noi
1.
Noi – de
modestie.
În general,
autorul unei cărţi sau al unui raport, lucrare ştiinţifică,
atunci când vorbeşte despre rolul său de autor sau despre activitatea
sa, se desemnează prin noi (al nostru) şi
nu prin eu (al meu), pentru a nu se pune pe sine în evidenţă. Acordul
verbului se face la plural:
Noi suntem de părere că cercetarea trebuie
să urmărească…
Din lucrarea noastră referitoare la…
2.
Noi – de
maiestate.
Uneori,
în actele oficiale, o persoană învestită cu o înaltă autoritate
utilizează pe noi în loc de
eu, pentru a da mai multă greutate
unei hotărâri, declaraţii etc.:
şi
în acest caz, acordul verbului se face tot la plural.
3.
Noi – de
asociere.
Uneori,
părinţii vorbind cu un copil căruia i se spune să facă
ceva, nu se adresează acestuia cu tu,
ci cu noi, arătând prin aceasta
că el, părintele, se asociază cu copilul, pentru a-l încuraja,
pentru a-l face să nu se simtă singur într-o acţiune:
Noi suntem băieţi cuminţi şi
mâncăm tot.
Acum mergem să facem nani.
Cum
în limba română prezenţa pronumelui înaintea verbului nu este obligatorie,
referirea la noi este sugerată
de forma de persoana I plural a verbului, ca în exemplul de mai sus.
(NARCISA FORASCU)
| ©
Universitatea din Bucuresti, 2002. |