relativ

 

Relativele sunt cuvinte al căror rol este de a stabili o relaţie, de a introduce o propoziţie subordonată (neinterogativă), deci funcţionează ca nişte conjuncţii. Diferenţa faţă de acestea însă este că ele au şi valoarea de substitute, adică înlocuiesc un cuvânt din propoziţia regentă şi fac parte din structura sintactică a subordonatei, adică au o funcţie sintactică în aceasta.

Într-o frază ca:

 

Trenul care intră în gară vine de la Braşov.

 

care introduce propoziţia atributivă care intră în gară, fiind totodată subiectul verbului intră; pe de altă parte, el substituie substantivul trenul din regenta trenul vine de la Braşov.

 

I.    Pronumele relativ.

1.     Pronumele relative sunt: care, cine, ce, câţi (câte), ceea ce. Între acestea există diferenţe în ce priveşte bogăţia formelor flexionare (în funcţie de gen, număr şi caz). Ele substituie un substantiv din regentă, dar pot avea forma cerută de funcţia sintactică pe care o îndeplinesc în subordonată. Astfel în:

 

Colegul căruia i-am împrumutat cartea a pierdut-o.

 

căruia este complementul indirect al verbului a împrumuta din subordonată şi stă la cazul dativ; el introduce subordonata atributivă şi, totodată, ţine locul substantivului colegul din regentă.

 

2.     Locul.

Cel mai frecvent pronumele relativ urmează imediat după cuvântul pe care îl reprezintă. În acest caz nu există nici un risc de ambiguitate. Alteori el se află mai la distanţă:

 

·         Când relativul determină un substantiv, precedat de o prepoziţie:

 

Acesta este un dispozitiv în partea superioară a căruia se găseşte o roată dinţată.

 

·         Când cuvântul substituit este primul element al unui grup ce nu poate fi disociat. În fraza:

 

Controlul grupului de călători, care s-a fixat pentru ora 12, a fost amânat.

 

contextul ne face să înţelegem că termenul substituit prin care este controlul, nu grupul.

 

3.     Uneori termenul substituit poate fi o propoziţie întreagă. Relativul este, în acest caz, ceea ce.

 

Contractul a fost încheiat şi semnat, ceea ce ne bucură.

 

4.     Pe + care.

[util.] Când pronumele care este complement direct în subordonată, el trebuie precedat de prepoziţia pe, întrucât el nu este numai conectiv, ci are o funcţie sintactică în subordonată, care obligă la ocurenţa prepoziţiei:

 

Albumul pe care l-ai cumpărat este foarte scump.

Nu-mi place perdeaua pe care ai cumpărat-o.

 

Omiterea prepoziţiei pe este o greşeală. Deci nu trebuie să spunem:

 

*Nu-mi place perdeaua care ai cumpărat-o.

 

Omiterea lui pe poate duce la construcţii ambigue. Astfel în:

 

*Omul care l-a înşelat a făcut o reclamaţie.

 

ambiguitatea constă în faptul că se poate înţelege că omul care l-a înşelat este acelaşi cu cel care a făcut reclamaţia, ceea ce este fals. Corect este:

 

Omul pe care l-a înşelat a chemat poliţia.

 

5.     Care…care.

[util.] În vorbirea periferică, utilizarea abuzivă a pronumelui care în situaţii în care acesta nu substituie, de fapt, nici un substantiv, ci funcţionează doar ca element nejustificat de legătură între propoziţii duce la fraze incoerente şi trebuie evitată:

 

 „Eu,  domn’  judecător,  reclam,  pardon,  onoarea mea, care m-a-njurat şi clondirul cu trei chile de mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn’ Marinescu Bragadiru…”

„De-aia şi pusesem de gând de la sfântul Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o bucăţică de pâine…”

 

6.     Adjectiv relativ.

Dintre pronumele relative, care, ce, câţi (câte) pot funcţiona şi ca adjective. Cine şi ceea ce nu au acest statut:

Nu mi-ai spus ce carte citeşti în ultimul timp.

Hotărăşte-te în care cameră vrei să dormi.

 

·         Locul.

Adjectivul relativ se plasează întotdeauna înaintea substantivului pe care îl determină şi se acordă cu acesta când este posibil, cu excepţia lui ce, care este invariabil.

 

II.               Adverb relativ.

Adverbele relative sunt o categorie de adverbe care introduc propoziţii subordonate şi substituie în acestea (grupuri de) cuvinte ce au funcţie de complemente circumstanţiale.

·         Adverbele relative sunt: unde (de loc), cum (de mod), când (de timp), şi cât (cantitativ). Pe lângă valoarea lor de elemente de relaţie la nivelul frazei, acestea au şi funcţie sintactică în subordonată (de complemente circumstanţiale):

 

Te-ai hotărât unde îţi petreci vacanţa?

Nu s-a anunţat când începe examenul de admitere.

Încă nu ştiu cum voi proceda în această împrejurare.

 

1.     Unde – conjuncţie.

[stil./util.] Uneori, când nu realizează sensul său de bază, cel local, unde funcţionează numai ca o conjuncţie. Această utilizare este specifică limbajului popular:

Unde aş şti că mă minţi, te-aş omorî în bătaie (= dacă aş şti că mă minţi, te-aş omorî în bătaie – sens condiţional).

N-a mai venit pe la noi, unde se ştia vinovat (= pentru că se ştia vinovat – sens cauzal).

 

2.     Cum – conjuncţie

[stil./util.] În aceeaşi situaţie se află adverbul relativ cum care poate avea numai valoarea unei conjuncţii introducând o cauzală.

 

Cum ştia că m-a minţit nu mă mai privea în ochi (= pentru că ştia că m-a minţit nu mă mai privea în ochi).

 

 

(NARCISA FORASCU)

 

relativ la - cât despre, în (ceea) ce priveşte, la₈