verb

 

Este o parte de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, procese.

 

1.           Tranzitivitate

 

·         Se numesc verbe tranzitive acele verbe care pot primi un complement obiect direct, construit fără prepoziţie (excepţie face prepoziţia pe când precedă un nume de persoană sau un pronume).

Există verbe tranzitive la care complementul direct poate lipsi din text (el se subînţelege): a citi, a mânca, a scrie, a vedea, a spăla, a picta, a urca, a desena etc. şi altele care presupun obligatoriu apariţia acestuia în context: a datora, a consulta, a contempla, a cotropi, a cutriera, a decapita, a decepţiona, a defăima, a demonta, a delega, a deruta, a desemna, a detalia, a destitui, a exercita.

 

·         Sunt intranzitive verbele care nu pot primi un complement direct, dar pot avea un complement indirect (în dativ sau prepoziţional): a displăcea, a se conforma, a corespunde, a telefona, a se adresa.

 

·         Există verbe care pot primi în acelaşi timp un complement direct (acuzativ) şi un complement indirect (dativ): a oferi (ceva, cuiva), a povesti (ceva, cuiva), a cere (ceva, cuiva), a demonstra (ceva, cuiva), a arăta (ceva, cuiva), a anunţa (ceva, cuiva) etc. Complementul indirect poate fi şi prepoziţional: a crede (ceva, despre cineva), a scrie (ceva, despre cineva), a vorbi (ceva cu cineva).

 

2.           Diateza.

Numai verbele tranzitive se pot întrebuinţa şi la diateza pasivă:

 

Toată lumea îl apreciază = El este apreciat de toată lumea.

Furtuna  a rupt pomii = Pomii au fost rupţi de furtună.

·         Unele verbe se pot folosi atât la diateza activă, cât şi la diateza reflexivă, adică însoţite de un pronume reflexiv de aceeaşi persoană ca şi subiectul său şi de forma se la persoana a III-a. Schimbarea diatezei presupune, de regulă, o modificare de sens: a afla – a se afla, a exprima – a se exprima, a plânge – a se plânge.

 

3.           Verbe copulative.

Anumite verbe, numite copulative, pot servi drept element de legătură între subiectul lor şi un adjectiv sau substantiv, care indică o stare sau o caracteristică a subiectului: a fi, a deveni, a se face, a rămâne, a ieşi etc.

 

Camera este luminoasă şi aranjată cu gust.

Fratele lui a devenit medic, aşa cum şi-a dorit.

Copiii au rămas orfani de câţiva ani.

 

4.           Verbe auxiliare. (- auxiliar).

 

5.           Verbe neregulate.

Există o serie de verbe ale căror forme se schimbă în cursul flexiunii fie total, ca la verbul a fi (eu sunt, tu eşti, eu eram etc.) sau la verbul a lua (eu iau, tu iei, noi luăm etc.) fie schimbarea este parţială, ca la verbul a mânca (eu mănânc, noi mâncăm). Alte verbe neregulate sunt: a avea, a usca, a da, a sta, a bea, a vrea etc.

 

6.           Verbe defective.

La unele verbe, flexiunea nu este completă: fie lipsesc anumite forme flexionare de exemplu verbul a oua nu are formă decât pentru persoana a III-a, verbul a rage nu are participiu, deci nici formele compuse cu participiul, verbul a plăcea nu are imperativ; alte verbe neologice nu au decât forme de infinitiv şi de participiu (a radiofica); altele nu au timpuri trecute (a converge, a desfide, a divide).

 

7.           Acordul verbului (- acord).

 

8.           Locuţiuni verbale.

Există grupuri de cuvinte care conţin obligatoriu un verb, au sens unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca un verb, adică au mod, timp, persoană, diateză şi formează predicatul propoziţiei : a-şi bate joc, a băga de seamă, a se da jos, a avea de gând, a-şi aduce aminte, a face praf, a-i sări muştarul.

(NARCISA FORASCU)

 

verb defectiv - verb₆

verb reflexiv - reflexiv₂