reflexiv (noţiune)

 

1.     Pronume reflexiv.

Este pronumele care stă la aceeaşi persoană cu verbul pe care îl însoţeşte şi exprimă identitatea complementului (direct sau indirect) cu subiectul acestui verb.

El are forme proprii numai pentru persoana a treia. Pentru persoanele I şi a IIa (singular şi plural) se utilizează formele corespunzătoare ale pronumelui personal cu aceeaşi valoare, adică forme care au aceeaşi persoană cu verbul pe care îl însoţesc (mă gândesc, te temi).

Are forme numai pentru dativ şi acuzativ (accentuate şi neaccentuate). Formele accentuate (sieşi, sine) se folosesc mai rar decât cele neaccentuate (îşi, şi-, mă). Pronumele reflexiv nu are forme diferite nici după număr, nici după gen.

 

2.     Verb reflexiv.

Verbele reflexive sunt cele care se folosesc cu pronume reflexive, neaccentuate în dativ sau acuzativ. Unele sunt întotdeauna reflexive ca a se teme, a se căi, a se preta, a se zbate, a se întâmpla, a-şi asuma, a-şi însuşi etc., altele pot avea o formă activă şi o formă reflexivă, între care există diferenţe de sens mai mari sau mai mici: a duce – a se duce, a afla – a se afla, a certa – a se certa, a îndura – a se îndura, a ruga – a se ruga etc.

Există verbe care nu pot fi niciodată reflexive, adică nu pot fi însoţite de pronume reflexive: a durea, a tuna, a ninge, a trebui, a voi, a leşina, a diseca. Uneori verbele însoţite de pronume reflexiv sunt numai aparent reflexive, pronumele reflexiv raportându-se la substantivul care urmează verbului: îşi iubeşte copilul, îşi spală cămaşa şi are o valoare posesivă (- posesiv).

 

 (NARCISA FORASCU)