sfârşit
1.
Sfârşit de + substantiv.
Spunem,
în mod obişnuit, utilizând prepoziţia de urmată de un
substantiv care, de regulă, denumeşte o perioadă de timp:
La sfârşit
de săptămână; la sfârşit de an; la sfârşit
de sezon; la sfârşit
de lună.
În
combinaţie cu alt tip de substantive, apariţia acestei expresii
este foarte rară:
La sfârşit
de discuţie;
la sfârşit de tratative.
În
aceste cazuri, se preferă construcţia cu genitivul, perfect echivalentă
ca sens, şi funcţionând nediferenţiat. Vom spune deci:
La sfârşitul
săptămânii = La sfârşit
de săptămână.
La sfârşitul
discuţiei = (rar) La sfârşit
de discuţie.
2.
Fără sfârşit.
Este
o locuţiune adjectivală cu sensul „care nu se termină sau pare
să nu se termine niciodată”, sinonimă cu interminabil
şi funcţionează ca atribut al unui substantiv:
O suferinţă
fără sfârşit. O şedinţă fără
sfârşit.
3.
În sfârşit.
Este
o locuţiune adverbială, sinonimă cu în cele din urmă şi în
fine.
[util.] Este nerecomandabilă
ca fiind neelegantă, folosirea pleonastică a acestei locuţiuni
adverbiale cumulate (- pleonasm):
*În fine şi în sfârşit, pînă la urmă
am căzut
de acord.
·
În sfârşit poate fi utilizat uneori absolut, adică neurmat de
altceva, ca o concluzie la o discuţie:
-
Te asigur că am avut cele mai bune intenţii.
-
În sfârşit!…
(NARCISA FORASCU)
sfârşit de + substantiv - sfârşit1
| ©
Universitatea din Bucuresti, 2002. |