îndoi (a se)

 

Acest verb are mai multe înţelesuri. La forma sa reflexivă el se poate construi astfel:

 

1.                 A se îndoi + de.

Verbul a se îndoi este, cel mai adesea, urmat de un complement indirect introdus prin prepoziţia de care este un substantiv sau un pronume desemnând un obiect (mai frecvent un abstract) sau o persoană.

În acest caz are înţelesul „a fi nesigur de ceva sau de cineva, a nu avea încredere în ceva”.

 

Mă îndoiesc de talentul lui (= nu sunt sigur că are talent).

Nu mă îndoiesc de sinceritatea ta (= sunt sigur că eşti sincer).

Nu m-am îndoit nici o clipă de tine (= am avut încredere în tine).

 

2.                 A se îndoi + că + indicativ, condiţional.

Foarte frecvent, după a se îndoi poziţia de complement indirect este ocupată de o propoziţie introdusă prin că, al cărei predicat este la indicativ sau la condiţional:

 

Să nu te îndoieşti că ce ţi-am spus este adevărat (= fii sigur că ce ţi-am spus este adevărat).

Mă îndoiesc că asta s-ar putea rezolva atât de uşor (= nu cred că asta s-ar putea rezolva …).

 

 

[stil./util.] Uneori, rar, în limbajul familiar, a se îndoi este urmat de o propoziţie în care verbul este la conjunctiv şi care are aceeaşi valoare ca şi cea cu indicativul:

Mă îndoiesc să fi aflat aşa repede vestea (= mă îndoiesc că a aflat aşa repede vestea).

 

·                     A se îndoi poate fi folosit şi absolut (vezi acest cuvânt) atunci când complementul indirect este cunoscut, se deduce din context. Această utilizare este proprie stilului dialogic:

 

-                     Eu sunt convins că este un om de bună credinţă.

-                     Mă îndoiesc!

(Narcisa Forăscu)