilitatea celeilalte părți de a obține repararea prejudiciului astfel cauzat, inclusiv în natură, prin obținerea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract.

b) dacă ambele părți se abat de la formalitate, suntem în prezența unei modificări tacite, însă neechivoce, prin chiar încheierea consensuală a contractului, a acordului inițial privitor la perfectarea contractului într-o anumită formă.

Se observă pentru această ultimă ipoteză că nu este admisibilă ți nici logică aplicarea sancțiunii esențiale destinate nerespectării formei ad validitatem, și anume nulitatea absolută.

În alți termeni, a integra în seria contractelor solemne și contractele, consensuale potrivit legii, dar a căror perfectare valabilă este condiționată, prin voința părților, de îndeplinirea unei anumite formalități, înseamnă, în lumina diferențelor de efecte rezultate din nerespectarea formalității în cele două cazuri (respectiv formalitate cerută de lege, formalitate convenită de părți), a lipsi de interes și de “expresivitate” însăși clasificarea contractelor în funcție de modul de încheiere. (Ar trebui, printr-o argumentație similară, să ajungem la concluzia că sunt reale și acele contracte, consensuale potrivit legii, a căror perfectare valabilă este condiționată, prin voința părților, de remiterea bunului la care acestea se referă?).

În condițiile în care considerațiile expuse mai sus ar fi primite, s-ar confirma teza că nulitatea absolută dedusă din încălcarea formei cerute ad validitatem evocă o cauză de nulitate de aplicație specială, deoarece domeniul acesteia se rezumă la contractele solemne astfel cum acestea trebuie să fie definite (adică solemne exclusiv ope legis).

 

4. Fără a intra în detalii, tipice pentru o analiză aprofundată a materiei nulității, trebuie adăugat că, dintre cauzele de nulitate absolută de drept comun, nu se poate bucura de o incidență generală nici cauza privind încălcarea dispozițiilor legale referitoare la incapacitățile speciale de folosință ale persoanei fizice atunci când acestea se întemeiază pe un interes general, obștesc.[5]

Unele nuanțări se cuvin a fi făcute în legătură cu nevalabilitatea obiectului și fraudarea legii.

 

5. Nevaliditatea obiectului

 

Cu referire la cea dintâi, este cunoscut că obiectul contractului trebuie să întrunească niște condiții generale de valabilitate: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat ori, cel puțin, determinabil, să fie posibil, să fie licit și moral.

În afara acestora, general aplicabile, există condiții speciale de validitate a obiectului: să fie un fapt personal al celui ce se obligă (la contractele intuitu personae), cel ce se obligă să fie titularul dreptului (la contractele constitutive sau translative de drepturi), existența unei autorizații administrative sau judiciare prevăzute de lege (desigur, la contractele pentru care legea cere o astfel de autorizație).

 

6. Fraudarea legii

 

Cea de-a doua cauză de nulitate absolută care merită discutată este fraudarea legii. Delimitarea domeniului de aplicare a acestei cauze de nulitate presupune dificultăți aflate în continuarea controverselor ivite în legătura cu însuși conceptul de “fraudare a legii”.[6]

Nepretinzând a găsi o definiție-model, putem afirma că fraudarea legii, privită în materie contractuală, constituie acea operațiune juridică prin care anumite persoane, aflate în conivență, încheie un contract nu pentru a-și exercita drepturile ce ar rezulta din acesta potrivit naturii sale, ci exclusiv pentru a dobândi o situație juridică ce atrage incidența unor dispoziții legale favorabile de care nu ar fi putut să beneficieze pe o altă cale.

 Pentru a fi în prezența unei veritabile fraude la lege, trebuie să verificăm următoarele aspecte:

a) din punct de vedere obiectiv (material):

– existența unui contract, valabil încheiat sub aspectul tuturor condițiilor de validitate,de fond sau de formă, cărora trebuie să se supună în conformitate cu natura sa, fie el numit ori nenumit;

– situația juridică creată uneia sau, după caz, ambelor părți să fie cuprinsă ca o condiție esențială în ipoteza unei norme juridice favorabile;

– dispoziția normei juridice respective recunoaște anumite drepturi subiective, civile ori de altă natură (eventual beneficii, măsuri de favoare) sau vocația la dobândirea drepturilor ori la stingerea/diminuarea unor obligații;

– prestațiile cuprinse în contract, în afara celor strict legate de crearea acelei situații juridice, să nu fie executate ori să fie executate într-o măsură neesențială prin raportare la obiectul contractului în totalitatea sa;

b) din punct de vedere subiectiv:

– părțile interesate în fraudarea legii încheie contractul spre a atrage aplicarea dispoziției legale favorabile și nu sunt interesate în executarea acestui contract.

Aceste elemente constitutive explică de ce frauda la lege se pretează numai la acele contracte care, în corelație cu existența normelor juridice favorabile, au capacitatea de a crea “situația juridică-cheie”.

Prin urmare, domeniul de aplicare a acestei cauze de ineficacitate se conturează în raport cu dispozițiile legale cu caracter favorabil, condiționate, în ce privește incidența lor, de o situație juridică ce poate să rezulte din încheierea unui contract; desigur, acest contract, numit sau nenumit, are, în toate cazurile, rațiuni economice proprii, independente de situația juridică pe care, în
mod particular o creează, însă părțile îl perfectează exclusiv în considerarea acesteia din urmă.

 

7. Sancțiunea nulității prevăzute în O.G. nr. 12/1998

 

Trecând la discuția asupra domeniului de aplicare a cauzelor speciale de nulitate absolută, am precizat că ar fi interesantă delimitarea acelor cauze, prevăzute în legi speciale, dar care, în realitate, sunt aplicații particulare ale unor cauze de drept comun, de cele care există numai grație prevederii lor în legea specială.[7]

Fără a încerca o “inventariere” a acestor cauze, structurată pe cele două situații, – efortul nu ar fi unul neglijabil având în vedere hemoragia legislativă postdecembrist㠖, vom reține ca deosebit de sugestiv exemplul dat de art.6 din Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.[8]

Redăm în întregime dispozițiile acestui articol:

“(1) Este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act ascuns, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul ascuns.

 (2) Nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului ascuns, cât și asupra actului autentic.

  (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul contractului de închiriere având ca obiect un bun imobil, prin care părțile au convenit, printr-un act ascuns, să se plătească o chirie mai mare decât aceea care se declară în actul autentic care se înregistrează la organul fiscal teritorial.

 (4) Taxa de timbru plătită, după caz, la valoarea prețului sau a chiriei declarate în actul autentic nu se restituie.”

Aceste dispoziții, apte să pună numeroase și complexe probleme de drept și nu numai[9], suscită comentarii sub aspectul sancțiunii nulității, astfel cum este aceasta reglementată.

Pentru a ne referi, în acest loc, numai la apartenența cauzei de nulitate absolută reglementate de acest text la “dreptul comun” sau la categoria cauzelor speciale, este obligatoriu să se ia în considerare elementele constitutive ale simulației.

Într-adevăr, în măsura în care părțile unui act juridic, încheiat în fața notarului public, simulează o parte din efectele acestuia printr-un act juridic, de aceeași natură, încheiat anterior, dar în secret față de terți, ne aflăm în prezența unei simulații prin deghizare parțială.

Aceasta este situația în cazul de față.

Prin actul secret, vânzare sau închiriere de imobile, părțile se decid să menționeze în contractul care se va încheia în formă autentică un preț/chirie mai mică. Ca urmare a acestui acord simulatoriu, cheltuielile vânzării/închirierii se reduc într-o măsură mai mult sau mai puțin importantă, deoarece sumele percepute de stat (cu titlu de taxă de timbru) și de notarul public (cu titlu de onorariu notarial) sunt mai mici față de cele ce ar reveni acestora prin raportare la adevărata valoare a operațiunii juridice.

Esența problemei în ce privește sancțiunea aplicabilă se află în alineatul al doilea care menționează c㠓nulitatea se extinde atât asupra actului ascuns, cât și asupra actului autentic.”

Noutatea se relevă la nivelul actului ascuns, dat fiind faptul că art. 1175 Cod Civil, care rămâne textul de aplicație generală în materia simulației, arată, după cum am văzut mai sus, că actul secret produce efecte între părți și succesorii universali. Într-adevăr, sancțiunea simulației nu este nulitatea întregii operațiuni, actul secret nefiind lipsit de efecte decât dacă, dincolo de faptul că reprezintă o componentă a simulației, cuprinde o cauză proprie de ineficacitate.[10]

Or, O.G. nr. 12/1998 introduce sancțiunea nulității, în primul rând pentru actul secret. Nu se specifică despre ce fel de nulitate este vorba, însă înclinăm să credem că este avută în vedere nulitatea absolută.

În contextul în care acest act normativ introduce o sancțiune pentru un contract (actul secret) care este încheiat în condiții de valabilitate în regimul dreptului comun – respectiv art. 1175 Cod Civil prima tez㠖 există motive să se afirme că în art. 6 alin. 1–2 din O.G. nr. 12/1998 este cuprinsă o cauză specială de nulitate absolută a contractelor.

Orice comentariu asupra însemnătății calificării în sensul de cauză specială de nulitate este aproape superfluu. Este suficient să se precizeze că în toate celelalte ipoteze ce exced celei strict determinate prin art. 6 alin. 1, respectiv alin. 3, se aplică dreptul comun, ceea ce înseamnă că actul secret, valabil fiind, produce efecte între părți și, după caz, succesorii lor universali.

Nu același pare să fie răspunsul în ce privește actul autentic notarial, și anume contractul public. În dorința de a fi categoric, legiuitorul dispune că nulitatea se extinde asupra acestuia din urmă.

Există aici o a doua cauză specială de nulitate sau, dimpotrivă, legiuitorul, conștient sau nu, face referire la o cauză de ineficacitate deja reglementată în dreptul comun?

Răspunsul îl oferă recursul la dispozițiile art. 1175 Cod Civil, din care reiese că actul secret are întotdeauna putere între părți dacă nu sunt incidente cauze de ineficacitate proprii (Textul alege o formularea “nu poate avea putere decât între părți” nu pentru a sugera o eventualitate, ci pentru a evidenția că nici un fel de efecte ale acestui act secret nu se pot opune terților).

A contrario, în nici o situație contractul public nu poate produce, de la bun început, efecte între părți, indiferent că a fost sau nu executat, că obiectul a pierit, că a fost încălcată rezerva succcesorală ș.a.m.d.

Nu întâmplător am făcut trimitere la câteva din cauzele de ineficacitate care intervin în funcție de un moment ulterior încheierii contractului public. În aceste condiții, singura explicație pentru lipsirea ab initio a contractului public de efecte juridice o dă sancțiunea nulității.

Acest răspuns devine obligatoriu dacă rămânem consecvenți principiului abia postulat, conform căruia nu putem conchide să declarăm un act nu produce efecte juridice fără a identifica în mod concret cauza de ineficacitate. Or, a spune că un anumit act nu produce efecte fără a explica această ineficacitate printr-o împrejurare ulterioară încheierii sale, înseamnă a declara actul ca fiind lovit de nulitate.

Iar dacă se urmărește să se fundamenteze o asemenea soluție prin raportare la paleta cauzelor generale de nulitate absolută, se poate susține teza lipsei cauzei, lipsă analizată în proporție cu elementul asupra căruia se simulează.

Exprimând teza în termenii specifici ai cazului de față, contractul autentic de vânzare este lovit de nulitate absolută pentru că obligația vânzătorului de predare a bunului, cuprinsă, deopotrivă, în actul secret și în actul public, nu își are cauza în obligația cumpărătorului de a plăti prețul redus, obligație care figurează în actul public. O dată ce este dovedită existența actului secret, se observă care este adevărata cauză pentru angajamentul vânzătorului: obligația cumpărătorului de a plăti un preț care, prin ipoteză, este mai mare decât cel “afișat” prin contractul încheiat în formă autentică.

Concluzionând, urmează a observa că art. 6 alin. 2 partea finală reia o sancțiune a cărei consacrare legislativă preexistentă se impune în lumina unei interpretări riguroase a art. 1175 Cod Civil Art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 12/1998 este novator pentru soarta pe care o rezervă actului secret și repetitiv pentru regimul actului public.

8. Nulitatea relativă

 

În categoria cauzelor de nulitate relativă se regăsesc:

–  nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, în cazurile în care nu este incidentă nulitatea absolută;

–  lipsa discernământului la încheierea contractului;

–  viciile de consimțământ;

–  nerespectarea dreptului de preempțiune izvorât din lege.

În ce privește sfera de aplicare a cauzelor de nulitate relativă, urmând același nivel de nuanțări, vom constata, înainte de toate, că unele dintre ele au o vocație generală de aplicare.

Acesta este cazul lipsei discernământului și al viciilor de consimțământ, cu excepția leziunii al cărei domeniu de aplicare este strict circumstanțiat – actele de administrare încheiate, fără încuviințarea ocrotitorului legal, de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei în cazurile în care sunt atacate interese private reprezintă o cauză generală de nulitate relativă numai atunci când contractul a fost încheiat pentru persoana juridică în lipsa ori cu depășirea puterilor conferite.

 

9. Domeniul de aplicare a nulității atrase de încălcarea dreptului de preemțiune

 

În toate celelalte cazuri[11], prin natura acestora, sunt avute în vedere anumite categorii de contracte.

În sfârșit, încălcarea dreptului de preempțiune reprezintă, potrivit legii, o cauză de nulitate relativă în situațiile prevăzute în Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor și în Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naționale.[12]

Dreptul de preempțiune reglementat prin Legea nr. 54/1998 este recunoscut coproprietarilor, proprietarilor vecini și arendașului în situația în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intenționează să-l vândă.[13]

Acestui drept îi corespund anumite obligații ce incumbă proprietarului, enunțate în art. 6–8 din lege; nerespectarea acestora atrage, potrivit art. 14 alin.1, nulitatea relativă a contractului încheiat cu încălcarea dreptului de preempțiune.

Prin urmare, suntem în prezența unei cauze speciale de nulitate relativă, aplicabile exclusiv contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren agricol din extravilan.

Cu referire la Legea nr. 16/1996, reținem că, potrivit art. 15 alin.2, deținătorul care dorește să vândă documente care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României este obligat să comunice aceasta Arhivelor Naționale sau, după caz, direcțiilor județene ale Arhivelor Naționale, care au prioritate la cumpărarea oricăror documente care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României și care trebuie să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data înregistrării comunicării.

Art. 29 lit. f din aceeași lege arată că oferta de vânzare sau vânzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României de către persoane fizice sau persoane juridice, fără respectarea priorității Arhivelor Naționale de a le cumpăra, potrivit prevederilor art. 15 alin. 2.

Iar, potrivit art. 30 alin. 3 din lege, în cazul contravențiilor prevăzute la art. 29 lit. f, Arhivele Naționale pot solicita instanței judecătorești anularea actului de vânzare, chiar și după expirarea termenului de prescripție a răspunderii contravenționale, în condițiile legii civile.

Prin urmare, sancțiunea nulității relative este atrasă, în cazul prevăzut de Legea Arhivelor Naționale, de vânzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României de către deținătorii acestor documente, persoane fizice sau juridice.

 

2. Domeniul de aplicare a rezoluțiilor și rezilierii

 

Rezoluțiunea este definită în literatura de specialitate ca fiind acea sancțiune de drept civil constând în desființarea cu efect retroactiv a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor.[14]

Majoritatea autorilor denumesc prin termenul de reziliere manifestarea ideii de rezoluțiune în cadrul specific al contractului sinalagmatic cu executare succesivă.

Rezultă din cele două definiții mai multe probleme demne de interes sub aspectul domeniului de aplicare a acestor cauze de ineficacitate :

– Rezoluțiunea se poate aplica contractelor unilaterale?

– Există contracte sinalagmatice nesusceptibile de rezoluțiune?

– Rezoluțiunea este esențial legată de contractele cu executare uno ictu?

– Care este statutul conceptului de reziliere?

 

1. Rezoluțiunea în materia contractelor unilaterale

 

Ori de câte ori se aduce în primplan distincția dintre contractele sinalagmatice și contractele unilaterale se evidențiază ca principal interes al acestei distincții aplicabilitatea, în cazul celor dintâi, a unor efecte specifice, și anume excepția de neexecutare, rezoluțiunea/rezilierea și riscul contractului. 

S-a pus problema dacă rezoluțiunea/rezilierea nu s-ar aplica și contractelor unilaterale.

Ca argument formal pentru un răspuns pozitiv, ar putea fi invocat art. 1020 Cod Civil, potrivit căruia “condiția rezolutorie este subînțelească totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său”. Aceasta ar putea să însemne că, în ultimă instanță printr-un pact comisoriu inserat în contractul unilateral, incidența rezoluțiunii ar fi asigurată.

Pe de altă parte, unii autori au observat că neexecutarea culpabilă a obligațiilor ce incumbă debitorului din contractul unilateral ar justifica dreptul creditorului de a pretinde revenirea anticipată la situația anterioară.

S-a reliefat, în acest sens, c㠓în caz de nerespectare a obligațiilor de către comodatar (de exemplu, întrebuințarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform regulilor generale, deși contractul este unilateral (iar art. 1020–1021 Cod Civil vizează în mod direct numai contractele sinalagmatice) și părțile nu au stipulat un pact comisoriu expres.”[15]

Lăsând la o parte faptul că noțiunea de reziliere este utilizată în contextul unui contract de executare succesivă, precum și că tocmai “regulile generale” nu permit aplicarea rezilierii la contracte unilaterale, apreciem că o asemenea teorie nu ține seama de rațiunea rezoluțiunii/rezilierii.

Fără a anticipa asupra unui examen mai aprofundat asupra mecanismelor și consecințelor tuturor cauzelor de ineficacitate, inclusiv ale rezoluțiunii/ rezilierii, suntem nevoiți să remarcăm, alături de alți autori[16], că se recurge la un efect specific al contractelor sinalagmatice pentru a întemeia în drept o posibilitate pe care o are orice creditor al unei obligații afectate de un termen prevăzut numai ori, după caz, și în favoarea debitorului: posibilitatea de a cere decăderea acestuia din urmă din beneficiul termenului.

Această pârghie o pune la dispoziția creditorului art. 1025 Cod Civil, potrivit cu care “debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micșorat siguranțele ce prin contract dăduse creditorului său.”

A doua ipoteză poate fi aplicată în situația în care comodatarul, debitorul obligației de restituire și al obligației de folosire a bunului conform destinației prevăzute în contractul de comodat, schimbă această destinație.

Prin urmare, fără a invoca rezilierea, comodantul confruntat cu această stare de lucruri poate cere, în temeiul art. 1025 Cod Civil, restituirea bunului înainte de termen sau, după caz, înainte de atingerea scopului urmărit de comodatar prin preluarea bunului în folosință. Suntem, practic, în prezența exigibilității anticipate a obligației de restituire care este oricum efectul final esențial al comodatului.

De altfel, în această ordine de idei, rezoluțiunea și rezilierea sunt traiectorii “accidentale” ale contractelor sinalagmatice. Atât timp cât cele părțile contractului sinalagmatic au o conduită normală, se vor produce efectele normale ale acestui contract care, cu excepția locațiunii, conduc la crearea unor noi situații de fapt și de drept.

Dimpotrivă, efectul final normal al oricărui contract unilateral este revenirea la starea de fapt și de drept inițială : comodatarul restituie bunul comodantul (el poate fi obligat să o facă anticipat chiar dacă nu i se poate reține nici o culpă în folosința bunului[17]), depozitarul restituie bunul deponentului, creditorul gajist debitorului care și-a executat obligația garantată prin gaj etc.

Din această perspectivă, rezoluțiunea în special, dar, într-o anumită proporție și rezilierea trebuie percepute ca traiectorii excepționale și accidentale, alese, în ultimă instanță, de partea care consideră că este suficient de prejudiciată încât să prefere desființarea contractului în loc de a persevera, pe cale de executare silită, în sensul atingerii efectelor ce sunt determinate de natura sa intrinsecă.

 

2. Rezoluțiunea în materia rentei viagere și a contractului de întreținere

 

Așadar, rezoluțiunea/rezilierea nu se aplică decât contractelor sinalagmatice. Aceasta înseamnă că orice contract sinalagmatic poate fi teren nelimitat de afirmare a unei asemenea cauze de ineficacitate?

Legislația noastră aduce corective în acest sens, îndeosebi în materia contractelor aleatorii, din care vom face referire în acest loc numai la contractul de rentă viageră.

Astfel, potrivit art. 1647 Cod Civil, “singura neplată a termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înființată să ceară întoarcerea capitalului, sau reintrarea în posesiunea fondului înstrăinat”.

 Această dispoziție legală a fost interpretată în sensul că rezoluțiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier pe temeiul neexecutării de către debirentier a obligației sale principale, chiar dacă renta a fost constituită cu titlu oneros.

 Nu trebuie însă echivalată această limitare cu excluderea ideii de rezoluțiune în materia contractului de rentă viageră.

În primul rând, Codul Civil admite rezoluțiunea, fără nici o rezervă și în lipsa oricărei stipulații contractuale, atunci când neexecutarea ce se impută debirentierului privește alte obligații decât obligația de a plăti renta. Potrivit
art. 1646 Cod Civil, rezoluțiunea poate fi cerută numai dacă debirentierul nu prezintă garanțiile stipulate pentru asigurarea plății rentei.

În al doilea rând, chiar dacă se pune în discuție neexecutarea obligației de plată a rentei, rezoluțiunea, cu consecința restituirii bunului prestat de credirentier, este perfect admisibilă dacă în contract a fost inserat un pact comisoriu, inclusiv de gradul I.

Deci, în lumina celor arătate mai sus, domeniul de aplicare a rezoluțiunii/rezilierii nu are de suferit restrângeri.

În ce privește contractul de întreținere, pornindu-se de la teza că actele nenumite, așa cum este și acest contract, nu se supun regulilor edictate pentru actele numite cu care prezintă cea mai mare asemănare (în speță, contractul de rentă viageră), ci regulilor generale în materie de obligații civile, s-a conchis că rezoluțiunea își recapătă aria firească de întindere, dispozițiile art. 1647 Cod Civil nefiind aplicabile prin analogie.

 

3. Rezoluțiunea în materia contractelor cu executare succesivă

 

Raportul între rezoluțiune și reziliere este determinat, în opinia în care rezilierea reprezintă o cauză de ineficacitate legată de culpa uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, de natura contractului stabilită în funcție de modul de executare.

În majoritatea lucrărilor din literatura de specialitate, clasificarea contractelor în contracte cu executare uno ictu și contracte cu executare succesivă este înfățișată ca decisivă, printre altele, pentru a delimita sfera de aplicare a rezoluțiunii (contractele cu executare uno ictu) de aceea a rezilierii (contractele cu executare succesivă).[18]

Exemplul contractului de întreținere, fructificat mai sus pentru a dezlega chestiunea restrângerii domeniului de aplicare a rezoluțiunii/rezilierii în aria contractelor sinalagmatice, este edificator și pentru a dezvălui fisurile acestui raționament.

Într-adevăr, contractul de întreținere, ca și contractul de rentă viageră (avem în vedere, în acest ultim caz, ipoteza unui pact comisoriu) este, fără îndoială, un contract de executare succesivă. Cu toate acestea, restituirea bunului prestat în schimbul întreținerii ori, după caz, al rentei, cu titlu de rezoluțiune, fără ca, invers, să se pună problema restituirii contravalorii întreținerii, respectiv a rentei executate, este pe deplin admisibilă.

În susținerea acestei teze s-a spus, cu aplicație la contractul de întreținere, că debitorului în culpă nu i se cuvine restituirea valorii întreținerii, independent de faptul că a avut sau nu folosința bunului de la data încheierii contractului, pentru c㠓problema nu trebuie rezolvată după cum operează sau nu o compensare de foloase, ci în raport de caracterul aleatoriu al contractului”[19]

În concluzie, de esența rezoluțiunii nu este existența unui contract de executare uno ictu; practic, rezoluțiunea este aplicabilă ori de câte ori este întemeiată și posibilă în raport cu natura contractului (modul de executare este doar unul dintre reperele definirii acestei naturi) restituirea prestațiilor, indiferent că aceasta se face unilateral sau în favoarea ambelor părți contractante.

 

4. Domeniul de aplicare a rezilierii

 

Conceptul de reziliere trebuie clarificat înaintea oricărei dezbateri.

Literatura noastră juridică acordă acestei noțiuni o dublă accepțiune, neomogenă.

Într-o accepțiune, rezilierea este corespondentul rezoluțiunii în materie de contracte cu executare succesivă.

Într-o altă accepțiune, rezilierea se menține în teritoriul acestor contracte, însă nu ca un corespondent al rezoluțiunii, ci desprinsă cu totul de ideea de culpă contractuală.

Cu privire la această ultimă accepțiune s-a afirmat că rezilierea “se deosebește de rezoluțiune prin faptul că nu retrooperează la data încheierii contractului și nu implică neapărat o neexecutare culpabilă a contractului...”[20]. Înainte de toate însă, adăugăm noi, rezilierea nu mai este legată de contractele sinalagmatice.

În această viziune, rezilierea poate fi voluntară, forțată sau judiciară.

Rezilierea voluntară corespunde revocării, care, la rândul ei, poate fi consensuală (mutuus dissenssus) sau unilaterală (denunțarea unilaterală).

Rezilierea forțată este legată de dispariția, după încheierea contractului de executare succesivă, a unui element esențial al contractului (pieirea bunului, decesul părții în considerarea căreia s-a perfectat contractul ș.a.a.).

Rezilierea judiciară rămâne să opereze ori de câte ori, la cererea părții interesate, instanța judecătorească, în lipsa acordului de voință a părților și fără a fi dispărut în întregime unul dintre elementele esențiale ale contractului, pronunță desfacerea contractului cu efecte ex nunc. S-a apreciat că o asemenea soluție este posibilă și ca remediu al unui caz de impreviziune.[21]

În ce ne privește, nu putem contesta “sâmburele de adevăr” pe care îl prezintă această viziune asupra noțiunii de reziliere. 

În primul rând, ar putea fi invocată o justificare de ordin pragmatic căci, practic, în această viziune rezilierea ajunge să fie sinonimă cu desființarea, cu consecințe numai pentru viitor, a oricărui contract cu executare succesivă.

În alți termeni, nerevenirea la situația anterioară, ca și neatingerea drepturilor terților sunt reputate ca fiind constante pentru desfacerea unor contracte cu derulare în timp, indiferent de temeiul desființării.

Printre obiecțiile de principiu ce s-ar formula în combaterea acestei viziuni ar fi aceea că rezilierea, o dată concepută ca factor comun pentru ineficacitatea contractelor cu executare succesivă, ar putea absorbi, la prima vedere, inclusiv situațiile de nulitate a acestor contracte.

De aceea, este înțelept să se analizeze comparativ toate cauzele de ineficacitate și comportamentul acestora în aria contractelor cu executare succesivă pentru a afla dacă nu mai există, în afara nulității, și alte cauze ce nu se pot subsuma “marii familii” a rezilierii, având nevoie de un loc distinct.

În al doilea rând, viziunea “totalizatoare” asupra rezilierii este, într-o anumită măsură, hrănită de anumite dispoziții legale, unele de dată recentă. Este îndeajuns să evocăm în acest sens dispozițiile Legii nr. 114/1996 a locuinței.[22]

Cităm în întregime art. 24 din această lege:

“Rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se face în următoarele condiții:

a) la cererea chiriașului, cu condiția notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile;

b) la cererea proprietarului, atunci când:

– chiriașul nu a achitat chiria cel puțin 3 luni consecutiv;

– chiriașul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinței, clădirii în care este situată aceasta, instalațiilor, precum și oricăror alte bunuri aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părți ale acestora;

– chiriașul are un comportament care face imposibilă conviețuirea sau împiedică folosirea normală a locuinței;

– chiriașul nu a respectat clauzele contractuale;

c) la cererea asociației de proprietari, atunci când chiriașul nu și-a achitat obligațiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 3 luni, dacă au fost stabilite, prin contractul de închiriere, în sarcina chiriașului.”

Din aceste prevederi legale edictate în materie de închiriere a locuinței, rezultă că rezilierea acoperă atât situații de culpă contractuală, precum cele de la lit. b și c, cât și situația denunțării unilaterale, recunoscută exclusiv chiriașului, potrivit art. 24 lit. a. Este, așadar, în acest articol, un argument legislativ pentru teza că noțiunea de reziliere este proprie contractului de executare succesivă, însă nu inseparabilă de ideea de culpă și, deci, implicit, de ideea de răspundere contractuală; rezilierea nu este, în mod esențial, o sancțiune.

Ca o ultimă chestiune ce ar interesa domeniul de aplicare a rezoluțiunii/rezilierii, se cuvine adăugat că atât dispozițiile Codului Civil, cât și cele cuprinse în legi speciale fac aplicații ale acestor cauze de ineficacitate. Comentariile acestor texte își au rostul atunci când se evidențiază particularitățile pe care le comportă această cauză de ineficacitate la anumite contracte; cu alte cuvinte, metodologic vorbind, nu este, în opinia noastră, un aspect de întindere a sferei de aplicare, ci unul care ține de condiții specifice în care funcționează cauza de ineficacitate.

 

3. Domeniul de aplicare a riscului contractului

 

Problema care se ridică este dacă și în ce măsură riscul contractului interesează materia cauzelor de ineficacitate.

Este de remarcat că autorii nu fac o asemenea încadrare, răspunsul la întrebarea cine suportă riscul contractului fiind plasat în zona efectelor specifice contractelor sinalagmatice.

Considerăm că o anumită inerție în sistematizarea materiilor este responsabilă pentru omisiunea de a sublinia valența riscului contractului de cauză de ineficacitate.

Pe de altă parte, nuanțând discuția, vom recunoaște că riscul contractului nu poate fi văzut, global, ca o cauză de ineficacitate.

Astfel, în cazurile în care creditorul obligației imposibil de executat este acela care suportă riscul (acesta este cazul contractelor sinalagmatice în general, dar, de ce nu, și contractelor sinalagmatice lipsite de acest efect în măsura în care ele găzduiesc o clauză prin care s-a convenit, prealabil survenirii “cauzei străine”, ca riscul să fie suportat, cel puțin în parte, de creditorul obligației imposibil de executat), înseamnă că el rămâne ținut să-și execute propria obligație deși, prin ipoteză, nu va primi contraprestația în considerarea căreia s-a angajat juridicește.

Prin urmare, dacă riscul aparține creditorului obligației ce a devenit imposibil de executat, contractul rămâne eficient cât privește obligația ce incumbă acestuia.

Dacă însă debitorul obligației imposibil de executat suportă riscul, se poate observa că, o dată cu survenirea cazului fortuit contractul, deși valabil încheiat și “nesabotat” prin fapta culpabilă a vreuneia dintre părți, devine ineficace: obligația imposibil de executat se stinge potrivit dreptului comun, iar cealaltă obligație, care, sub aspect obiectiv, poate fi executată, “dispare” pentru că dispare însăși cauza imediată și esențială a acesteia.

Cu adevărat, lipsirea, ex nunc sau, după caz, ex tunc, a contractului de efecte în ceea ce privește obligația posibil de executat se explică prin mecanismul suportării riscului. De aceea, se poate susține că suportarea riscului contractului se poate manifesta, în funcție de identitatea părții “sacrificate”, ca o cauză de ineficacitate.

În legătură cu domeniul de aplicare a riscului contractului, nu sunt considerații speciale de făcut. Sunt vizate contractele sinalagmatice, indiferent de modul de încheiere, de modul de executare, de caracterul numit sau nenumit ș.a.m.d.

Acest domeniu rămâne ferm conturat atât timp cât riscul contractului nu se confundă cu riscul pieirii bunului.[23] Dincolo de împrejurare că cel de-al doilea poate pune problema celui dintâi, reciproca nu este, în nici un caz, valabilă.

 

4. Domeniul de aplicare a reducțiunii libertăților excesive

 

1. Noțiune

 

Reducțiunea liberalităților excesive este sancțiunea de drept civil atrasă de încălcarea, prin liberalități, a rezervei succesorale.

Așa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, reducțiunea lipsește de eficacitate liberalitățile excesive în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor.[24]

Dat fiind faptul că studiul de față se orientează asupra cauzelor de ineficacitate a contractelor, înseamnă că domeniul de aplicare, precum și celelalte aspecte referitoare la regimul reducțiunii, au a fi cercetate numai în legătură cu contractul de donație.

 

2. Domeniul de aplicare a reducțiunii donațiilor

 

Este de observat că domeniul de aplicare a reducțiunii donațiilor este mai întins decât cel al condiției de formă cerute ad validitatem, respectiv forma autentică, condiție care rămâne altminteri emblematică pentru acest contract.

Astfel, reducțiunea se aplică tuturor contractelor de donație “obișnuite”.

În plus însă, această cauză de ineficacitate privește varietățile de donație de care este străină forma solemnă: donațiile indirecte (renunțarea la un drept, remiterea de datorie și donația realizată printr-o stipulație pentru altul) și darul manual.[25]

Cu privire la cele dintâi, s-a precizat[26] că donația indirectă se poate realiza și în cadrul unui act cu titlu oneros, dacă una dintre părți, cu intenție liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, în parte cu titlu gratuit. În acest caz, problema reducțiunii se va pune, desigur, numai în legătură cu acea parte a actului juridic ce relevă intenția de a procura un folos, în forma dispunerii de un bun în favoarea altuia, fără a urmări în schimb un folos corespunzător de la acesta din urmă.

În aceste cazuri, problema donației indirecte trebuie corelată cu condițiile specifice de validitate. Spre exemplu, dacă prețul prevăzut într-un contract de vânzare-cumpărare este mult prea mic ori simbolic în raport cu valoarea bunului vândut, înseamnă că vânzarea este nulă absolut pentru preț derizoriu, respectiv preț fictiv ceea ce, potrivit principiului conversiunii, face aplicabile, în mod direct, regulile de fond ale donației, inclusiv reducțiunea; în alți termeni, liberalitatea nu mai este una indirectă, ci dimpotrivă.

 

5. Domeniul de aplicare a revocării

 

1. Noțiune. Speciile revocării

 

Noțiunea de revocare este susceptibilă de mai multe înțelesuri, chiar dacă toate acestea denotă, într-un mod oarecare, imaginea unui act juridic căruia îi este răpită cel puțin o parte din puterea sa.

Bunăoară, se face referire la revocarea ofertei sau, după caz, a acceptării ofertei, săvârșită de ofertant, respectiv de acceptant.

În acest caz, revocarea se analizează ca o cauză de ineficacitate a unui act juridic unilateral ceea ce justifică ignorarea ei în studiul de față.

În al doilea rând, ineficacitatea față de creditorii chirografari a contractelor încheiate în frauda lor de către debitor poate fi obținută prin promovarea cu succes a acțiunii revocatorii (pauliene).

Am conturat însă de la bun început aria cauzelor de ineficacitate, determinată  prin prisma înțelegerii ineficacității ca stare ce subminează puterea contractului în primul rând între părți, ca fiind una distinctă de inopozabilitate. Or, natura juridică a acțiunii revocatorii ca acțiune în inopozabilitate explică de ce nu îi vom face loc nici ei în studiul de față.

Față de aceste amendamente, revocarea ar rămâne, într-o accepțiune strictă a termenului, să acopere actul juridic prin care se retractează de către o parte sau de către ambele părți un act juridic valabil încheiat.[27]

Am observat mai sus că unii autori cercetează revocarea în contextul rezilierii, definind-o ca o reziliere voluntară. Pentru o mai bună delimitare a celor două noțiuni s-a propus criteriul stadiului de executare a contractului, revocarea găsindu-și locul pentru contractele ce nu au fost puse în executare, iar rezilierea pentru cele executate în tot sau cel puțin în parte.

În această viziune, revocarea este o cauză de ineficacitate a contractului dacă manifestarea de voință, necondiționată de un temei anume, în sensul lipsirii de efecte juridice a unui contract încă neexecutat provine de la toate părțile contractante.

 

2. Domeniul de aplicare a revocării în general

 

Pe această cale, se poate contura și domeniul de aplicare al revocării astfel înțelese. Trimiterea se face în mod necesar la art. 969 Cod Civil potrivit cu care convențiile pot fi revocate “prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Dat fiind faptul c㠓revocarea din cauze autorizate de lege” corespunde îndeosebi unor cazuri excepționale în care este admisă denunțarea unilaterală a contractelor, indiferent că este permisă de lege ori în temeiul convenției părților, revocarea prin consimțământul mutual al cocontractanților se înfățișează ca o cauză generală de ineficacitate.

Granițele revocării sunt, așadar, două: principiul irevocabilității contractelor și sfera cazurilor de denunțare unilaterală; în acest din urmă caz, acordul celeilalte părți cu privire la denunțarea unilaterală nu mai este necesar, ceea ce înseamnă că este irelevant. Din această perspectivă, pare un nonsens să se afirme că mutuus dissenssus se poate aplica și locațiunilor fără termen; dimpotrivă, aplicabilitatea revocării la locațiunile cu termen trebuie subliniată pentru că, fără acordul mutual, aceste locațiuni nu și-ar putea epuiza efectele înainte de împlinirea termenului, în afara unor situații excepționale ce ar evoca, desigur, alte cauze de ineficacitate (pieirea bunului, neexecutarea culpabilă a obligațiilor).

În concluzie, pe de o parte, principiul irevocabilității se opune posibilității ca una dintre părți să pună capăt contractului, singură și fără un motiv anume. Pe de altă parte, există situații în care, cu titlu de excepție, manifestarea, discreționară, a uneia sau unora dintre părțile contractante este suficientă pentru desfacerea contractului: denunțarea unilaterală.

 

3. Domeniul de aplicare a revocării donațiilor

 

Cât privește domeniul de aplicare a revocării merită a mai fi discutat un aspect care are în vedere terminologia legală.

Astfel, Codul civil utilizează noțiunea de revocare în materia liberalităților. Raportată la contractul de donație, această cauză de ineficacitate îmbracă trei forme: revocarea pentru ingratitudine, revocarea pentru neexecutarea sarcinii și revocarea pentru surveniență de copii.

Cu referire la primele două, se cuvine menționat faptul că revocarea se face pe cale judecătorească în temeiul unei conduite culpabile a donatarului. Acesta din urmă fie nu-și execută obligația asumată cu titlu de sarcină (inclusiv o obligație stipulată în folosul său), fie se face vinovat de anumite fapte prevăzute de lege (art. 831 Cod Civil) care, de altfel, nu reprezintă încălcarea unor obligații expres menționate în contract.

Pentru ambele situații, doctrina s-a considerat îndreptățită să ignore calificarea legală, apreciind că, în realitate, trebuie aplicat regulile din materia rezoluțiunii.

Fără a intra în detaliile legate de condițiile revocării donației pentru neexecutarea sarcinii și a revocării pentru ingratitudine, dar fiind, pe de altă parte, consecvenți concluziei desprinse în cadrul observațiilor preliminare, conform căreia calificarea legală a cauzei de ineficacitate nu se poate impune interpretului de plano, în toate cazurile, vom privi ca întemeiată această soluție. Ea ține seama atât de caracterul judiciar al revocării, cât și de imputabilitatea împrejurărilor ce întemeiază revocarea.

Revocarea pentru surveniență de copil al donatorului pare, la rândul său, depărtată de ideea de revocare astfel cum a fost definită mai sus.

Într-o opinie, s-a afirmat că și în acest caz este vorba despre o rezoluțiune care, de această dată, operează de drept.[28]

Este de netăgăduit că mecanismul consecințelor produse de surveniența copilului donatorului prezintă anumite asemănări, inclusiv pe planul efectului ex tunc al desfacerii contractului, cu urmările unui pact comisoriu de gradul IV inserat într-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu

 Ni se pare, totuși, prea puțin pentru a accepta o astfel de asimilare. Într-adevăr, ideea de culpă, mai mult, poate, chiar decât caracterul judiciar, este suficient de atașată de conceptul de rezoluțiune încât să fie de evitat extinderea domeniului de aplicare a acesteia din urmă la situații în care desfacerea contractului este cu totul detașată de conduita părții împotriva căreia se cere rezoluțiunea.

În ultimă instanță, nihil obstat să se convină anticipat asupra unei desființări de drept pentru motive neimputabile nici uneia dintre părți, dar aceasta nu este nici pe departe ipoteza art. 836 Cod Civil.

Pe de altă parte, dacă s-ar opune o fundamentare a acestui caz de ineficacitate pe o “condiție rezolutorie subînțeleas㔠nu s-ar face decât să se deschidă un câmp nou de afirmare pentru cei care critică acest concept ca fiind contradictoriu. Formal, critica este fondată pentru că, admițând că starea normală a unui act juridic este de a fi neafectat de modalități, înseamnă că acestea, inclusiv condiția, trebuie să fie explicit stipulate de părți.

O ultimă posiblitate de a argumenta noțiunea de “revocare” în legătură cu desființarea de drept a donațiilor pentru nașterea ulterioară a copilului donatorului este însă oferită chiar de formularea art. 969 alin.2 Cod Civil : “Ele se pot revoca (...) din cauze autorizate de lege”. Referirea generică la “cauze autorizate de lege” permite, în chip onest, interpretarea că legiuitorul a dorit să recunoască drept cauze de “revocare” a unui contract, în afara lui mutuus dissenssus, atât denunțarea unilaterală, cât și orice alte împrejurări “autorizate de lege” să producă același efect, între care survenirea unui copil al donatorului.

 

6. Domeniul de aplicare a denunțării unilaterale

 

1. Noțiune. Exemple

 

Denunțarea unilaterală este o veritabilă excepție de la principiul irevocabilității. Ea este, în fond, o revocare a contractului, cerută însă numai de una sau, după caz, de unele dintre părțile contractante. Pentru acest motiv, majoritatea autorilor fac din examinarea domeniului de aplicare a revocării mutuale contextul preferat al cercetării denunțării unilaterale.[29]

Domeniul de aplicare a denunțării unilaterale trebuie delimitat în funcție de cele două surse de naștere a acestei prerogative excepționale. Într-adevăr, posibilitatea de a pune capăt contractului în mod unilateral, fără a invoca un motiv anume, poate fi acordată de lege sau printr-o clauză convenită în acest scop.

În ce privește cazurile prevăzute de lege, cele mai cunoscute sunt menționate de Codul Civil:

– revocarea donației între soți (art. 937 Cod Civil);

– denunțarea contractului de locațiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1436 Cod Civil);

– revocarea mandatului de către mandant, respectiv renunțarea mandatarului la mandat (art. 1553–1556 Cod Civil);

– încetarea depozitului la cererea deponentului (art. 1616 Cod Civil).

La acestea se adaugă cazurile prevăzute în legi speciale, dintre care, pentru a ne menține în sfera raporturilor de drept civil, vom aminti numai “rezilierea” contractului de închiriere înainte de termenul stabilit, la cererea chiriașului, cu condiția notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (art. 24 lit. a din Legea nr. 114/1996).

Este de observat, sub aspect terminologic, că legiuitorul nostru nu “aloc㔠un singur concept pentru toate aceste situații în care efectele contractului încetează la inițiativa unei singure părți, fără ca aceasta să fie ținută a justifica vreun motiv anume.[30]

Astfel, în ce privește ultimul exemplu, legiuitorul apelează la noțiunea de “reziliere”, care acoperă, alături de denunțarea unilaterală pusă la dispoziția chiriașului (reglementată în condiții mai riguroase decât cele date de dreptul comun), cauze de ineficacitate care implică ideea de responsabilitate contractuală. Reiterăm afirmația că procedeul nu este recomandabil pentru că utilizarea extensivă a conceptelor juridice este calea care conduce cel mai sigur la “deprecierea” lor.

Pe de altă parte, varietatea termenilor nu depinde de varietatea contractelor. Într-adevăr, în materia contractului de mandat, legiuitorul, definind cele două cazuri de denunțare unilaterală determinate în funcție de partea care are inițiativa, se referă la “revocarea mandatarului” (de către mandant) și “renunțarea mandatarului la mandat”.

Această distincție terminologică, preluată ca atare din Codul Civil Francez (art. 2003), nu se justifică din punct de vedere al regimului juridic aplicabil. Privită față de raporturile dintre părți, cât și având în vedere efectele față de terți, încetarea mandatului prin denunțare unilaterală produce aceleași consecințe, indiferent că provine de la mandant sau de la mandatar. Singura relevanță, care excede dreptul, este aceea de a surprinde, în planul încetării contractului, rolul de inițiator al “afacerii” pe care l-a avut mandantul: mandantul “revocă”, în timp ce mandatarul care, inițial, a acceptat însărcinarea, “renunț㔠ulterior la aceasta.

 

7. Domeniul de aplicare a neîndeplinirii condiției suspensive și a îndeplinirii condiției rezoluției

 

1. Noțiune. Delimitare

 

Condiția suspensivă este acel eveniment viitor și nesigur a cărui realizare conduce la nașterea efectelor contractului, pe când îndeplinirea condiției rezolutorii atrage desființarea contractului.

Prin raportare la cauzele de ineficacitate, condiția suspensivă se manifestă, până la proba contrarie a îndeplinirii sale, ca o cauză care blochează de la început manifestarea efectelor urmărite de părți. Un contract afectat de o condiție suspensivă se naște ca un contract “inapt”, cauza de ineficacitate apărând o dată cu manifestarea de voință.

Această dinamică este, de altfel, identică, până la un punct, cu aceea a nulității, diferența făcând-o chiar realizarea evenimentului.

La condiția rezolutorie, dinamica este inversă, în sensul în care a inspirat vechiul adagiu pura est, sed sub conditione resolvitur

 

2. Domeniul de aplicare. Limite

 

Sfera de aplicare a celor două cauze de ineficacitate este destul de largă: dimensiunea acestei sfere o dă, în fond, sfera de aplicare a condiției înseși, fie aceasta suspensivă ori rezolutorie.

Limitele rămân cele clasice, tradițional acceptate, ceea ce nu exclude necesitatea unei succinte analize.

În primul rând, condiția suspensivă în ansamblul ei, ca și condiția rezolutorie privită global, este valabilă în orice contract ar fi inserată.

Excepțiile se conturează la nivelul unor subclasificări ale condiției. Avem în vedere, concret, specia condiției potestative, care, la rândul ei, cunoaște o subclasificare semnificativă pentru analiza de față, aceea în condiție pur potestativă și condiție potestativă simplă.

În ce privește condiția pur potestativă, nu există controverse cu privire la nulitatea clauzei care cuprinde o condiție pur potestativă din partea debitorului.

Cu toate acestea, s-a susținut în doctrină o teză care, plasând condiția pur potestativă din partea debitorului în contextul lui summa divisio în materia condiției, arată că numai condiția suspensivă pur potestativă din partea debitorului ar atrage nulitatea.

Se susține că rațiunea textului s-ar regăsi numai pentru această interpretare restrictivă a art. 1010 Cod Civil – care, de altfel, nu distinge între condiția suspensivă și condiția rezolutorie –, adăugându-se un argument ce ține de o interpretare gramaticală: legiuitorul vorbește de “obligația contractată”, deci “se referă la condiția de care depinde existența obligației, iar nu stingerea ei, ceea ce înseamnă că s-ar stipula în mod valabil o condiție rezolutorie pur potestativă a cărei realizare depinde de voința celui ce se obligă”.[31]

Considerăm că nici rațiunea legii, nici sintagma “obligație contractat㔠nu sunt elocvente pentru a ajunge la o astfel de concluzie. Intenția de angajare într-un raport juridic nu poate fi condiționată de un liber arbitru din partea debitorului, indiferent că momentul în care se exteriorizează această atitudine discreționară este concomitent sau ulterior încheierii contractului.

Pe de altă parte, noțiunea de “obligație contractat㔠nu a fost aleasă pentru a sugera aplicarea nulității exclusiv la obligația afectată de o condiție rezolutorie. “Obligație contractat㔠înseamnă pur și simplu obligație cuprinsă într-un contract. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un regim juridic special numai pentru ipoteza condiției suspensive, credem că ar fi putut să o spună direct, și nu apelând la formulări implicite.

În plus, ca un ultim contraargument de text, care valorifică sistematizarea legală a materiei, este de remarcat că distincția dintre condiția suspensivă și condiția rezolutorie este plasată la art. 1017–1021 Cod Civil, ceea ce înseamnă că toate dispozițiile legale ce preced această delimitare fundamentală, inclusiv art. 1010 Cod Civil, au vocație de aplicare atât pentru condiția suspensivă, cât și pentru condiția rezolutorie. 

Concluzionând, condiția pur potestativă din partea debitorului atrage nulitatea indiferent de tipul de contract în care este stipulată clauza care o conține.

3. Domeniul de aplicare a condiției potestative simple din partea debitorului

 

Veritabila excepție de la principiul aplicabilității condiției la toate contractele civile o oferă condiția potestativă simplă din partea debitorului. În acest sens, se admite că, sub sancțiunea nulității absolute totale, condiția potestativă simplă nu poate fi inclusă în contractul de donație dacă ea afectează obligațiile asumate de donator. O asemenea condiție rămâne perfect valabilă pentru toate celelalte contracte.

Această excepție a fost conturată în literatura de specialitate în legătură și ca expresie a irevocabilității de gradul II a contractului de donație.

S-a subliniat în acest sens c㠓irevocabilitatea donațiilor are un caracter special, mai accentuat decât forța obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donații (indiferent dacă s-au realizat în formă autentică, deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea privește nu numai efectele, ci însăși esența contractului, fiind o condiție de validitate pentru formarea lui...”[32]

Prevederea legală ce ar întemeia o asemenea soluție ar fi art. 822 Cod Civil, potrivit cu care “este nulă orice donațiune făcută cu condițiia căror îndeplinire atârnă numai de voința donatorului”.

S-a observat[33], cu deplin temei, că formularea art. 822 Cod Civil nu este compatibilă cu ideea de condiție potestativă simplă dacă prin acesta din urmă se înțelege acel eveniment a cărui realizare depinde atât de voința unei părți, cât și de un element exterior acesteia, precum un fapt sau voința unei persoane nedeterminate.

Dimpotrivă, art. 822 Cod Civil, în modul în care este redactat, pare să evoce o prohibire a condiției pur potestative din partea donatorului, singurul debitor al contractului de donație.

Este de presupus că motivul pentru care autorii care interpretează art. 822 Cod Civil cu aplicare la condiția potestativă simplă este refuzul de a admite, – și coerența ce trebuie să anime legiferarea le dă dreptate – că legiuitorul a dorit doar s㠓anticipeze” dispozițiile art. 1010 Cod Civil la nivelul contractului de donație, reglementarea acestuia din urmă precedând-o pe aceea a modalităților.

În alți termeni, art. 822 Cod Civil, într-o formulare care, aparent, ar relua, cu titlu de caz particular, o prevedere de drept comun (adică art. 1010 Cod Civil), ar trebui văzut ca un text de lege care dorește să spună mai mult, adică să interzică nu doar condiția pur potestativă, ci și condiția potestativă simplă din partea donatorului. 

Apreciem că toate aceste speculații ar putea fi înlăturate dacă ar fi privită cu mai multe rezerve categoria juridică a condiției pur potestative. Această specie nu este reglementată în Codul Civil Român, care cunoaște numai condiția potestativă, și nu se văd motivele pentru care ar trebui inventată doctrinar.

Nu este justificat, în ce ne privește, a face o delimitare în cadrul evenimentului pe care “și una și alta din părțile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice” (art. 1006 care reglementează condiția potestativă) după cum aportul părții este exclusiv – aceasta ar fi “condiția potestativă pur㔠– sau s-ar corela cu un element exterior (un fapt sau voința unei persoane nedeterminate) – aceasta ar fi “condiția potestativă simplă”.

În orice caz, art. 1010 Cod Civil nu face o asemenea distincție, referindu-se la condiția potestativă, definită la art. 1006. Din nou, argumentul derivat din plasarea textelor face artificială interpretarea restrictivă a art. 1010 Cod Civil în sensul că s-ar referi la categoria, de sorginte doctrinară, a “condiției pur potestative”.

Ca urmare, art. 822 Cod Civil rămâne un caz particular al art. 1010 Cod Civil, ceea ce poate fi explicat, formal, prin faptul că materia donației precede materia teoriei generale a obligațiilor, iar, pe fond, prin aceea că protecția acordată donatorului a părut legiuitorului suficient de importantă încât să reitereze dreptul comun. Căci este important să nu se acorde efecte unei liberalități decât dacă actul nu cuprind clauze care, fie și indirect, relevă o ezitare din partea celui ce se angajează într-o operațiune patrimonială atât de dezavantajoasă. Or, identificarea unei condiții potestative (nu “simplă”, nici ”pură”) din partea donatorului ar fi suficientă pentru invocarea nulității donației, cu consecința păstrării dreptului de proprietate în patrimoniul dispunătorului.

 

8. Domeniul de aplicare a caducității

 

1. Noțiune

 

Caducitatea este definită ca fiind acea cauză de ineficacitate care lovește un act juridic valid, ce nu a produs încă efecte și care se datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului și independent de voința autorului.[34]

Noțiunea de caducitate are, ca elemente constitutive, în afara validității actului (care caracterizează, după cum am văzut toate cauzele de ineficacitate prin comparație cu nulitatea), intervenția unui caz fortuit. Acest caz fortuit intervine după încheierea actului, însă înainte ca acesta să producă vreunul din efectele sale.

Cu privire la această idee, se afirmă chiar c㠓un act care a primit un început de executare nu poate fi caduc”.[35]

2. Aplicații ale caducității în materia contractului

 

O parte substanțială din sfera de aplicare a caducității o regăsim în domeniul actelor unilaterale (legatul și oferta de a contracta sunt doar cele mai importante și consacrate exemple).

Cât privește contractele, se pune problema identificării contractelor susceptibile de a fi lovite de caducitate.

Această identificare depinde de analiza cauzelor de caducitate. La rândul lor, acestea nu se pot raporta decât la acele elemente ale contractelor care există la momentul încheierii contractului, dar “dispar” ulterior și, în orice caz, înainte ca actul să producă vreunul din efectele urmărite de părți.

Aceste elemente pot fi persoana cocontractantului ori a unui terț de care depinde producerea efectelor contractului, sau obiectul contractului. Consimțământul și capacitatea sunt și ele elemente esențiale ale contractului, însă existența lor se “consum㔠integral la momentul acordului de voință, neputând fi examinate în raport cu o dată ulterioară.[36]

O altă premisă a discuției este că nu pot deveni caduce decât contracte care, prin natura lor, nu pot să producă efecte chiar de la data încheierii lor.

Aceasta înseamnă că, în principiu, caducitatea va ocoli contractele cu executare uno ictu, dar, în egală măsură, și contractele cu executare succesivă în măsura în care acestea din urmă și-au epuizat o parte din efecte.

Pentru ultima ipoteză, este sugestiv exemplul încetării locațiunii pentru pieirea fortuită totală a bunului: contractul este valabil încheiat, împrejurarea care survine perfectării locațiunii este exterioară voinței părților, însă nu suntem în prezența caducității întrucât, până la data ivirii cazului fortuit, contractul a produs efecte juridice, altminteri ireversibile. În concepția Codului Civil, “contractul este de drept desfăcut” (art. 1423), dar unii autori au încercat să ofere o calificare juridică mai puțin echivocă și au avansat ideea “rezilierii forțate”.[37]

În aceste condiții, aria contractelor susceptibile de caducitate se restrânge considerabil, mai ales dacă se ia în considerare faptul că termenul, ca modalitate a actului juridic, nu amână producerea efectelor, ci doar exercitarea dreptului născut la data încheierii contractului.

O ipoteză ce ar satisface exigențele în materie de caducitate a contractului ar fi pieirea fortuită a bunului individualizat printr-un antecontract și care ar urma să facă obiectul contractului pe care îl pregătește antecontractul.

Dacă pieirea nu ar fi fortuită, ci imputabilă celui ținut să pună la dispoziție bunul (fie cu titlu de transfer al proprietății, fie cu alt titlu), problema s-ar analiza pe terenul răspunderii pentru încălcarea antecontractului.

Pe de altă parte, este necesar ca în virtutea antecontractului să nu se fi executat nici o prestație, căci într-o atare situație redevine aplicabil㠓rezilierea forțată”, riscul contractului sau o altă instituție prin care se va pune de acord cazul fortuit survenit cu faptul că s-au produs anterior anumite efecte juridice în temeiul antecontractului.

În tiparul aceluiași exemplu (antecontractul) poate fi imaginată situația decesului cocontractantului, cu condiția ca operațiunea juridică să se fi încheiat în considerarea calităților esențiale ale acestuia.

 

 


 

Pagina anterioara
Pagina urmatoare

 

 

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC