obliga

 

1.     A obliga pe cineva la ceva.

Este un verb tranzitiv, al cărui complement direct este întotdeauna exprimat şi este un substantiv (sau un substitut al acestuia) denumind o persoană. Complementul indirect se construieşte întotdeauna cu prepoziţia la, dar prezenţa acestuia nu este obligatorie:

 

N-a vrut să plătească, dar l-am obligat.

 

[stil.] Construcţiile în care complementul indirect cu la este exprimat aparţin mai ales limbajului oficial, juridic:

 

Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.

 

În limba curentă, această construcţie este rară.

 

·         A obliga pe cineva + conjunctiv.

În limba literară curentă poziţia complementului indirect cu la este ocupată de o propoziţie introdusă prin să, al cărei verb este la conjunctiv, sensul fiind „a fi constrâns să facă ceva”:

 

Pârâtul a fost obligat să plătească cheltuielile de judecată.

Cum drumul era inundat, am fost obligat să fac un ocol.

 

[stil./util.] Cele două construcţii, cea cu la şi cea cu să sunt echivalente ca sens, diferenţa dintre ele fiind numai de registru: construcţia cu să este cea uzuală, iar cea cu la aparţine unor limbaje speciale.

 

2.     A se obliga + să.

Când verbul este la diateza reflexivă, sensul este „a se angaja să facă ceva, a-şi lua o răspundere” şi este urmat, de regulă de o propoziţie introdusă prin să:

 

Mă oblig eu să mă ocup de trimiterea actelor.

 

(NARCISA FORASCU)