cine

 

1.     În calitate de pronume interogativ, cine se referă mai ales la un nume de persoană sau fiinţă şi apare în interogaţiile directe ca:

-          subiect:

Cine a intrat?

-          complement direct:

Pe cine ai văzut?

-          complement indirect în dativ, reluat, facultativ, prin pronume:

Cui (i)-ai dat cartea?

sau acuzativ:

De cine depinde totul?

 

[util.] Cine se poate referi şi la nume de obiecte, dar numai când are funcţia de subiect:

-                     Cine are aceste proprietăţi?

-                     Efedrina.

 

[util.] Ca subiect, cine impune predicatului persoana a III-a, pluralul fiind incorect:

Cine a cumpărat cartea, voi?

*Cine aţi cumpărat cartea, voi?

 

[util.] Atunci când cine este nume predicativ, acordul verbului se poate face şi la plural, după cum este cazul:

Cine este el?

Cine sunt ei?

 

[util.] Ca pronume interogativ, cine este urmat, adesea, de pronumele altul, alta, sau altcineva:

Cine altul / alta / altcineva l-ar fi îngrijit mai bine?

 

2.     Ca pronume relativ, cine introduce propoziţii subordonate.

 

[util.] Când introduce o subordonată neatributivă corespunzătoare unui complement în dativ, cine ia forma de dativ, altminteri se dă naştere unui anacolut:

 

Cui a învăţat nu-i e teamă de examen.

*Cine a învăţat, nu-i e teamă de examen.

 

[util.] Atunci când introduce o subordonată, cine poate fi subiect al acesteia, în alt caz decât nominativul:

 

Obligaţia cui vede ceva în neregulă este să anunţe poliţia…

 

[stil./util.] Cine este reluat în regentă prin pronumele acela, ceea ce dă frazei, uneori, o nuanţă emfatică:

 

Cine nu a greşit, acela să arunce cu piatra.

 

3.     Cine ştie + pronume sau adverb relativ.

Cine intră în diverse combinaţii cu alte pronume relative şi cu verbe, alcătuind locuţiuni pronominale sau adjectivale: cine ştie ce, cine ştie cine, cine ştie când, cine ştie cât, nu ştiu cine, te miri ce, echivalente pronumelor adjectivelor sau adverbelor:

Cine ştie ce i-o fi băgat în cap (= i-a băgat în cap ceva).

Cine ştie cine a încurcat iţele (= cineva a încurcat iţele).

Eu am nevoie de medicamente, iar el se întoarce cine ştie când (= cândva).

Parc-ar fi câştigat cine ştie cât.

El, un nu ştiu cine, vine să ne dea sfaturi.

E şi el te miri cine în sat (= cineva).

 

[stil.] Toate aceste locuţiuni caracterizează exprimarea orală, aparţinând limbajelor popular şi familiar.

 

(- relativ I, interogaţie₂).

(MIHAELA POPESCU)

cine ştie când - cine₃

cine ştie cât - cine₃

cine ştie ce - cine₃

cine ştie cine - cine₃