gen

 

1.     În limba română există trei genuri: masculin, feminin şi neutru. Numai pentru un anumit număr de substantive animate şi în special nume de persoană (- substantiv₁) opoziţia dintre masculin şi feminin corespunde diferenţei de sex: student – studentă, vecin – vecină, leu – leoaică.

·         Această concordanţă apare nu numai la numele comune, ci şi la numele proprii de persoană: Ion – Ioana, Gabriel – Gabriela, Alexandru – Alexandra.

·         Există situaţii când concordanţa dintre genul gramatical şi sex nu mai este respectată. [util.] Unele substantive ca ministru, ambasador au şi o formă feminină ministră, ambasadoare care este însă foarte rar folosită, preferându-se forma masculină:

 

Doamna ministru a hotărât…

 

·         În afară de substantivele care denumesc animate, genul gramatical nu are legătură cu sexul. Genul gramatical este justificat numai de terminaţie.

·         Criteriul terminaţiei este decisiv în apartenenţa unui substantiv la un gen sau altul, deşi nu există reguli stricte în această privinţă. Nimic din forma substantivului nu ne poate da indicii în privinţa genului. Singura regulă ce poate fi amintită este că nici un substantiv terminat în consoană nu este feminin, ci masculin sau neutru. Reciproca nu este însă valabilă. Un substantiv terminat în vocală poate fi masculin: popă, tată, frate, munte, pui, unchi, dar şi neutru: nume, prenume, taxi, fotoliu, colegiu.

Identificarea genului se face prin articol sau prin forma adjectivului care însoţeşte substantivul, deşi pentru un străin care învaţă limba română acestea nu sunt revelatoare. De aceea, substantivele se învaţă de obicei în asociere cu numeralul: un – doi (pentru masculin), o – două (pentru feminin), un – două (pentru neutru).

 

2.     Câteva reguli care permit aprecierea genului.

 

Aprecierea genului după înţeles este aproape imposibil de făcut, deoarece numele de obiecte, de abstracte, de localităţi pot aparţine în egală măsură la toate genurile. Totuşi se pot face câteva precizări în unele cazuri.

·         Majoritatea numelor inanimate sunt neutre: pahar, dulap, frigider, afiş, obraz, impas, piept, drog, ajutor, deceniu, măr, lac, minut, cămin, dans, turneu, studiu, dig etc., deşi pot fi şi masculine: cartof, perete, pom, pantof, dinte, idol, castravete, munte sau feminine: pijama, ţară, schemă, capcană, cafea, brăţară, crimă, artă etc.

·         Sunt, de asemenea, neutre numele de jocuri şi sporturi: box, fotbal, şah şi numele de vânturi: austru, ciclon, crivăţ.

·         Sunt numai masculine numele literelor alfabetului: a, b, c, d, numele lunilor anului: aprilie, mai, iunie, numele notelor muzicale: do, re, mi, fa etc.

·         Sunt întotdeauna feminine numele continentelor: Europa, Asia, Africa, numele zilelor săptămânii: luni, marţi, joi, numele anotimpurilor: primăvară, vară, iarnă, numele de fructe: pară, cireaşă, caisă, prună. Fac excepţie strugure, pepene, ananas care sunt masculine şi măr care este neutru.

Sunt, de asemenea, feminine numele de limbi: româna, latina, franceza, spaniola.

·         Numele de ţări: România, Italia, Iran.

Sunt feminine numele de ţări care se termină în a: Franţa, Italia, Canada, Brazilia, Portugalia.

Sunt masculine cele terminate în consoană sau într-o altă vocală: Iran, Irak, Congo, Peru.

·         Numele de maşini: Dacia, Ford.

Substantivul maşină este feminin. Când maşina este însă numită după marca ei, genul diferă în funcţie de terminaţia cuvântului care indică marca. Dacă acesta se termină în vocală, este feminin:

 

Şi-a cumpărat o Dacia (o Lancia, o Toyota) albă.

 

Dacă se termină în consoană, este masculin pentru forma de singular.

 

Şi-a cumpărat un Ford (un Citroën, un Fiat) nou.

 

Diferenţa se face prin selectarea articolului de masculin sau feminin şi prin acordul adjectivului.

 

3.     Formaţii feminine.

·         Formaţii feminine în – ă.

Multe substantive feminine sunt formate de la masculin prin adăugarea sufixului -ă: coleg – colegă, vecin – vecină, elev – elevă, pianist – pianistă.

 

·         Formaţii feminine în -iţă.

Tot de la forma de masculin se pot obţine feminine cu ajutorul sufixului - iţă: frizer – frizeriţă, poştar – poştăriţă, doctor – doctoriţă, sudor – sudoriţă.

Femininul doctoriţă nu se foloseşte pentru a indica titlul şi nici în adresarea directă. Vom spune deci:

 

Doamnă doctor, aţi avut dreptate.

 

sau

Doamna doctor Ionescu lipseşte astăzi.

 

Fie că este vorba de o femeie sau de un bărbat, nu ne adresăm niciodată simplu cu Doctore!, ci Doamnă doctor sau Domnule doctor.

Ca titlu ştiinţific, doctor nu are formă de feminin. Spunem:

 

Ea este doctor în ştiinţe juridice.

 

·         Feminine în -toare.

Masculinele formate cu sufixul -tor sunt punct de plecare pentru formarea femininului cu ajutorul variantei feminine a acestui sufix, -toare: învăţător – învăţătoare, muncitor – muncitoare, animator – animatoare, vânzător – vânzătoare.

 

·         Feminine în -că.

Sufixul  -că se adaugă la masculine pentru a obţine substantive feminine denumind o persoană: ţăran – ţărancă, bucureştean – bucureşteancă, ţigan –ţigancă, orăşean – orăşeancă, român – româncă, elveţian – elveţiancă.

[util.] Sufixul – că este rezervat pentru numele de persoană. Nu vom spune deci niciodată *limba româncă.

 

·         Feminine în -oaică.

Femininele obţinute de la masculin cu sufixul -oaică sunt mai ales nume de animale: lup – lupoaică, leu – leoaică sau denumesc fiinţele de sex feminin aparţinând unui anumit popor: turc – turcoaică, francez – franţuzoaică, grec – grecoaică, rus – rusoaică.

 

·         Feminine în -easă.

Femininele obţinute cu sufixul -easă sunt în număr mai redus: lăptar – lăptăreasă, croitor – croitoreasă, mire – mireasă. Cele câteva substantive feminine terminate în -esă sunt împrumuturi din limba franceză: poetesă, negresă, prinţesă.

 

·         Profesor – profesoară.

[util.] Profesor, cu forma corespunzătoare de feminin profesoară se foloseşte curent şi în adresarea curentă, dar întotdeauna precedată de apelativul Domnule sau Doamnă. Când ne referim însă la titlu, se utilizează numai masculinul:

Ea este profesor emerit.

 

·         Avocat – avocată.

Masculinului avocat îi corespunde femininul avocată care nu se folosesc singure în adresarea directă, ci precedate de Domnule sau Doamnă.

 

·         Autor – autoare.

Femininul autoare este folosit curent, atât când vorbim despre o femeie – autor, cât şi ca semnătură, de exemplu după o prefaţă.

 

·         Medic.

Nu are formă corespunzătoare de feminin. Când spunem medicii, înţelegem deopotrivă şi femeile şi bărbaţii medici. Dacă vrem să specificăm că este vorba despre o femeie, folosim termenul doctoriţă.

 

4.     Substantive cu forme diferite după gen.

Anumite substantive au pentru feminin o formă complet diferită de forma masculină: berbec – oaie, pisică – motan, cocoş – găină, frate – soră, ginere – noră, unchi – mătuşă, ţap – capră.

 

5.     Formaţii masculine.

Mult mai rar se înregistrează substantive masculine formate de la feminin.

 

·         Masculine în -oi.

Cele câteva substantive formate cu sufixul – oi (care are, implicit, şi valoare augmentativă) sunt nume de animale şi păsări: cioară – cioroi, broască – broscoi, raţă – răţoi, vulpe – vulpoi.

 

 [util.] Aceste nume masculine se utilizează în limbajul curent numai când vorbitorul ţine să precizeze că este vorba despre un mascul din specie. Ca termen generic se foloseşte forma feminină.

 

·         Masculine în -an.

Ca şi în cazul precedent, derivatele masculine în -an sunt puţine şi sunt folosite când vorbitorul ţine să precizeze genul: curcă – curcan, gâscă – gâscan, ciocârlie – ciocârlan.

 

6.     Substantivele mascul şi femelă.

Se folosesc pentru a preciza, în caz de nevoie, sexul animalelor al căror nume au numai formă de masculin sau numai formă de feminin: o panteră mascul, un elefant femelă.

Au numai formă de masculin: şarpe, jaguar, hipopotam, elefant, râs, rinocer etc.

Au numai formă de feminin: lama, puma, antilopă, panteră, girafă, hienă etc.

 

7.     Anumite substantive cu formă de feminin desemnează bărbaţi: ordonanţă, sentinelă, strajă, ştafetă, papă.

 

8.     Ascendent şi descendent.

Sunt nume masculine care desemnează fie un bărbat, fie o femeie. Spunem, folosind masculinul:

Ea era singurul descendent în viaţă al unei familii cu tradiţie.

 

9.     Cuvinte cu formă dublă de gen şi sens identic.

·         Un număr redus de substantive au la singular două forme, una de feminin şi alta de neutru, cu sens identic: cătun – cătună, colind – colindă. [stil.] Limba literară preferă pentru acestea primul termen al perechii, respectiv cătun şi colind. În cazul perechilor următoare, în limba literară se utilizează al doilea termen al perechii, adică forma feminină: axiom – axiomă, bonet – bonetă, beret – beretă, basc – bască.

·         [stil.] În limbajul tehnic specializat există tendinţa de a crea o formă de masculin plural pentru cuvinte care sunt, în mod obişnuit, neutre: robineţi, izolatori, suporţi, vagoneţi, conductori. Limba literară utilizează pluralul neutru: robinete, izolatoare, suporturi, vagonete.

 

10. Cuvinte cu formă dublă de gen şi sens diferit.

·         Uneori, celor două forme de singular le corespunde o diferenţă de sens: fascicul „rază de lumină” şi fasciculă „un număr de pagini, legate, ale unei publicaţii”.

·         În cazul unui număr redus de substantive cele două forme diferite de gen se manifestă la plural şi corespund la sensuri diferite:

 

sg. corn  – pl. corni (masculin) „instrument muzical”;

             – pl. cornuri (neutru) „pâine mică, curbată”;

             – pl. coarne (neutru) „formaţie osoasă pe capul animalelor”;

 

sg. ochi   – pl. ochi (masculin) „organul vederii”

             – pl. ochiuri (neutru) „ouă prăjite” şi „laţ de tricotaj”;

 

sg. colţ   – pl. colţi (masculin) „dinţi lungi la animale”;

             – pl. colţuri (neutru) „unghiuri (în geometrie)”;

 

sg. timp   – pl. timpi (masculin) „etapă a mişcării”;

             – pl. timpuri (neutru) „vreme”.

 

11. Crevete.

[util.] O greşeală frecventă este interpretarea substantivului feminin plural crevete (cu singularul o crevetă) ca fiind masculin singular (de tipul perete – pereţi, burete – bureţi, castravete – castraveţi). Astfel s-a format un plural creveţi corespunzător unui masculin singular un crevete. Utilizarea acestora este o greşeală, forma corectă fiind o crevetă – două crevete.

 

12. Oaspete.

[util.] Este un substantiv masculin (un oaspete – doi oaspeţi). În transmisiile sportive, când joacă două echipe feminine, se aude însă frecvent:

 

*Oaspetele au marcat un gol.

 

utilizare, evident, greşită, deoarece această formă de feminin plural presupune existenţa unui singular *o oaspătă, care nu există.

 

(NARCISA FORASCU)