subiect

 

1.        În mod tradiţional, subiectul verbului este definit ca termenul care desemnează fiinţa sau lucrul care îndeplineşte o acţiune, care este în starea exprimată prin verbul activ sau care suferă acţiunea verbului pasiv. În mod normal, el poate fi identificat prin întrebările cine? ce? puse înaintea verbului (Tata pleacă. Cine pleacă? Tata).

Acesta este un test de substituţie, pentru că cine nu poate fi decât subiect, pe când cu întrebarea ce? identificăm şi complementul direct. Acest test nu poate pune însă în evidenţă şi subiectele exprimate prin verbe la moduri nepersonale.

Subiectul imprimă verbului o anumită persoană şi număr, când acesta este un verb la mod personal (- subordonare1)

 

2.        Subiectul se poate referi şi la un alt verb, care nu este predicatul propoziţiei (- gerunziu4, infinitiv III1, participiu4).

 

3.        Există propoziţii în care subiectul nu este exprimat, acesta putându-se deduce din context (a mai fost exprimat anterior), fie din forma verbului.

În limba română, formele verbului sunt bine diferenţiate, aşa că prezenţa pronumelui subiect înaintea verbului nu este absolut necesară. Când spunem Mâine mergem la teatru sau Când vă întoarceţi din vacanţă? subiectul este noi şi, respectiv, voi, dedus din forma verbală.

4.        În propoziţie, subiectul poate fi un substantiv sau orice parte de vorbire substantivizată (- substantiv2), un pronume sau un numeral. El poate fi însă şi un verb la infinitiv sau la supin. În frază, poziţia de subiect poate fi ocupată de o propoziţie.

 

5.        Uneori subiectul poate fi repetat în aceeaşi propoziţie fie când este la o distanţă prea mare faţă de verb şi legătura dintre acestea se poate pierde:

 

Tata, care suferise atâta în timpul războiului şi apoi din cauza pierderii fratelui meu mai mare, tata îşi pierduse memoria.,

 

fie când reluarea are o valoare afectivă:

 

Bănuia ea biata mama ce năzbâtii am făcut în lipsa ei.

 

[stil.] Această construcţie este rezervată limbajului familiar.

[stil.] O altă construcţie cu subiectul repetat, admisă de limba literară este aceea în care subiectul în poziţia a doua este un pronume personal precedat de adverbul de întărire şi:

 

Părinţii fetei îşi puneau şi ei această întrebare.

 

 [stil.] O altă situaţie în care subiectul apare repetat, nejustificată nici de distanţa faţă de verb, nici de insistenţa afectivă, se întâlneşte numai în vorbirea populară,  aparţine deci unui limbaj neîngrijit şi este nerecomandată:

 

*Cum cine? Ana, care stă la colţul străzii, aia care are ea doi băieţi gemeni.

 

6.        Uneori vorbitorul nu este interesat de cine face acţiunea. Ea poate fi făcută de oricine şi în acest caz, subiectul său nu este exprimat deloc:

 

Spunea astăzi la radio că va ploua toată săptămâna.

Vezi că bate la uşă.

 

sau este exprimat prin persoana a II-a singular (tu) sau persoana I plural (noi), explicite în text sau sugerate prin forma verbului:

 

Când eşti tânăr, crezi că bătrâneţea şi moartea sunt pentru alţii.

N-ai carte, n-ai parte.

Nu ştim niciodată când ne vine rândul să murim.

 

7.        Locul subiectului, este, în principiu, înaintea predicatului (mai aproape sau mai la distanţă), dar aceasta nu este obligatoriu:

 

Şi ultimele frunze îngălbenite căzură odată cu venirea ploilor de toamnă = Odată cu venirea ploilor, căzuseră şi ultimele frunze îngălbenite.

 

Ordinea depinde uneori de ceea ce vrem să reliefăm în propoziţie. În principiu, elementul care apare primul este mai reliefat.

·         Există însă şi situaţii în care, în limba curentă, ordinea obişnuită este predicat + subiect:

 

A venit vara.

S-au copt fructele.

Îmi place muzica clasică.

Luni se deschide expoziţia de icoane pe sticlă.

Mă doare capul de azi dimineaţă.

Nu mă interesează colaborarea cu tine.

Îmi displac conflictele de orice fel.

S-au ciocnit două trenuri de marfă.

 

Este posibilă însă şi antepunerea subiectului, fără ca sensul propoziţiilor să se schimbe, diferenţa este doar de cuvintele pe care vrem să le punem în evidenţă. Poziţia postverbală a subiectului poate duce însă la confuzia acestuia cu complementul direct.

(NARCISA FORASCU)

 

subiect – predicat: acord

 

Acordul este potrivirea de formă dintre două cuvinte, în principiu, cuvântul regent impunând determinantului său (- determinant1) o anumită formă gramaticală (gen, număr, caz, persoană). De exemplu, atributul exprimat prin adjectiv preia genul, numărul şi cazul substantivului regent.

 

1.     Raportul sintactic dintre subiect şi predicat are unele particularităţi, motiv pentru care este considerat un raport de interdependenţă: predicatul stă la persoana şi numărul pe care îl impune subiectul (Noi mergem la şcoală, Tu eşti inteligent); când numele predicativ este un adjectiv, acesta se acordă cu subiectul în gen şi număr (Rezolvarea este dificilă, Copiii sunt cuminţi). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul nominativ, caz pe care îl impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două părţi principale de propoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se vorbească de un raport de interdependenţă. Acest acord strict gramatical este singurul care corespunde definiţiei acordului formulate mai sus.

 

2.     Acordul după înţeles.

·         Uneori, când subiectul propoziţiei este un substantiv colectiv, urmat de un determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi se dă prioritate înţelesului şi verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune ideea de pluralitate:

 

Mulţimea beneficiarilor au reclamat că lucrările nu s-au terminat la timp.

Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen.

 

·         Când subiectul este pronumele fiecare, însoţit sau nu de o determinare la plural, el poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în propoziţie există un complement distributiv (- fiecare2):

 

Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii.

 

·         Când subiectul este nici unul (echivalent cu toţi) verbul poate sta la plural:

 

Nici unul nu ştiam poezia pe dinafară.

 

3.     Acordul prin atracţie.

Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un alt cuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune atenţiei. Este vorba, în acest caz, de acord prin atracţie:

·         De exemplu, există tendinţa de a acorda verbul nu cu subiectul său, ci cu numele predicativ:

 

*Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi corect).

*Două milioane de lei este o sumă mare (şi nu sunt o sumă mare – cum ar fi corect).

 

[util.] Aceste construcţii sunt greşite. În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce în ce mai frecvente astăzi:

 

*În ce privesc declaraţiile martorilor, acestea coincid.

*Ce-s cu banii aştia pe masă?

 

Acordul după înţeles şi mai ales cel prin atracţie sunt abateri de la normele limbii literare, deşi există unele situaţii când acestea sunt tolerate:

 

A fost odată un moş şi o babă…

 

(- ce2 ).

 

(- colectiv).

(NARCISA FORASCU)

 

© Universitatea din Bucuresti, 2002.
No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of Bucharest, except for short quotations with

the indication of the website address and the web page.

Comments to: Narcisa FORÃSCU

Web design: Ana-Maria BUBOLEA
Last update: September, 2002