Nicolae Zărnescu, DREPT

Contracte administrative în dreptul românesc din perioada interbelică

Nicolae Zărnescu

1. Chestiuni introductive şi precizări de ordin metodologic

Teoria contractelor administrative este o construcţie a dreptului francez modern, născută din jurisprudenţa Consiliului de Stat, jurisprudenţă con-ceptualizată apoi de doctrina administrativă.[1] Teoria Consiliului de Stat s-a sprijinit pe existenţa unor instanţe administrative încadrate în puterea executivă şi pe dreptul pozitiv care a reglementat această materie.

Această teorie se întemeiază pe o concepţie a separaţiei puterilor, caracteristică dreptului francez (care a permis crearea unor instanţe admi-nistrative încadrate în puterea executivă) şi pe o serie de legi care au reglementat competenţa instanţelor administrative: legea din 28 pluviose, anul VIII, decretul din 11 iunie 1806 şi în special legile din 16–24 August 1790 şi din 16 fructidor anul III.[2].

Această construcţie jurisprudenţială a fost determinată de faptul că principiul fundamental al egalităţii părţilor contractante consacrat în dreptul privat nu funcţionează atunci când administraţia încheie un contract cu un particular în ceea ce priveşte funcţionarea unui serviciu public[3]. Asigurând realizarea unui serviciu public (prin care este satisfăcută o nevoie socială de interes deosebit), administraţia promovează un interes public, iar prin prisma acestui fapt voinţa administraţiei (exercitată în regim de putere) depăşeşte şi domină voinţa particularului.

Jurisprudenţa Consiliului de Stat a fost preluată de doctrinari de seamă ai dreptului francez care au dezvoltat această teorie în lucrări de referinţă, unele monumentale[4].

Prin demersul jurisprudenţei şi al doctrinarilor din perioada clasică, contractul administrativ a devenit o instituţie solidă în dreptul public francez cu fundament consistent atât în practică cât şi în doctrină.[5]

În România, această teorie a pătruns pe fondul dezvoltării economice din primele decenii ale secolului XX, dezvoltare care a determinat şi intensificarea raporturilor juridice dintre administraţiile publice şi întreprinzătorii particulari în vederea concesionării diferitelor lucrări publice sau servicii publice. Având în vedere că “particularii” erau de obicei firme cu capitaluri străine şi, de ce nu, specificul politic al vremii: "Times New Roman"[6], instituţia a fost primită în mod diferit de jurisprudenţă şi doctrină.

Regăsirea  teoriei franceze în dreptul românesc a fost impietată de la început de două chestiuni (care au stat, practic, la baza teoriei franceze):

1. inexistenţa unei jurisdicţii administrative speciale[7]care să facă parte din sfera executivului;

2. lipsa unui drept pozitiv care să reglementeze expres existenţa contractelor administrative.

Cu toate acestea, realităţile economice, sociale şi politice au impus necesitatea realizării unor servicii publice sau punerea în valoare a unor bunuri din domeniul public într-o formă privată de exploatare.

Pe fondul acestor probleme se năştea evident întrebarea: este instituţia contractului administrativ compatibilă cu sistemul de drept din România sau reprezintă o “instituţie exogenă ce nu poate evoca esenţa realităţilor endogene”?

Redactând acest material la o distanţă de şapte-opt decenii de vremurile respective, putem formula un răspuns rapid, dar care nu ar fi în conformitate cu rigorile ştiinţifice,şi anume că problema nu ar fi stârnit controverse şi nu ar fi generat discuţii atât în practică cât şi în doctrină dacă nu ar fi existat un temei real al aplicării acestei instituţii şi în sistemul nostru interbelic.

În cazul primului punct arătat mai sus, au existat la nivelul Curţii de Casaţie şi Justiţie practici neunitare, mai ales în cursul deceniului patru, în legătură cu acest lucru reacţionându-se serios şi în publicistica de specialitate[8]. Disputa s-a dus între Secţiunea I şi Secţiunea III prima fiind competentă să soluţioneze recursurile în materie civilă[9] iar cea de-a doua atât recursurile în materie comercială[10] cât şi recursurile în materie de contencios administrativ sau în materie administrativă şi fiscală care nu sunt date prin legi speciale în competenţa altor instanţe.[11] Apare ca evidentă o cristalizare a orientării către Secţiunea III[12], aspect asupra căruia vom reveni ulterior.

În cazul dreptului pozitiv din perioadă, într-adevăr, nu asistăm la o reglementare expresă a noţiunii de contract administrativ, decât cu o singură excepţiea[13] şi aceea comentată diferit în doctrină[14]. Cu toate acestea, se regăsesc în actele normative importante ale vremii[15] dispoziţii privitoare la contractele încheiate de către administraţie cu particularii, în vederea realizării unor servicii publice. De asemenea, găsim (în diferite contexte) şi enumerări ale unor contracte care sunt supuse acestui regim derogatoriu.[16]

Aceste dispoziţii au un caracter derogatoriu de la dreptul comun, fapt care conduce în mod clar că realitatea a impus crearea unor norme de către legiuitor care să fie în afara cadrului contractual descris de legea civilă aspect asupra căruia, de asemenea, vom reveni.

Opiniile formulate în perioada interbelică în legătură cu instituţia contractelor administrative parcurg tot registrul, de la negare până la o largă acceptare. De aceea se impune o analiză făcută pe toate nivelurile deptului: drept pozitiv, jurisprudenţă, doctrină.

În demersul nostru vom încerca să surprindem:

1. modul în care doctrina de drept public a acceptat şi a subliniat caracterul derogatoriu de la dreptul comun al contractelor încheiate de administraţie;

2. soluţiile practicii judiciare;

3. modul în care dreptul pozitiv a reglementat acest tip de contracte încercând să surprindem elementele deogatorii de la dreptul comun.

2. Contractele administrative în doctrina interbelică

Aşa cum am arătat în prima parte a lucrării, opiniile formulate în doctrină au fost diferite. Analizând opiniile formulate în doctrina interbelică, Prof. univ. Antonie Iorgovan, determinând perioada până la adoptarea Constituţiei de la 1948, consideră că în literatură s-au exprimat trei mari opinii: a) de acceptare a teoriei contractelor administrative, în sens restrâns (prof. J. H. Vermeulen,
E. D. Tarangul, I. Vântu); b) de respingere a oricărei teorii a contractelor administrative (prof. A. Teodorescu, P. Negulescu); c) de acceptare a teoriei contractelor dministrative în sens larg. ( P. Strihan)[17]

Petre Strihan[18], făcând o analiză similară, identifică următoarele criterii de structurare a doctrinei: a) autori care au preluat şi au căutat să introducă teoria franceză (I. G. Vântu, J. H. Vermeulen); b) autori care neagă teoria contractelor administrative (P. Negulescu, A. Teodorescu); c) autori care admit existenţa a două categorii de contracte: contracte de drept public, supuse unui regim de drept public şi contracte de drept privat supuse unui regim de drept privat; nepunându-se în discuţie natura juridică a primei categorii chiar şi contractele de drept privat au un regim derogatoriu[19] (E. D. Tarangul); d) autori care consideră ca fiind administrative toate contractele încheiate de administraţiile publice şi care sunt supuse unui regim de drept administrativ rezultând din principii şi legi de drept public (Em. Botiş, G. Costi[20]).

Paul Negulescu admite ideea conform căreia contractul de concesiune nu poate fi asimilat cu vreunul din contractele reglementate în legea civilă sau comercială. “Concesiunea, trebuie să recunoaştem, că nu a fost prevăzută şi reglementată nici de Codul civil, nici de Codul de comerţ; concesiunea nu se aseamănă cu vânzarea, căci nu are loc nici un transfer de proprietate, şi nici nu se constituie în favoarea concesionarului nici un drept perpetuu; ea nu se poate asemăna nici cu închirierea, căci concesionarul nu plăteşte chirie, din contră el este autorizat să perceapă taxe asupra celor ce se folosesc de serviciul concedat; ea se poate asemăna mai mult cu contractul de societate, în sensul că autoritatea concedentă are o participaţiune de beneficii. Găsim într-o concesiune aporturi aduse de ambele părţi, şi de concedent – folosinţa temporară a domeniului public – şi de concesionar – capital, muncă, pricepere; găsim intenţiunea de a realiza beneficii şi împărţirea beneficiilor. Cu toate acestea, diferenţele între concesiune şi contractul de societate sunt foarte mari, căci autoritatea administrativă aduce ca aport o parte din domeniul public, asupra căruia ea are un drept de putere publică. Un asemenea drept nu poate fi înstrăinat, ci numai folosinţa lui poate fi acordată pe un termen anumit. Asociaţii au drepturi egale, pe câtă vreme concesionarul are drepturi superioare; asociatul care girează afacerea, lucrează pentru comptul tuturor asociaţilor, pe câtă vreme concesionarul lucrează pe comptul său, el suportă riscurile, pe el îl privesc pierderile exploatării.”[21]

Cu toate că ia în calcul distincţia dintre concesiune şi contractele prevăzute în dreptul privat în momentul în care se pune în discuţie prezenţa contractelor administrative în dreptul nostru, Paul Negulescu apreciază: “Noi credem, cel puţin pentru Ţara noastră, că ideea contractului administrativ nu prezintă nici un interes,căci la noi aceste contracte sunt cârmuite de legea civilă în ceea ce priveşte raporturile între părţi, iar, dacă ele sunt supuse la anumite formalităţi şi abilitări, aceasta nu modifică situaţiunea.[…] În asemenea condiţiuni cum se poate susţine că concesiunea ar fi un contract de drept public, căci ideea de dispoziţiune reglementară exclude ideea de contract unde se cere concurs de voinţe. Iată de ce nu împărtăşim părerea acelora care susţin, împreună cu prof. Gaston Jeze, că ar exista asemenea contracte administrative.”[22]

Opiniei profesorului Negulescu i se raliază şi Anibal Teodorescu care situează aceste contracte printre actele de gestiune ale administraţiei[23]. Autorul nu poate să accepte ideea unui contract administrativ (termenul contract vizând prin esenţă o situaţiune consensuală) atâta vreme cât “În actul de autoritate, administraţia nu discută şi nu tratează nimic cu nimeni, nu convine nimic, ci numai îşi manifestă voinţa sa …actul de autoritate apare aşa dar ca un act unilatral de voinţă a Statului, ceea ce îl deosebeşte de actul de gestiune.” [24]Spre deosebire de actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul de gestiune este un act bilateral, contractual, căci el constă întotdeauna într-un acord de voinţe “din această cauză va îmbrăca totdeauna forma obişnuită a actelor contractuale din dreptul privat”.

Prof. J. H. Vermeulen consideră că există în doctrina şi jurisprudenţa noastră o teorie a contractelor administrative, proprie dreptului public,marcând o treaptă însemnată în evoluţia dreptului administrativ.[25] Autorul consideră că contractul dintre o autoritate şi un particular nu implică echilibrul de interese care caracterizează contractele de drept privat, deoarece autoritatea reprezintă însăşi serviciul public care cristalizează interesul colectivităţii. Acest element “implică aplicarea unor reguli străine dreptului privat, având drept scop ocrotirea interesului colectivităţii care este aceia a funcţionării regulate şi continuă, nu poate fi asigurată numai cu normele statornicite în codul civil, dar fără îndoială că el nu va putea să răspunză necesităţilor scopului urmărit: funcţionarea unui serviciu public în mod continuu şi regulat. Tocmai spre a putea asigura acest scop, ţinându-se seama în tot momentul de nevoile publicului, părţile pot conveni adoptarea unor anumite regule care îndepărtează şi mai mult încă contractul respectiv de contractele de drept privat.” (subl.ns.)[26]

În opinia prof. Erast Diti Tarangul contractele încheiate cu particularii în scopul de a colabora împreună în vederea realizării unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de drept public sau contracte administrative.[27] Particularităţile acestor contracte rezidă în regimul lor juridic special concretizat în forme speciale necesare pentru încheierea şi executarea acestora. Autorul marchează distincţia dintre regimul contractelor administrative şi cel al contractelor civile reţinând următoarele: particularul care a încheiat un contract cu administraţia nu va putea să îl cedeze întreg sau în parte altei persoane, decât cu aprobarea administraţiei; unele clauze din contractul administrativ sunt de natură reglementară; administraţia îşi rezervă dreptul, dacă interesul general o cere sau când conceesionarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile stipulate în actul de concesiune, să poată rezilia contractul, fie direct din oficiu, prin decizie administrativă dată pe cale unilaterală, fie pe cale judecătorească; contractelor administrative li se aplică teoria nimpreviziunii, care nu se aplică contractelor de drept comun.

Unul din partizanii teoriei contractelor administrative în sens larg este George Costi. În opinia sa “prin contract administrativ înţelegem acordul de voinţă, manifestat într-o anumită formă şi încheiat între reprezentanţii competenţi ai unei persoane administrative şi particulari sau agenţii altor administraţii publice, asupra unor obiecte determinate, cu scopul de a produce efecte juridice necesare satisfacerii interesului general.”[28]

3. Contractele administrative în jurisprudenţa interbelică

Lipsa unui drept pozitiv care să reglementeze expres existenţa contractelor administrative şi opiniile exprimate în doctrină au avut un rol hotărâtor în ceea ce priveşte optica instanţelor judecătoreşti, mai ales instanţa supremă, asupra instituţiei în cauză.

Sunt rare soluţiile în care instanţele folosesc sintagma de contract administrativ. Curtea de Casaţie sec. I, în decizia 279/1929, menţionează noţiunea de contract administrativ opus contractului de drept civil. Astfel, instanţa supremă apreciază: “Având în vedere că în principiu o administraţiune publică poate să încheie cu un particular în vederea serviciului public un contract de Drept privat, guvernat de legea dreptului comun,sau un contract administrativ guvernat de regimul Dreptului public” [29].

În decizia 1030/1929, Curtea de Casaţie sec. III consideră că angajarea unui funcţionar public întrucât priveşte funcţionarea unui serviciu public constituie un contract administrativ, pe care îl califică ca fiind un act de autoritate.[30]

În anul 1934 instanţa supremă, prin decizia 1917 pronunţată de secţiunea III reeditează jurisprudenţa sus amintită pronunţându-se asupra admisibilităţii unor asemenea contracte în Dreptul nostru administrativ precizând însă un criteriu de distincţie al acestor contracte şi anume stipulaţiunea părţilor privind jurisdicţia aleasă în caz de litigii privind executarea contractului.[31]

În afara acestor soluţii, în care instanţa supremă s-a pronunţat uzitând expres termenul de contract administrativ, au existat frecvent soluţii în care s-a constatat caracterul derogatoriu[32] de la dreptul comun al prevederilor contractelor încheiate de administraţiile publice în vederea realizării unor servicii publice fără însă a se face vorbire expresă despre contracte administrative.

Într-un articol apărut în Curierul Judiciar [33], Petre Strihan ilustrează în mod relevant situaţia din jurisprudenţa deceniului patru.

El arată că pe fondul intervenţiei Statului, în domenii tot mai numeroase şi mai variate, preferinţa administraţiilor pentru procedura contractuală s-a intensificat. Autorul relevă faptul că administraţiile pot încheia atât contracte civile cât şi contracte comerciale. Acestea din urmă se pot diferenţia în contracte obiectiv comerciale şi contracte subiectiv comerciale (în funcţie de calitatea de comerciant a particularului cocontractant; contracte subiectiv comerciale din partea administraţiei publice neputându-se întâlni, deoarece aceste persoane de drept public nu pot avea calitatea de comerciant).

În funcţie de aceste date ale problemei, litigiile sunt apreciate diferit, soluţionate de secţii diferite, soluţii materializate în opinii diferite.[34]

Au existat soluţii,din rândul celor care au negat caracterul derogatoriu al contractelor încheiate de administraţia publică (în cazul de speţă în vederea exploatării unui bun aflat în domeniul public), pronunţate în ciuda unor susţineri îndrăzneţe (chiar dacă întemeiate pe considerente de drept privat).

Astfel, în cauza soluţionată prin decizia 345/1932 pronunţată de Secţia a IV-a a Tribunalului Ilfov[35], administraţia a susţinut că “fiind vorba de concesiunea unui domeniu public, o asemenea concesiune, chiar atunci când rezultă dintr-o concesiune expresă constituie o simplă toleranţă administrativă şi deci e revocabilă ad nutum pentru că domeniul public nu este susceptibil de apropriaţiune privată.” Respingând aceste susţineri, instanţa a considerat că “fiind vorba de un contract care obligă pe părţi la respectarea condiţiunilor cuprinse într-însul, susţinerile făcute de pârâtă relativ la revocabilitate contractului trebuie înlăturate.”

Alte soluţii de acest gen au considerat ca fiind “simple recomandaţiuni” normele derogatorii stabilite prin legi speciale. În condiţiile în care textul de lege prevedea în cazul contractelor de închiriere încheiate de administraţie cu particularii prin bună învoială supunerea proiectelor de contracte Contenciosului administraţiei respective şi apoi consilierului controlor[36]instanţa apreciază aceasta ca fiind “o simplă recomandaţiune a legiuitorului, fără a se fi prevăzut vreo sancţiune în cas de nerespectare a lor.” În aceste condiţii, “nerespectarea lor nu poate atrage nulitatea contractului.”[37]

Concesionarea dreptului de a percepe taxe comunale a fost percepută ca un act de comerţ prin prisma cracterului speculativ al operaţiunii pentru particular.[38]

În marea lor majoritate, însă, soluţiile pronunţate în practica judiciară au relevat caracterul derogatoriu şi regimul juridic distinct al contractelor încheiate de administraţii în vederea realizării unor servicii publice.

Lipsa licitaţiei publice[39] obligatorii în baza legii[40]conduce în mod invariabil la nulitatea contractelor.[41]În acest sens s-a reţinut: “Dacă este exact că principiul pe bază de licitaţie publică a fost edictat de lege în interesul exclusiv al Statului, în scopul, bine înţeles de a nu se frusta avutul lui prin contracte oneroase,nu este mai puţin adevărat că legea în discuţiune – lege administrativă şi deci de ordine publică (Legea contabilităţii n.n.) – nu a avut în vedere interesul relativ şi limitat al Statului, considerat ca persoană juridică de drept privat, ci interesul obştesc asupra căruia Statul, ca organ de drept public administrativ, e chemat să vegheze şi pe care e dator a-l satisface în cadrul strict şi riguros al dispoziţiunilor legale”.[42] În aceste condiţii, încălcarea unei norme de ordine publică va atrage nulitatea absolută a contractului. Pentru aceste considerente, principiul nulităţilor relative admis în dreptul privat nu poate fi admis prin analogie sau interpretare în materia legilor de drept public.[43] Asupra caracterului absolut sau relativ al nulităţii a existat însă un dezacord în jurisprudenţă între Secţiunea I şi Secţiunea III a Curţii de Casaţie. În anul 1939, Curtea de Casaţie în secţiuni unite a tranşat problema stabilind jurisprudenţa în sensul nulităţii absolute.[44]

Administraţia nu poate face nici un angajament fără un credit prealabil deschis.[45] În acest sens, lipsa creditului prealabil şi încheierea contractului fără existenţa acestui element esenţial a fost cenzurată de practica judiciară.

Chiar dacă prestaţia particularului s-a realizat (în speţă un contract de furnituri constând în masă lemnoasă pentru un regiment), lipsa creditului prealabil deschis şi încheierea contractului din iniţiativa şi pe răspunderea personală a ofiţerilor determină instanţa să “constate că în cauză a avut loc furnitura fără paza dispoziţiunilor categorice, înscrise în lege (Legea contabilităţii n.n.), urmează că nu poate exista pentru minister răspunderea”[46].

Chiar dacă în cauză există o adresă a autorităţii ierarhic superioare prin care “se comunica că suma în litigiu, privind un exerciţiu închis, va fi ordonanţată când ministrul de finanţe va deschide creditele necesare, acceptând prin aceasta obligaţiunea de plată fără nici o rezervă” lipsa creditului prealabil deschis atrage nulitatea contractului. Chiar dacă instanţele inferioare au obligat Ministerul de Interne să plătească contravaloarea unor furnituri făcute Inspectoratului General al Poliţiei din Basarabia, în recurs, ministerul “se plânge de exces de putere şi violarea legii susţinând că în speţă este vorba de un raport de drept public şi acţiunea nu trebuia admisă dacă se examina că pentru angajarea cheltuielii nu era credit deschis.” Curtea de Casaţie admite recursul reţinând ca esnţială chestiunea (in)existenţei creditului prealabil deschis.[47]

În baza dispoziţiunilor din Legea contabilităţii din 1929[48], contractele care depăşesc o anumită sumă prevăzută de lege[49] nu se pot încheia decât cu aprobarea Consiliului de Miniştri.[50] Încheierea unor astfel de contracte fără această aprobare este lovită de nulitate.[51] Mai mult decât atât în condiţiile în care particularul contractează în lipsa acestei aprobări, se află în culpă. S-a considerat că acesta “contractând cu un incapabil, era îndatorat la diligenţele necesare pentru ca contractul să fie încheiat în condiţiuni care să asigure validitate lui; aceste condiţiuni fiind prescrise de legi şi regulamente, recurentul era în măsură să le cunoască şi putea impune Ministerului îndeplinirea lor. Nefăcând aceasta, recurentul se află dânsul în culpă, ceea ce îi ridică orice drept la daune”.[52]

4. Dispoziţii derogatorii cuprinse în actele normative din perioadă

Aşa cum arătam anterior, termenul de contract administrativ este folosit în dreptul pozitiv într-o singură ocazie şi anume Decretul-lege 3557 din 22 octombrie 1940 privitor la rezilierea contractelor administrative.[53] În opinia autorilor din acea perioadă s-a considerat că acest act normativ reglementeză rezilierea pe cale administrativă a unui singur gen de contract şi anume concesiunea.[54] Acest lucru a fost determinat şi de conţinutul relativ ambiguu al primului articol al decretului-lege.[55] La vremea respectivă în doctrină deja fuseseră enumerate şi definite contractele administrative.[56] Contractul de concesiune apare ca fiind unul din contractele administrative.Primul articol al acestei legi poate fi interpretat însă şi în sensul în care nu toate concesiunile sunt contracte administrative.

Cu toate acestea, actele normative ale vremii au cuprins dispoziţiuni derogatorii care au dus la conturarea în doctrină şi în jurisprudenţă a regimului distinct al contractelor încheiate de administraţiile publice.

Principalul act normativ şi care putem spune că a constituit dreptul comun în materie a fost Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public[57]. Era firesc ca în această lege să apară discuţii în legătură cu relaţiile contractuale ale administraţiilor publice având în vedere că orice demers de acest fel angajează relaţii cu bugetul public.Acest act normativ reglementează,printre altele, modul de angajare al cheltuielilor[58], organizarea oficiului central de licitaţii şi modul de ţinere al licitaţiilor[59], norme privind încheierea şi executarea contractelor încheiate de administraţii[60].

În 1931, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, sunt adoptate Normele pentru ţinerea licitaţiilor administraţiilor publice.[61]Actul normativ prevedea dispoziţii privind chestiunile prealabile ţinerii licitaţiei[62], condiţiile participării la licitaţie, ţinerea licitaţiilor, formalităţile efectuate pentru aprobarea licitaţiilor, despre oferte şi garanţii, recepţionarea materialelor, taxe de timbru, plată şi reduceri de preţ, transmiterea contractului, riscuri, sancţiuni şi renunţări.

Discuţiile care s-au făcut în legătură cu natura juridică a contractului de concesiune a bunurilor din domeniul public şi a lucrărilor publice ale administraţiilor au fost determinate şi de faptul că reglementarea acestui tip de contract a fost cuprinsă în Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice[63]cunoscută sub numele de legea comercializării.[64]Obiectul arendării sau închirierii îl constituiau bunurile publice[65], iar al concesiunii – întreprinderile, instituţiile, aşezămintele, exploatările, bunurile şi drepturile aparţinând statului, judeţelor, comunelor şi oricăror altor instituţiuni, aflate sub controlul acestora[66].

Dispoziţii speciale sunt cuprinse şi în Legea pentru exploatarea minelor[67]. În conformitate cu art. 1, obiectul reglementării îl constituiau zăcămintele substanţelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinaţiuni ale acestora, precum şi zăcămintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere şi gazele naturale de orice fel, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului. Toate acestea sunt şi rămân ale Statului, în toată desvoltarea lor, de la suprafaţă până la orice adâncime. Acest act normativ cuprinde dispoziţii vizând punerea în valoare a substanţelor miniere care aparţin statului.Punerea în valoare se face prin lucrări de prospectare[68], explorare[69] şi concesiune[70]. Actul cuprinde dispoziţii derogatorii de la dreptul comun dintre care cele mai interesante pentru conturarea caracterului special al acestui tip de contracte îl constituie cale referitoare la încetarea concesiunii prin retragerea acesteia (Art. 101 şi urm.)[71].

Dispoziţii vizând încheierea contractelor autorităţilor publice întâlnim şi în Legea pentru organizarea corpului de avocaţi publici.[72]

Am încercat să facem o scurtă trecere a actelor normative ale vremii care au reglementat contracte închiate între administraţii şi păarticulari surprinzând elementele derogatorii care, spunem noi, definesc un regim juridic aparte, un regim de drept public.

5. Concluzii

Putem spune că instituţia contractelor administrative a avut în dreptul românesc o “naştere cu dureri” şi o “copilărie agitată”. Au existat opinii[73] care au considerat ca fiind nocivă preluarea acestei instituţii în dreptul nostru. Argumentele în favoarea acestui punct de vedere plecau în esenţă de la faptul că elementele care au stat la baza apariţiei şi dezvoltării instituţiei în dreptul francez[74] au lipsit în dreptul nostru.

Cu toate acestea, realităţile economico-sociale au impus realizarea unor sarcini ale administraţiei într-o formă particulară de exploatare.

În acest sens au fost edictate norme şi s-a creat practică judiciară. Era evidentă apariţia unor deosebiri de opinii având în vedere că în chiar patria-mamă a contractelor administrative această instituţie cunoaşte critici chiar de la unii autori de drept public.[75]

Cu toate acestea, demersurile teoretice în sensul acreditării acestei concepţii au fost consistente şi de valoare.În baza acestora s-au formulat opiniile din perioada 1950–1989[76], opinii care stau la baza teoriilor actuale privind contractele administrative din dreptul nostru.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Buc.1966, vol. I, II.

2. Paul Negulescu – Tratat de Drept administrativ român, ed. IV, 1934.

3. Anibal Teodorescu – Tratatul de Drept administrativ 1929.

4. E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, Editura “Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1944.

5. Gaston Jeze – Les Contrats Administratifs, 4 vol., Ed. Girard, Paris,1927.

6. Petre Strihan – Contractele administrative în dreptul român. Contribuţiuni la o teorie generală, Tipografia Curierul judiciar, Buc., 1946.

7. Petre Strihan – “Contractele administrative sub unghiul competenţei secţiunilor Înaltei Curţi de Casaţie”, Curierul Judiciar, nr. 16/1936.

8. Jean H.Vermeulen – Evoluţia Dreptului Administrativ Român, Institutul de Arte Grafice Vremea, Buc. 1943.

9. Jean H. Vermeulen – Contractul de concesiune de serviciu public, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930.

10. Alex Cerban – “Variaţiuni jurisprudenţiale cu privire la caracterul nulităţii actelor de gestiune ilegale”, Curierul Judiciar, nr. 12/1936.

11. C. G. Zotta – Cod de şedinţă, Ed. Cugetarea, Buc. 1938.

Content

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC