impersonal

 

1.     Există mai multe modalităţi de a obţine o construcţie cu valoare impersonală. Verbele impersonale prin natura lor ca a ninge, a ploua, a tuna, a trebui, a fulgera, deci verbe a căror acţiune nu poate fi atribuită nimănui nu se folosesc decât la persoana a III-a singular, fără pronume sau un alt subiect. Acestea sunt verbe impersonale numite adesea şi „unipersonale” din cauza formei lor unice de persoană. Dar nu orice verb unipersonal este obligatoriu şi impersonal.

 

2.     Există şi verbe personale ca a sta, a fi, a plăcea, a durea care pot fi folosite ca impersonale la persoana a III-a.

 

Stă să plouă.

Era să cadă în prăpastie.

Mă doare că nu mai vine.

Îmi place să ascult muzică bună.

 

 [stil./util.] Folosirea acestor verbe la persoana I sau a II-a este o greşeală. În limba îngrijită nu spunem niciodată:

 

*Am trebuit să plec.

*Eram să cad.

Aceste forme au o puternică marcă populară.

 

3.     Modalitatea cea mai frecventă pentru a exprima valoarea impersonală este reflexivul. Verbele reflexive impersonale se construiesc cu pronumele în acuzativ se numai la persoana a III-a:

 

Se spune că este foarte inteligent.

Se pare că el este vinovatul.

Iarna se întunecă foarte repede.

Se cuvine să-i admirăm curajul.

4.     Adverbele predicative ca bine, sigur, bineînţeles, normal, fireşte, clar, probabil, posibil, poate însoţite sau nu de verbul a fi (împreună cu care formează expresii verbale) au drept subiect o propoziţie. Aceasta se introduce de obicei prin conjuncţiile că sau ca…să:

 

(E) bine că m-ai avertizat.

Bineînţeles că şi-a dat seama ce se întâmplă.

(E) sigur că te aştept la gară.

(E) clar că nu există altă soluţie.

 

Uneori verbul a fi din aceste expresii poate lipsi.

 

5.     Tot o valoare impersonală pot avea anumite verbe pasive:

 

E ştiut că minte întotdeauna.

E demonstrat că adevărul este relativ.

 

6.     O situaţie aparte este reprezentată de posibilitatea de a exprima o anumită valoare impersonală, mai curând o valoare nedeterminată a subiectului (- subiect₆) cu ajutorul formelor de persoana a II-a singular sau de persoana I plural. Deşi subiectul tu sau noi este inclus în forma verbului, acesta are o valoare generală, desemnând pe oricine:

 

Când îl asculţi, îţi dai seama că este un om instruit (= oricine îşi dă seama).

Nu ştim niciodată ce ne rezervă viitorul (= nimeni nu ştie niciodată).

E obositor să faci o meserie care nu-ţi place (= pentru oricine e obositor).

 

Acelaşi efect poate fi obţinut prin utilizarea substantivului omul, care este, de fapt, un fals subiect. [stil.] Folosirea substantivului omul este frecventă în limbajul familiar şi popular:

 

De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi (= de-ar şti oricine…).

 

(NARCISA FORASCU)