vorba vine - vorbire indirectă₁

 

vorbi - verb₁

 

 

vorbire directă

 

1.           Când reproducem cuvintele cuiva sau chiar pe ale noastre, putem utiliza:

 

-          vorbirea directă (sau «stilul direct»): El mi-a spus: Închide uşa!

-          vorbirea indirectă (sau «stilul indirect»): El mi-a spus să închid uşa.

 

·         În vorbirea directă se reproduc cuvintele cuiva exact, ca un citat. Acestea sunt însoţite, de regulă, de un verb de declaraţie ca: a spune, a zice (mai mult familiar), a declara, a striga, a întreba etc., care poate sta înaintea cuvintelor reproduse, ca în exemplul de mai sus, sau intercalat între acestea:

 

Când mă întorc, mi-a spus el, cumpăr şi flori.

fie după ele:

Când mă întorc, cumpăr flori, mi-a spus el.

 

Când se reproduce un dialog, verbul de declaraţie poate să lipsească.

[stil.] În limba vorbită neîngrijită, mai ales în limbajul popular, se utilizează în redarea cuvintelor cuiva în special verbul a zice, cu o frecvenţă supărătoare. Trebuie deci evitate exprimări ca:

 

*Zic: du-te măi Radule, zic, pe unde vrei tu du-te, zic, şi caut-o pe unde ştii, dar găseşte-o, zic. Zice: mă duc tată, mă duc şi ţi-o caut, zice.

 

[stil.] De asemenea, neliterară şi nerecomandabilă este folosirea verbului a face (uneori repetat) în loc de a spune în reproducerea unui dialog:

 

*Fac: tu ce cauţi aici? Am venit şi eu, face el, să mai stăm de vorbă. Fac: du-te, domnule, că n-am timp de vorbit, am treabă.

 

[stil.] O altă greşeală care apare în limbajul familiar şi popular este folosirea pleonastică a două verbe de declaraţie (- pleonasm), care anunţă citarea cuvintelor în vorbire directă:

 

*I-am spus, zic: tu cum ai intrat, că uşa era încuiată?

 

2.           Vorbirea directă legată.

[stil.] Uneori, în limbajul popular, vorbirea directă este introdusă în relatare şi legată de text prin conjuncţia că:

 

*M-a întrebat că ce cauţi aici. A zis că de ce nu vreau să plec.

 

Această exprimare constituie o greşeală şi trebuie evitată.

 

 (NARCISA FORASCU)

 

vorbire directă legată - vorbire directă₂

 

vorbire indirectă

 

 

1.        O frază ca:

 

El mi-a spus: «Ai tot dreptul să te superi».

 

devine în vorbirea indirectă:

 

El mi-a spus că am tot dreptul să mă supăr.

 

În acest caz, se reproduce ideea, şi nu exact cuvintele spuse de cineva.

Trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă este marcată de câteva modificări: în primul rând, apare subordonarea, adică se adaugă conjuncţii subordonatoare:

 

I-am spus: «Am văzut spectacolul» devine I-am spus că am văzut spectacolul.

Mi-a spus: «Pleacă imediat» devine Mi-a spus să plec imediat.

M-a întrebat: «Ai citit cartea?» devine M-a întrebat dacă am citit cartea.

 

Alte modificări pot să privească schimbarea persoanei gramaticale: tu în loc de eu, timpul sau modul verbelor (să plec – conjunctiv, în loc de pleacă – imperativ). În anumite cazuri, se aleg cuvinte diferite:

 

M-a rugat: «Telefonează-i chiar acum» devine M-a rugat să-i telefonez chiar atunci.

M-a sfătuit: «Du-te chiar mîine» devine M-a sfătuit să mă duc chiar a doua zi.

Mi-a zis: «Vai, ce frig îmi e» devine Mi-a zis că îi este foarte frig.

L-am strigat: «Radule, vino repede» devine I-am strigat lui Radu să vină repede.

 

·         Propoziţiile interogative, imperative şi exclamative devin enunţiative prin pierderea intonaţiei specifice.

·         Imperativul este exclus din vorbirea indirectă, fiind înlocuit prin conjunctiv:

 

Mi-a spus: «Nu-ţi face griji» devine Mi-a spus să nu-mi fac griji.

 

·         Când cel care relatează are o anumită atitudine faţă de cele spuse de interlocutorul său el poate înlocui modul indicativ cu condiţionalul, pentru a-şi exprima neîncredrea:

 

Mi-a spus: «Pot să rezolv eu totul mâine» devine Mi-a spus că ar putea să rezolve el totul mâine (= mi-a spus, dar eu mă îndoiesc).

 

sau să introducă cuvinte sau expresii care exprimă îndoiala faţă de cele afirmate: a pretinde, cică, chipurile, vorba vine, zice el:

 

*Mi-a spus: «Am eu relaţii la minister» devine Mi-a spus că cică ar avea el relaţii la minister (= dar eu nu ştiu dacă este aşa).

 

·         În trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă apare uneori riscul ambiguităţii. Astfel, o frază ca:

 

El i-a spus că l-a păcălit.

 

poate fi interpretată ca:

 

El i-a spus: «Te-am păcălit» sau «Tu m-ai păcălit» sau «Tu l-ai păcălit».

 

În acest caz, este necesară introducerea unor cuvinte care să evite ambiguitatea, de exemplu:

 

El mi-a spus că fratele lui l-a păcălit. 

 

·          [stil.] În limba vorbită, familiară, apare tendinţa de a folosi în mod superfluu conjuncţia că înaintea lui să:

 

Mi-a spus: «Vino mîine pe la mine» devine

*Mi-a spus că să mă duc mîine pe la el.

 

[util.] Astfel de exprimări sunt greşite.

O altă greşeală este menţinerea unor cuvinte care ar trebui schimbate:

 

*Îl rugasem să aibă răbdare până mîine în loc de pînă a doua zi.

 

2.        Vorbirea indirectă liberă.

[stil.] În limbajul literaturii, se suprimă uneori subordonarea, păstrîndu-se majoritatea particularităţilor vorbirii indirecte. Procedeul se foloseşte, în general, pentru redarea gândurilor unui personaj:

 

Medicul m-a liniştit: nu aveam de ce să mă tem de o nouă criză. (În vorbire indirectă: Medicul m-a liniştit, spunându-mi că nu aveam de ce să mă tem de o nouă criză).

În vorbire directă: Medicul m-a liniştit spunându-mi: Nu aveţi de ce să vă temeţi de o nouă criză.

 

·         Totodată, întrebarea are aceeaşi formă în vorbirea indirectă liberă ca şi în vorbirea directă în afară de schimbările eventuale de persoană şi timp ale verbului:

 

O presa cu întrebări: îşi amintea ea oare de timpul petrecut împreună? Ce intenţiona să facă acum? (Vorbire directă: O presa cu întrebări: «Îţi aminteşti tu oare de timpul petrecut împreună? Ce intenţionezi să faci acum?) Vorbire indirectă: O presa întrebând-o dacă îşi amintea ea oare de timpul petrecut împreună şi ce intenţiona să facă.

 

 (NARCISA FORASCU)

 

vorbire indirectă liberă - vorbire indirectă₂