incidentă (construcţie)

 

1.       Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte sau o propoziţie care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunţului, reprezintă o comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan sintactic faţă de restul frazei:

 

Nu ştiam, mi-a răspuns el, că a fost arestat.

Nu cred, zău, că el este de vină.

Vorbitorul introduce în frază cuvinte sau propoziţii de explicare sau de atitudine. Acestea se numesc construcţii incidente.

O propoziţie incidentă ca zise el, cred eu, mă gândesc se reduce adesea la un verb şi la subiectul acestuia, care este frecvent plasat după verb, este inversat:

 

Tu ai dreptate, zise el, nu e om cinstit.

N-o să regreţi, cred eu, că am dreptate.

 

2.   Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de declaraţie de tipul a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de tipul a crede, a gândi, a presupune.

În uzajul literar sensul „a spune” este uneori implicit în sensul verbului folosit:

 

Ia te uită, se miră el, mai eşti încă aici? (= spuse el cu mirare).

Ce-ai păţit, se nelinişti el, nu te simţi bine? (= spuse el cu nelinişte).

 

3.   [stil.] În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu comunică nimic, sunt golite de sens, ca:

 

- Domnule!

- Soro!

- Mă rog.

- Nu-i aşa?

- Ce mai?

 

Se recomandă evitarea acestora, întrucât este neelegantă şi încarcă inutil comunicarea.

 

(NARCISA FORASCU)